A doua bătălie de la Târgu Frumos (numită în istoriografie și simplu Bătălia de la Târgu Frumos) a fost o operațiune militară majoră desfășurată între 2 și 7 mai 1944 în apropierea orașului Târgu Frumos din județul Iași. Confruntarea a avut loc între forțele Axei (Wehrmachtul Germaniei naziste și Armata Română) și Armata Roșie a Uniunii Sovietice.
Istoricul militar David Glantz susține că bătălia a reprezentat angajamentul principal al Primei Ofensive Iași-Chișinău, declanșată în urma unui ordin al Stavka dat Fronturilor 2 și 3 Ucrainene pentru a pătrunde adânc în teritoriul României, cu scopul de a stabili capete de pod peste râul Prut și de a captura orașul Iași. În cadrul acestei defensive mobile, trupele germano-române au respins ofensiva sovietică. Bătălia este folosită și astăzi în învățământul tactic al Armatei SUA și al altor forțe militare ca studiu de caz privind modul în care o apărare mobilă poate distruge un vârf de lance blindat.
Context și preludiu
În luna aprilie 1944, Armata Roșie lansase o serie de atacuri în sectorul Iași-Târgu Frumos. Din perspectiva istoriografiei germane și a unor analize recente, aceste acțiuni au avut și rolul de a induce în eroare Înaltul Comandament al Armatei Germane (OKH) cu privire la locul și momentul real al marii ofensive de vară planificate în Belarus (Operațiunea Bagration). Forțele germano-române reușiseră să stabilizeze frontul pe parcursul lunii aprilie. Atacul din mai de la Târgu Frumos a reprezentat încercarea finală a sovieticilor de a străpunge defensiva Axei înainte de venirea verii, testând rezistența românească și încercând să fixeze rezervele germane în sud.
Se anticipase că noul asalt sovietic va fi declanșat de 1 Mai, Ziua Internațională a Muncii. Ofensiva a reînceput însă în dimineața zilei de 2 mai, precedată de un bombardament de artilerie extrem de violent timp de 60 de minute. Două armate sovietice masive s-au pus în mișcare, declanșând trei zile și trei nopți de lupte neîncetate.
Desfășurarea bătăliei Bătălia a fost o succesiune de încleștări violente în care forțele blindate ale Corpului LVII Panzer german — în principal Divizia Großdeutschland și Divizia 24 Panzer — au angajat Corpurile 3 și 16 de Tancuri din Armata a 2-a de Tancuri sovietică, ce atacau dinspre nord.
Dispunerea forțelor de infanterie române și germane de-a lungul frontului era complexă. Armata a 4-a română, comandată de generalul Ioan Mihail Racoviță, aliniase trei corpuri de armată (aproape 12 divizii): Sectorul Târgu Neamț era apărat de Corpul 1 Armată (general Gheorghe Radu), format din circa 5 divizii, alături de Grupurile 103 și 104 Munte. Sectorul Târgu Frumos era apărat de Corpul 5 Armată român, aflat sub comanda generalului Constantin Niculescu, având patru divizii dispuse între Pașcani și Târgu Frumos. Diviziile 1 și 4 Române ocupau linia fortificată principală, în timp ce Divizia 6 se afla la est de Pașcani, iar Divizia de Gardă la vest de Târgu Frumos (zona Strunga). Sectorul din fața Iașului era comandat de generalul Nicolae Stoenescu și cuprindea 2-3 divizii.
Luptele din sectorul Großdeutschland Primele ore ale atacului din 2 mai au fost extrem de dramatice. Batalionul 1 din Regimentul Panzergrenadier Großdeutschland, împreună cu aliații români din flanc, ocupau o linie fortificată cu sârmă ghimpată și ticsită cu mine anti-tanc (T-Mine), situată la dreapta pozițiilor Diviziei 3 SS Totenkopf. Valurile sovietice de tancuri și infanterie amestecate au avansat mult mai rapid decât anticipaseră germanii, spulberând Compania 1-a până la ultimul om. În timp ce comandantul interimar al batalionului german încerca să oprească pătrunderea cu restul de trupe disponibile, soldații români din stânga Companiei a 2-a s-au retras sau s-au adăpostit în tranșee sub intensitatea focului. Din cauza haosului, infanteria română de pe acel flanc a abandonat temporar pozițiile, lăsând flancul stâng german complet vulnerabil.
