Criza refugiaților din Indochina

Criza refugiaților indochinezi a reprezentat exodul masiv de populație din fostele colonii franceze din Indochina, care cuprindeau Vietnam, Cambodgia și Laos, după instalarea guvernelor comuniste în anul 1975. Pe parcursul următorilor 25 de ani, dintr-o populație totală a Indochinei de 56 de milioane de locuitori în 1975, peste 3 milioane de oameni aveau să înceapă o călătorie periculoasă pentru a deveni refugiați în alte țări din Asia de Sud-Est, în Hong Kong sau în China. Peste 2,5 milioane de indochinezi au fost relocați, majoritatea în America de Nord, Australia și Europa. Peste 525 000 de persoane au fost repatriate, de bunăvoie sau prin constrângere, în special în Cambodgia.

Refugiații indochinezi aparțineau mai multor grupuri etnice și populații diferite, printre care se numărau vietnamezi, cambodgieni care fugeau de Khmerii Roșii și de foamete, etnici chinezi (inclusiv comunitățile hoa și chen), etnici lao, hmong, iu mien, alte populații montane din Laos, precum și populațiile montane din Vietnam. Aceștia s-au refugiat în țările învecinate pentru a solicita azil temporar, iar majoritatea au cerut relocarea permanentă în țări terțe. Exodul de refugiați și criza umanitară au fost deosebit de acute în anii 1979 și 1980.

Repercursiunile crizei refugiaților indochinezi au continuat și în secolul al XXI-lea. Ultimii membri ai comunității „boat people” au fost repatriați din Malaysia în anul 2005, iar Thailanda a deportat 4 000 de refugiați hmong în anul 2009.

Căderea Saigonului (1975)

În primăvara anului 1975, armatele Vietnamului de Nord și ale Viet Congului au avansat rapid către sud, iar la începutul lunii aprilie, înfrângerea și ocuparea Vietnamului de Sud de către nord deveniseră aproape sigure. În timpul Războiului din Vietnam, aproape un milion de vietnamezi fuseseră angajați ai guvernului SUA sau erau membri de familie ai foștilor angajați, considerându-se că aceștia se aflau în pericol de a fi persecutați sau executați de către cuceritorii nord-vietnamezi.

De teamă că zvonurile despre evacuare ar putea provoca panică în rândul populației sud-vietnameze, o planificare amplă a început abia la 18 aprilie 1975, când președintele SUA, Gerald Ford, a înființat un grup de lucru interinstituțional, condus de Julia Taft, pentru a „coordona... evacuarea cetățenilor americani, a cetățenilor vietnamezi și a cetățenilor din țări terțe din Vietnam”. În acel moment, forțele militare ale Vietnamului de Nord se aflau deja aproape la periferia Saigonului, iar populația orașului fusese umflată de sute de mii de persoane strămutate din zonele deja ocupate de armatele comuniste.

Evacuarea pe scară largă a vietnamezilor cu avioane militare de transport americane a început la 23 aprilie de pe aeroportul Tân Sơn Nhất din Saigon. La 29 aprilie, rachete nord-vietnameze au fost lansate asupra aeroportului Tân Sơn Nhất, provocând moartea a doi pușcași marini americani, iar aeroportul a fost închis în cursul aceleiași zile. Mii de vietnamezi și americani erau încă adunați în interiorul Ambasadei Americane și pe străzile din jurul acesteia, așteptând evacuarea. Pe parcursul întregii după-amiezi și al nopții, elicoptere militare au aterizat pe acoperișul ambasadei și au transportat persoanele evacuate către navele marinei SUA care așteptau în larg.

Zeci de mii de vietnamezi s-au evacuat pe cont propriu, în special navigând cu ambarcațiuni în largul mării și cerând să fie preluați de marină. În dimineața devreme a zilei de 30 aprilie, ultimii americani, un grup de 11 pușcași marini, au fost evacuați cu elicopterul de pe acoperișul ambasadei. Mulți vietnamezi și cetățeni din țări terțe care așteptau sau sperau să fie evacuați au fost lăsați în urmă.

