miniatura|250x250px|Libertatea conducând poporul de Eugène Delacroix comemorează Revoluția din Iulie din Franța. Revoluțiile din 1830 au fost un val revoluționar în Europa care a avut loc în 1830. Acesta a inclus două revoluții „naționaliste romantice”, Revoluția Belgiană din Regatul Unit al Țărilor de Jos și Revoluția din iulie din Regatul Franței, alături de rebeliuni în Polonia Congresului, statele italiene, Regatul Portugaliei și Elveția. A fost urmat, 18 ani mai târziu, de un alt val de revoluții mult mai puternic, cunoscut sub numele de Revoluțiile din 1848.
Revoluțiile romantice Revoluțiile naționaliste romantice din 1830, ambele având loc în Europa de Vest, au dus la înființarea unor monarhii constituționale similare, numite monarhii populare. Ludovic-Filip I a devenit „Rege al Francezilor” pe 31 iulie 1830, iar Leopold I a devenit „Rege al Belgienilor” pe 21 iulie 1831.
În Franța
miniatura|Reprezentare a luptelor de la Paris în timpul Revoluției Franceze din 1830. În Franța, Revoluția din Iulie a dus la răsturnarea regelui Bourbon, Carol al X-lea, a cărui familie fusese repusă pe tron după căderea Imperiului Francez al lui Napoleon Bonaparte. În locul său, vărul lui Carol, Ludovic-Filip, Duce de Orléans, a fost încoronat ca primul „Rege al Francezilor”. A marcat trecerea de la o monarhie constituțională, Restaurația Bourbonică, la alta, Monarhia din Iulie (Casa de Orléans fiind o ramură a Casei de Bourbon) și înlocuirea principiului dreptului ereditar cu suveranitatea populară. Susținătorii Bourbonilor erau numiți legitimiști, iar susținătorii lui Ludovic-Filip orleaniști.
În Belgia
miniatura|Rebeli belgieni la baricade în timpul luptelor de stradă din Bruxelles, în septembrie 1830. Revoluția belgiană a izbucnit pe 25 august 1830. Influența pe termen scurt a fost izbucnirea Revoluției franceze din iulie, cu o lună mai devreme: Belgia fusese anexată Regatului Țărilor de Jos în 1815 și apăruse o mișcare patriotică belgiană, care milita pentru o constituție scrisă care să limiteze puterile monarhiei absolute olandeze și să consacre drepturile civile fundamentale. În acest context, punerea în scenă a unei opere naționaliste la Bruxelles a dus la o insurecție minoră în rândul burgheziei capitalei, care a cântat cântece patriotice și a capturat unele clădiri publice din oraș. Acest grup revoluționar timpuriu a fost amplificat de un număr mare de muncitori urbani. A doua zi, revoluționarii au început să-și arboreze propriul steag, influențat în mod clar de cel al Revoluției din Brabant din 1789. Pentru a menține ordinea, s-au format mai multe grupuri de miliții burgheze. Situația de la Bruxelles a dus la tulburări pe scară largă în toată țara. Regele William I a respins sfatul fiului său de a negocia cu rebelii, forțându-i să adopte o poziție mai radicală, pro-independență, și a trimis o forță militară numeroasă la Bruxelles pentru a înăbuși insurecția.
Între 23 și 28 septembrie 1830, au avut loc lupte grele între forțele olandeze și revoluționarii de la Bruxelles, care au fost întăriți de contingente mici din toată țara. Olandezii au fost în cele din urmă forțați să se retragă. În urma atacului eșuat și a dezertărilor în masă concomitente ale soldaților belgieni din armata olandeză, revoluția s-a răspândit în Belgia. Garnizoanele olandeze au fost alungate din zonă, până când doar Anversul și Luxemburgul au rămas ocupate. Independența belgiană a fost proclamată oficial pe 4 octombrie. În decembrie, guvernele internaționale de la Conferința de la Londra au recunoscut independența Belgiei și i-au garantat neutralitatea. Constituția, adoptată în cele din urmă în 1831, a protejat libertățile individuale și a fost considerată un model pentru viitorii constituționaliști liberali din întreaga lume. Olandezii au recunoscut independența Belgiei și termenii Conferinței abia în 1839. Revoluția a creat o monarhie populară („Regele Belgienilor”, mai degrabă decât „Regele Belgiei”) pentru a alunga temerile legate de dominația gloatei asociate cu republicanismul în urma Revoluției Franceze din 1789. Primul rege al Belgienilor, Leopold I, a fost încoronat în iulie 1831.