În dimineața următoare, sovieticii au reluat asaltul, precedat de un bombardament masiv cu proiectile incendiare pe bază de fosfor. Peste 100 de tancuri și tunuri de asalt sovietice au înaintat împotriva Plotonului 3 german. Rămase fără sprijinul artileriei române din zonă, trupele germane din Compania a 2-a s-au retras spre pozițiile aruncătoarelor de rachete Nebelwerfer (Compania a 10-a din Regimentul de Artilerie Panzer Großdeutschland), organizând o apărare circulară tip „arici”, unii soldați reușind să se adăpostească în spatele unui terasament de cale ferată.
Situația critică a fost salvată de o apariție neașteptată: tancurile și tunurile de asalt ale Diviziei SS Totenkopf au apărut pe flancul vulnerabil. Înainte ca tancurile sovietice T-34 să își poată roti turelele, au fost lovite direct și distruse. Imediat după aceea, bombardierele în picaj Stuka (Junkers Ju 87) conduse de legendarul as german Hans-Ulrich Rudel au lansat o contraofensivă aeriană devastatoare în spatele liniilor sovietice, permițând blindatelor din Totenkopf și fusilierilor germani să restabilească linia frontului.
Rolul blindatelor și al aviației române Ca și în luptele din aprilie, rolul hotărâtor în restabilirea liniei frontului l-au avut blindatele Axei. Infanteria română a suferit pierderi extrem de grele în luptele de lângă Târgu Frumos, Ruginoasa și Pașcani, dar în final a reușit să reziste pe poziții.
De această dată s-a remarcat în mod deosebit Corpul I Aerian român care, acționând alături de Luftwaffe, a atacat coloanele de tancuri sovietice. Printre așii aviației române care au participat activ la misiunile de vânătoare și asalt pe acest front s-au numărat Constantin „Bâzu” Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu și Ioan Milu (piloți creditați cu zeci de avioane doborâte). Aceasta a fost o perioadă extrem de solicitantă pentru aviația română, care trebuia să lupte concomitent pe două fronturi: împotriva sovieticilor în Moldova și împotriva bombardierelor grele americane care atacau rafinăriile din Ploiești și București.
În ciuda succeselor inițiale și a penetrărilor adânci realizate de sovietici în primele 48 de ore, contraatacurile concertate ale blindatelor germane (Großdeutschland, Totenkopf și Divizia 24 Panzer) sprijinite de aviație au măcinat complet forțele de șoc ale Armatei Roșii. În cele trei zile de lupte intense, Corpul LVII Panzer a raportat distrugerea a peste 350 de tancuri sovietice (dintre care aproximativ 100 au fost revendicate de Divizia 24 Panzer). Manteuffel a remarcat din nou prezența tancurilor grele IS-2, menționând că, deși aveau un blindaj impresionant, prezentau dezavantajul de a fi lente, greu manevrabile, iar echipajele sovietice nu erau încă suficient de familiarizate cu exploatarea lor tactică. Pierderile enorme în blindate au adus forțele sovietice în imposibilitatea de a mai continua vreo acțiune ofensivă spre sudul României în acea primăvară.
Istoriografie Bătălia a fost menționată doar succint de către istoricii sovietici în perioada postbelică.Ivan Konev, *Записки командующего фронтом 1943-1944*, pp. 205–221; Olma Media Group, 2003 Totuși, istoriografia rusă modernă a început să o recunoască drept o operațiune distinctă. În lucrarea oficială în patru volume Marele Război pentru Apărarea Patriei (1998), pregătită pentru Federația Rusă, se afirmă: „Astfel, în timpul operațiunii Târgu Frumos, forțele Frontului 2 Ucrainean au încercat fără succes să realizeze o pătrundere adâncă în apărarea inamicului și să ajungă în teritoriul dintre râurile Prut și Siret. Prin ordinul Stavka, aceștia au trecut ei înșiși în defensivă pe aliniamentele existente la data de 6 mai... Evaluările repetate ale armatelor Frontului 3 Ucrainean de a lansa atacuri din capetele lor de pod de pe Nistru au rămas, de asemenea, fără rezultat.”
Memoriile generalilor germani Hasso von Manteuffel și Ferdinand Maria von Senger und Etterlin au descris această luptă ca pe o victorie defensivă de manual împotriva unei ofensive strategice de anvergură a Frontului 2 Ucrainean. Totuși, istoricii militari moderni atrag atenția asupra unui dezechilibru în relatările ofițerilor germani, care au minimalizat sau omis complet efortul și jertfa unităților de infanterie române, deși acestea au ținut linia frontului și au suferit pierderi umane masive.