Numărul total al vietnamezilor evacuați s-a ridicat la 138 000. Majoritatea au fost transportați cu navele marinei militare în Guam pentru procesarea datelor în vederea intrării în Statele Unite, iar de acolo au fost transferați pe cale aeriană către una dintre cele patru baze militare: Fort Chaffee din Arkansas, Camp Pendleton din California, Fort Indiantown Gap din Pennsylvania și Eglin Air Force Base din Florida. În următoarele câteva luni, 130 000 de vietnamezi au fost relocați în toate statele SUA. Câteva mii de refugiați au fost relocați în alte țări, în special în Canada, sau au ales să se întoarcă în Vietnam.

La câteva luni după căderea Saigonului, oficialii americani au realizat că tot mai mulți refugiați treceau granițele pentru a fugi din Vietnam. Statele Unite au înființat un birou pentru refugiați în Bangkok, Thailanda, condus de Lionel Rosenblatt, cu scopul de a procesa cererile noilor refugiați pentru intrarea în Statele Unite.

Refugiații hmong Populația hmong și alte comunități montane din Laos au fost aliate ale SUA în Războiul din Vietnam, reușind să respingă timp de peste un deceniu atacurile Pathet Lao și ale armatei nord-vietnameze. Cu toate acestea, până în mai 1975, armatele comuniste avansau spre Long Tieng, ultima fortăreață a populației hmong. De teamă că comuniștii își vor pune în aplicare amenințarea de a extermina populația hmong, agentul CIA Jerry Daniels a organizat o evacuare a colaboratorilor apropiați și a ofițerilor militari hmong, inclusiv a generalului , comandantul forțelor hmong. Utilizând aeronave și piloți civili, aproximativ 2 000 de etnici hmong au fost evacuați pe cale aeriană în Thailanda în perioada 10–14 mai 1975.

Neprevăzut a fost faptul că mulți etnici hmong aveau să își urmeze liderii în Thailanda, călătorind pe jos prin munți înalți, ocolind soldații și traversând fluviul Mekong. Mii de oameni au murit în timpul acestei călătorii dificile. Aproximativ 40 000 de etnici hmong au fugit în Thailanda în anul 1975, fiind urmați de alții în următorii câțiva ani. Majoritatea membrilor populației hmong și ai altor comunități montane au fost găzduiți în tabăra de refugiați Ban Vinai. Statele Unite nu au avut în vedere inițial relocarea populației hmong, considerând că aceștia nu ar fi capabili să se adapteze la viața din SUA. Activitățile de lobby desfășurate de americanii care colaboraseră cu această populație au determinat însă o schimbare de politică. Un număr de 140 200 de etnici hmong și membri ai altor populații montane au fost relocați la nivel mondial din 1975 până în 1997, marea majoritate în Statele Unite. Programul de relocare a populației hmong a continuat până în anul 2005. Statele Unite au primit 9 201 etnici hmong în anul 2004, care locuiau la Wat Tham Krabok în Thailanda.

Câteva mii de etnici hmong au fost relocați în Franța și aproximativ 1 000 au fost relocați în departamentul francez de peste mări Guyana Franceză, unde au devenit prosperi cultivând legume pentru piața locală.

Refugiații lao din zonele de câmpie Alături de etnicii hmong și de alte populații montane, un număr mare de locuitori din zonele de câmpie, etnici lao, au traversat fluviul Mekong în Thailanda. Între anii 1975 și 1995, numărul refugiaților laotieni, incluzând atât populația hmong, cât și populația lao din zonele de câmpie, s-a ridicat la un total de 360 000. Majoritatea etnicilor lao din zonele de câmpie care au fugit din țară proveneau din mediul urban și aveau studii; mulți dintre ei fuseseră angajați ai guvernului SUA. Aceștia au fost găzduiți în principal în tabăra de refugiați Nong Khai, situată imediat peste fluviu de Laos. Între anii 1975 și 1997, 183 907 etnici lao au fost relocați la nivel mondial.