În Elveția miniatura|250x250px|Ustertag-ul se întrunește lângă Zurich pe 22 noiembrie 1830. În Elveția, populația rurală era săracă și needucată, în timp ce se afla, din punct de vedere politic și economic, sub controlul orașelor din apropiere. În timpul Republicii Helvetice controlate de francezi, în 1798, ideile de libertate și egalitate s-au răspândit. Ideea medievală a unor legi diferite pentru cetățenii orașului și țăranii de la țară a fost răsturnată. Cu toate acestea, în 1803, Republica Helvetică s-a prăbușit și a fost înlocuită de Actul de Mediere, care a realizat un compromis între Ancien Regime și o republică soră. În anii următori, chiar și libertățile limitate prevăzute de Act au fost subminate, iar în urma înfrângerii lui Napoleon în 1813, Actul a fost anulat. În timpul Restaurației, care a început în 1814, noua constituție a redus reprezentarea zonelor rurale în consiliile cantonale.City of Uster-Ustertag accessed 6 January 2010
În urma Revoluției Franceze din Iulie din 1830, au fost ținute o serie de adunări mari care au cerut noi constituții cantonale. Întrucât fiecare canton avea propria constituție, adunările din fiecare canton au abordat aspecte specifice diferite, dar toate aveau două probleme principale. În primul rând, au cerut ajustarea pașnică a constituțiilor prin ajustarea modului în care erau alocate locurile în legislativele locale. În al doilea rând, au căutat o modalitate de a modifica constituția. Foarte puține cantoane aveau măcar o modalitate de a modifica sau modifica constituțiile și niciunul dintre ele nu permitea adăugarea de inițiative cetățenești.
Discursurile și articolele care relatau despre adunări au fost distribuite pe scară largă și au devenit foarte populare. Chiar și în Aargau și St. Gallen, unde mulțimea a mărșăluit pe străzile din Aarau și St. Gallen, marșul de protest a fost pașnic. În urma adunărilor și marșurilor, guvernele cantonale au cedat rapid cerințelor adunărilor și și-au modificat constituțiile.
În Italia miniatura|253x253px|Ciro Menotti Până în 1830, sentimentul revoluționar în favoarea unei Italie unificate a început să renaască, iar o serie de insurecții au pus bazele creării unei singure națiuni de-a lungul peninsulei italiene.
Francisc al IV-lea, era un om ambițios și spera să devină rege al Italiei de Nord prin extinderea teritoriului său. În 1826, Francisc a precizat clar că nu va acționa împotriva celor care subminau opoziția față de unificarea Italiei. Încurajați de declarație, revoluționarii din regiune au început să se organizeze. Noul rege francez Ludovic-Filip le promisese revoluționarilor precum Ciro Menotti că va interveni dacă Austria ar încerca să se amestece în Italia cu trupe. Temându-se că își va pierde tronul, Ludovic-Filip nu a intervenit însă în răscoala planificată de Menotti. Ducele de Modena și-a abandonat susținătorii carbonari, l-a arestat pe Menotti și pe alți conspiratori în 1831 și și-a cucerit din nou ducatul cu ajutorul trupelor austriece. Menotti a fost spânzurat, iar ideea unei revoluții centrate pe Modena s-a estompat.
În același timp, alte insurecții au apărut în Legațiile Papale din Bologna, Ferrara, Ravenna, Forlì, Ancona și Perugia. Aceste revoluții reușite, care au adoptat tricolorul în locul drapelului papal, s-au răspândit rapid în toate Legațiile Papale, iar guvernele locale nou instalate au proclamat crearea unei națiuni italiene unite. Revoltele din Modena și din Legațiile Papale au inspirat o activitate similară în Ducatul de Parma, unde a fost adoptat drapelul tricolor. Ducesa de Parma , Marie Louise, a părăsit orașul în timpul tulburărilor politice.
Provinciile rebele plănuiau să se unească sub forma Provinciilor Unite Italiene, ceea ce l-a determinat pe Papa Grigore al XVI-lea să ceară ajutorul austriac și francez împotriva rebelilor. Prințul Metternich l-a avertizat pe Ludovic-Filip că Austria nu avea nicio intenție să lase lucrurile italiene în pace și că intervenția franceză nu va fi tolerată. Ludovic-Filip a trimis o expediție navală pentru a ocupa Ancona (până în 1838) și a arestat patrioții italieni care locuiau în Franța. În primăvara anului 1831, armata austriacă și-a început marșul prin peninsula italiană, zdrobind încet rezistența din fiecare provincie care se revoltase. Această acțiune militară a înăbușit o mare parte din mișcarea revoluționară aflată la început de drum și a dus la arestarea multor lideri radicali.
În Polonia miniatura|Ciocniri între forțele ruse și revoluționarii polonezi în Parcul Łazienki din Varșovia. Simultan, în Polonia Congresului, a avut loc Revolta din Noiembrie, care nu a avut succes, împotriva lui Nicolae I al Imperiului Rus. Revolta a început pe 29 noiembrie 1830 la Varșovia, când tinerii ofițeri polonezi din academia militară s-au revoltat, conduși de locotenentul Piotr Wysocki. Curând li s-au alăturat segmente mari ale societății poloneze, iar insurecția s-a extins pe teritoriile Lituaniei, Belarusului de vest și malul drept al Ucrainei, toate făcând parte din Polonia de dinainte de împărțire. În ciuda unor succese locale, revolta a fost în cele din urmă înăbușită de o Armată Imperială Rusă superioară numeric. Țarul Nicolae I a decretat că de acum înainte Polonia va deveni parte integrantă a Rusiei, Varșovia devenind puțin mai mult decât o garnizoană militară, iar universitatea sa va fi închisă."Polish Revolution of 1830." By Amy Linch. 2009. The International Encyclopedia of Revolution and Protest. Tucker, S.C., editor, 201, A Global Chronology of Conflict, Volume Three:1775-1860, Santa Barbara:ABC-CLIO, LLC, , p. 1157
Note
Categorie:Revoluția belgiană Categorie:1830 în Europa Categorie:Valuri revoluționare Categorie:Revoluții din secolul al XIX-lea