De asemenea, rămâne deschisă dezbaterea lansată de istorici precum David Glantz: a fost acest atac un efort major de invazie a României sau doar o operațiune locală de fixare conectată cu planurile de dezinformare (maskirovka) din Belarus? Germanii au susținut prima variantă (invocând numărul uriaș de tancuri distruse), în timp ce analizele bazate pe mutările ulterioare de trupe înclină spre a doua ipoteză.
Consecințe politice și militare După încheierea luptelor din mai, linia frontului din Moldova s-a stabilizat complet timp de aproape patru luni. Din punct de vedere politic, eșecul ofensivei sovietice de la Târgu Frumos și stabilizarea frontului au avut un impact paradoxal la București. Deși au oferit un moment de respiro regimului lui Ion Antonescu, pierderile grele și evidența că armata română lupta singură în tranșee au accelerat acțiunile forțelor democratice anti-germane. Conștiente că un nou asalt sovietic va fi de neoprit, partidele politice tradiționale (PNȚ și PNL) au intensificat negocierile secrete cu Partidul Comunist Român (reprezentat de Lucrețiu Pătrășcanu) și cu aliații externi pentru ieșirea României din război, demers ce va culmina cu Lovitura de stat de la 23 august 1944.Vladimir Tismăneanu, *Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism*, University of California Press, Berkeley, 2003, p. 86.
Din punct de vedere militar, succesul defensiv a costat scump axa. Presați de dezastrul iminent de pe frontul din Polonia și Bielorusia, germanii au fost siliți să retragă succesiv de pe frontul din Moldova toate diviziile de tancuri de elită care deciseseră soarta bătăliei de la Târgu Frumos. Retragerile s-au făcut într-un ritm accelerat pe parcursul lunilor iunie și iulie, adesea fără avertizarea prealabilă a Marelui Stat Major român:Arhivele Militare Române, ARRA Fond 4, Dosar nr. 35 (221), Jurnal Operații Armata 4-a august 1944 Divizia 17 Panzer (23 iunie), Divizia SS Totenkopf (10 iulie), Divizia 24 Panzer (13 iulie), Divizia 23 Panzer (24 iulie) și celebra Divizie Großdeutschland (26 iulie).
În august 1944, când ultima unitate blindată germană (Divizia 14 Panzer) a fost retrasă, generalul Gheorghe Avramescu raporta alarmat că frontul românesc de la est de Siret a rămas complet lipsit de rezerve de blindate. Când sovieticii au reluat atacul la 20 august 1944 (Operațiunea Iași-Chișinău) exact de pe aceleași aliniamente stabilizate în mai, lipsa acestor divizii de tancuri germane a dus la prăbușirea instantanee a apărării mobile.
Urmele acestor bătălii violente au rămas adânc întipărite în pământul Moldovei. Liniile de front au fost împânzite cu mii de mine antiinfanterie și antitanc, elemente de muniție neexplodată fiind descoperite de localnici și pirotehniști chiar și la zeci de ani după încheierea războiului.
Unități participante Sovietice Frontul al II-lea Ucrainean (Ivan Konev) Grupul Principal de Șoc (Axa Târgu Frumos) Armata a 27-a (Serghei Trofimenko) Corpul 35 Pușcași Gărzile Divizia 3 Gărzi Aeropurtată Divizia 93 Gărzi Pușcași Divizia 202 Pușcași Divizia 206 Pușcași Corpul 33 Pușcași (Diviziile 78, 180, 337) Armata a 40-a (Corpurile 50, 51 și 104 Pușcași) Armata a 2-a de Tancuri (Semion Bogdanov) Corpul 3 Tancuri (aprox. 50 tancuri) Corpul 16 Tancuri (aprox. 55 tancuri) Brigada 11 Gărzi Tancuri Grupul de Șoc Nord (Operațiuni Secundare la N de Iași) Armata a 52-a (Corpurile 73 și 78 Pușcași) Armata a 6-a de Tancuri (Corpul 5 Mecanizat, Corpul 5 Gărzi Tancuri)
Germane Grupul de Armate Ucraina Sud (Ferdinand Schörner) Armata a 8-a (Otto Wöhler) Corpul LVII Panzer (Friedrich Kirchner) Divizia Großdeutschland Divizia 23 Panzer Grup de luptă din Divizia 3 SS Totenkopf Corpul IV Armată (Grupul Mieth)