Comunitatea hoa Membrii comunității hoa sunt etnici chinezi care trăiesc în Vietnam, în special în zona Chợ Lớn din Saigon. În anul 1975, se estima că în Vietnam trăiau între unu și două milioane de etnici hoa, aceștia deținând sau controlând cea mai mare parte a comerțului din Vietnamul de Sud. După ce Vietnamul de Sud și cel de Nord au fost unificate în anul 1976 sub un singur guvern comunist, noua administrație a început să transforme economia de la un sistem capitalist la unul socialist. Populația cea mai afectată a fost cea de etnie hoa. Etnicii hoa au fost amenințați de autoritățile vietnameze, care au trimis 1,5 milioane de persoane ca lucrători agricoli în Zonele Economice Noi (ferme de stat) înființate de guvern. De asemenea, comerțurile și afacerile deținute de comunitatea hoa în Saigon au fost confiscate.

În anii care au urmat Războiului din Vietnam, etnicii chinezi au fost epurați din Vietnam. Începând cu aprilie 1978, aproximativ 450 000 de etnici hoa aveau să plece pe cale terestră spre China sau cu barca spre Hong Kong în următorii câțiva ani. Un număr de 265 000 de etnici hoa, sosiți în principal pe cale terestră, aveau să fie relocați în China. Între anii 1975 și 1999, 143 700 de refugiați vietnamezi, majoritatea etnici hoa sosiți pe cale maritimă în Hong Kong, au fost relocați în alte țări. Peste 67 000 au fost repatriați în Vietnam.

Relațiile dintre China și Vietnam s-au deteriorat, parțial din cauza reprimării etnicilor hoa. Deși marea majoritate a „oamenilor bărcilor” (boat people) erau etnici vietnamezi, cei care au navigat pentru a se refugia în China au fost în mare parte etnici hoa. În februarie 1979, în urma înlăturării de către Vietnam a khmerilor roșii genocidari, susținuți de China, și a ocupării Cambodgiei de către Vietnam, China a lansat o ofensivă împotriva Vietnamului, a ocupat pentru scurt timp părți din nordul acestuia, iar apoi s-a retras din Vietnam. Acest conflict a devenit cunoscut sub numele de Războiul Sino-Vietnamez. Guvernul vietnamez a inițiat o politică de încurajare a etnicilor hoa să părăsească țara, percepându-le o taxă de câteva mii de dolari pentru a face acest lucru. Din cauza acestui exod, populația hoa din Vietnam a scăzut în timpul anilor 1980.

Refugiații etnici chinezi din cele trei țări indochineze au înființat organizații de sprijin reciproc în noile lor așezări; câteva dintre acestea s-au alăturat Federației Mondiale a Organizațiilor Chineze din Vietnam, Cambodgia și Laos (în ).

Boat people

După preluarea puterii de către nord-vietnamezi în aprilie 1975, un milion sau mai multe persoane au fost trimise în lagăre de „reeducare”, adesea pentru mai mulți ani, iar guvernul a încercat să distrugă inițiativa privată, în special afacerile deținute de etnicii hoa. În septembrie 1978, 1 220 de „oameni ai bărcilor” au părăsit Vietnamul la bordul unei nave vechi și au debarcat în Indonezia. Acesta a fost începutul unui exod de refugiați care soseau lunar cu barca în Malaezia, Thailanda, Indonezia, Hong Kong și în alte țări. Numărul „oamenilor bărcilor” care ajungeau lunar pe țărmuri străine a atins apogeul în iunie 1979, înregistrând 56 000 de persoane.

Majoritatea „oamenilor bărcilor” au părăsit Vietnamul la bordul unor ambarcațiuni dărăpănate, cu infiltrații de apă și supraaglomerate. Aceștia s-au confruntat cu furtuni, lipsă de apă și alimente și, cel mai grav, cu pirații din Marea Chinei de Sud și din Golful Thailandei.

Pirații thailandezi și malaezieni au atacat multe dintre ambarcațiunile mici, violând și răpind femei și furând bunurile pasagerilor. Autoritățile din țările în care aceștia soseau au aplicat adesea măsura de respingere în larg a ambarcațiunilor cu refugiați, refuzându-le permisiunea de a debarca.