miniatura|Întreaga Lume va fi a noastră!dreapta|miniatura|359x359px|„Tovarășul Lenin curăță pământul de murdărie” (1920) Revoluția mondială este conceptul marxist de răsturnare a capitalismului în toate țările prin acțiunea revoluționară conștientă a clasei muncitoare organizate. Pentru teoreticieni, aceste revoluții nu vor avea loc neapărat simultan, ci acolo și când condițiile locale permit unui partid revoluționar să înlocuiască cu succes proprietatea și conducerea burgheză și să instaleze un stat socialist bazat pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producție. În multe școli marxiste, cum ar fi troțkismul și stânga comunistă, caracterul esențial internațional al luptei de clasă și necesitatea unei anverguri globale sunt elemente critice și o explicație principală a eșecului socialismului într-o singură țară. Scopul final al unui astfel de socialism revoluționar cu orientare internațională este de a realiza internaționalism proletar și, mai târziu, o societate comunistă. miniatura|„Spre durerea tuturor burghezilor, vom izbucni o conflagrație mondială!”, un afiș sovietic din 1918 cu versurile din poemul Cei doisprezece de Alexander Blok
Istorie Revoluția Rusă din 1917 din Rusia a declanșat un val revoluționar de revolte socialiste și comuniste în toată Europa, în special Revoluția Germană, Revoluția Maghiară, Biennio Rosso și războiul revoluționar din Finlanda, cu Republica Socialistă Muncitoare Finlandeză, care a înregistrat progrese mari și s-a bucurat de un succes considerabil în primele etape.
În special între 1918 și 1919, părea plauzibil ca în curând capitalismul să fie eliminat pentru totdeauna de pe continentul european. Având în vedere faptul că puterile europene controlau majoritatea suprafeței terestre a Pământului la acea vreme, un astfel de eveniment ar fi putut însemna sfârșitul capitalismului nu doar în Europa, ci peste tot. În plus, Internaționala Comunistă (Comintern), fondată în martie 1919, a început ca o organizație internațională independentă a comuniștilor din diverse țări ale lumii, care a evoluat după Războiul Civil Rus într-o agenție în esență sponsorizată de sovietici, responsabilă de coordonarea răsturnării revoluționare a capitalismului la nivel mondial.
Revoluțiile europene au fost zdrobite una câte una, până când, în cele din urmă, revoluționarii ruși s-au trezit singurii supraviețuitori. Întrucât se bazaseră pe ideea că o țară subdezvoltată și agrară precum Rusia ar putea construi socialismul cu ajutorul guvernelor revoluționare de succes din părțile mai industrializate ale Europei, s-au trezit într-o criză odată ce a devenit clar că un astfel de ajutor nu va sosi. Lupta pentru putere din Uniunea Sovietică, care a apărut în timpul bolii și al morții lui Lenin, avea să determine și perspectiva unei revoluții mondiale.
Conducerea Partidului Comunist German solicitase Moscovei să-l trimită pe Leon Troțki în Germania pentru a conduce insurecția din 1923. Cu toate acestea, această propunere a fost respinsă de Politburo, controlat de Stalin, Grigori Zinoviev și Lev Kamenev, care au decis să trimită o comisie formată din membri de rang inferior ai Partidului Comunist Rus. Potrivit istoricului Isaac Deutscher, Troțki a susținut în mod explicit revoluția mondială prin internaționalismul proletar, dar s-a opus mijloacelor prin cucerire militară, așa cum se vede din opoziția sa documentată față de războiul cu Polonia din 1920, armistițiul propus cu Antanta și cumpătarea față de organizarea de revolte anti-britanice în Orientul Mijlociu.
După acele evenimente și până în prezent, situația internațională nu a mai fost niciodată atât de aproape de o revoluție mondială. Pe măsură ce fascismul se dezvolta în Europa în anii 1930, în loc de o revoluție imediată, Cominternul a optat pentru un front popular cu capitaliștii liberali împotriva fascismului. În toiul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1943, Cominternul a fost desființat la cererea aliaților occidentali ai Uniunii Sovietice.
În urma celui de-al Doilea Război Mondial, o nouă ascensiune a sentimentului revoluționar a cuprins Europa, deși nu a fost la fel de puternică ca cea declanșată de Primul Război Mondial, care a dus la o revoluție socialistă eșuată în Germania și una de succes în Rusia. Partidele comuniste din țări precum Grecia, Franța și Italia dobândiseră un prestigiu și un sprijin public semnificativ datorită conducerii mișcărilor de rezistență antifasciste în timpul războiului. Ca atare, s-au bucurat și de un succes considerabil în alegeri și au terminat în mod regulat pe locul doi în alegerile de la sfârșitul anilor 1940. Cu toate acestea, niciunul nu a reușit să termine pe primul loc și să formeze un guvern.
Între timp, pentru partidele comuniste din Europa de Est, deși au câștigat alegeri cam în aceeași perioadă, presa occidentală a criticat lipsa elementelor liberal-democratice în ascensiunea lor la putere. Cu toate acestea, mișcările comuniste din Europa de Est au proliferat, chiar și cu unele cazuri locale independente de URSS, cum ar fi partizanii iugoslavi conduși de viitorul lider al Iugoslaviei, Josip Broz Tito, care condusese lupta împotriva fascismului și a ocupației Axei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Revoltele studențești și muncitorilor din întreaga lume din anii 1960 și începutul anilor 1970, coroborate cu Revoluția Culturală Chineză, înființarea Noii Stângi împreună cu mișcarea pentru drepturi civile, militantismul Partidului Panterelor Negre și al unor grupuri armate/insurecționale similare de tip „Front de Eliberare”, și chiar o ușoară renaștere a mișcării muncitorești pentru o vreme, au făcut din nou ca unii să creadă că revoluția mondială nu era doar posibilă, ci și iminentă. Totuși, acest spirit de extremă stânga s-a diminuat până la mijlocul anilor 1970. În anii 1980 și 1990, a existat o revenire la ideologiile de dreapta, conservatoare din punct de vedere economic (conduse, printre alte exemple, de thatcherism în Regatul Unit și reaganomics în Statele Unite) și la reformele pieței libere în China și Vietnam.
Triumful aparent al neoliberalismului ca unică ideologie mondială i-a determinat pe unii scriitori liberali și conservatori, precum Francis Fukuyama, să scrie că, deși teoria marxistă și hegeliană avea dreptate în sensul că materialismul dialectic a condus la o societate ideală, această societate era, de fapt, liberalism de sfârșitul secolului al XX-lea și că nu vor exista alte schimbări politice dincolo de limitele capitalismului și liberalismului în viitorul previzibil.
Note
Vezi și
Revoluție comunistă Revoluție permanentă Internaționalism proletar Anarho-comunism Patriotism social Muncitori ai lumii, uniți-vă! Comunism mondial
Categorie:Teorii politice Categorie:Tipuri de revoluție Categorie:Terminologie revoluționară