thumb|„S'aimer n'est pas un crime” (Iubirea nu este o crimă) – pancarte la 2019

Unele sau toate actele sexuale între bărbați și, mai puțin frecvent, între femei, au fost clasificate ca infracțiuni penale în diferite regiuni. De cele mai multe ori, astfel de legi nu sunt aplicate în ceea ce privește conduita consensuală între persoane de același sex, dar ele contribuie, cu toate acestea, la hărțuirea din partea poliției, la stigmatizare și la violența împotriva persoanelor homosexuale și bisexuale. Printre alte efecte se numără exacerbarea din cauza incriminării bărbaților care întrețin relații sexuale cu bărbați, descurajându-i să caute îngrijire preventivă sau tratament pentru infecția cu HIV.

Incriminarea homosexualității este adesea justificată de ideea, discreditată din punct de vedere științific, că homosexualitatea sau de aversiunea publicului față de homosexualitate, în multe cazuri fondată pe condamnarea homosexualității de către religiile avraamice (, și ). Argumentele împotriva incriminării homosexualității au început să fie exprimate în timpul Iluminismului. Obiecțiile inițiale includeau dificultatea practică de aplicare a legii, intruziunea excesivă a statului în viața privată și convingerea că incriminarea nu este o modalitate eficientă de reducere a incidenței homosexualității. Obiecțiile ulterioare au inclus argumentul că homosexualitatea ar trebui considerată o boală mai degrabă decât o crimă, că incriminarea încalcă drepturile omului ale homosexualilor și că homosexualitatea nu este greșită din punct de vedere moral.

În multe țări, incriminarea homosexualității se bazează pe coduri juridice moștenite din Imperiul Britanic. Imperiul colonial francez nu a dus la incriminarea homosexualității, deoarece aceasta a fost abolită în Franța în timpul Revoluției Franceze pentru a elimina influența religioasă din dreptul penal. În alte țări, incriminarea homosexualității se bazează pe legea șaria. În lumea occidentală, un val major de a început după cel de-Al Doilea Război Mondial. Acesta s-a răspândit la nivel global și a atins apogeul în anii 1990. În ultimii ani, multe țări africane au intensificat aplicarea legilor antihomosexualitate din cauza politizării și a credinței eronate că homosexualitatea este un import occidental. În 2025, homosexualitatea nu este incriminată în 131 de țări și este incriminată de jure în 62 de state membre ONU și de facto în alte două; cel puțin șapte dintre acestea prevăd .

În România, relațiile consimțite între persoane de același sex au fost complet dezincriminate în anul 2001. În perioada regimului comunist, Codul penal din 1968 a introdus controversatul Articol 200, care pedepsea actele homosexuale cu închisoare de la 1 la 5 ani. În anul 1996, sub Guvernul Văcăroiu, legea a fost parțial modificată prin Legea nr. 140/1996, eliminându-se interdicția totală, dar incriminându-se în continuare relațiile care se desfășurau în public sau care produceau „scandal public”. În cele din urmă, prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 89 din 21 iunie 2001, emisă sub Guvernul Năstase și publicată în Monitorul Oficial nr. 338 din 26 iunie 2001, Articolul 200 a fost abrogat în totalitate. Eliminarea acestei dispoziții discriminatorii a reprezentat un pas esențial determinat de presiunile societății civile, ale Consiliului Europei și de criteriile obligatorii în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană.

Istorie

Din Antichitate până în lumea modernă timpurie thumb|Arderea pe rug a cavalerului împreună cu servitorul său în fața zidurilor orașului Zürich, pentru sodomie, 1482 conțin un pasaj care pedepsește relațiile homosexuale, dar este disputat dacă acesta se referă la relații consensuale sau doar la cele non-consensuale. Prima lege romană cunoscută care menționează relațiile între persoane de același sex a fost . Deși textul propriu-zis al acestei legi s-a pierdut, cel mai probabil ea interzicea cetățenilor romani liberi să își asume rolul pasiv în actele sexuale de același sex. Creștinarea Imperiului Roman a făcut ca atitudinile sociale să devină tot mai dezaprobatoare față de homosexualitate. În secolul al VI-lea, împăratul bizantin Iustinian a introdus alte legi împotriva sexualității între persoane de același sex, referindu-se la aceste acte ca fiind „împotriva naturii”. , care a avut o mare influență în tradiția juridică din Orientul Mijlociu și în special în Liban, prescria pedeapsa cu moartea pentru homosexualitate. Unele prevedeau amenzi pentru sodomie (), dar altele nu menționau această abatere. În Mexicul central din secolul al XV-lea, actele homosexuale între bărbați puteau fi pedepsite cu și sufocarea în cenușă fierbinte.

În timpul Evului Mediu târziu, multe jurisdicții din Europa au început să adauge interdicții privind sodomia în dreptul laic. De asemenea, au înăsprit aplicarea legii, în unele orașe europene apărând brigăzi ale moravurilor. În unele cazuri, sodomia era pedepsită prin investigare și denunțare, în altele prin amenzi, iar în unele cazuri prin arderea pe rug a participanților sau a locului în care avusese loc actul. Pedeapsa cu moartea pentru sodomie era frecventă în . Nu este clar cât de strict erau aplicate legile privind sodomia; o teorie susține că aplicarea lor era legată de în care homosexualii erau folosiți ca țapi ispășitori. Monarhul englez Henric al VIII-lea a codificat interzicerea homosexualității în Anglia în dreptul laic prin , o încercare de a obține un avantaj moral în disputa religioasă din timpul . Această lege, bazată pe interdicția religioasă din Leviticul, prescria pedeapsa cu moartea pentru sodomie (sex anal).

Impactul colonialismului și al imperialismului thumb|Participant care poartă un afiș împotriva în timpul , India Multe jurisdicții din prezent incriminează homosexualitatea pe baza codurilor penale coloniale pe care le-au adoptat sub dominația britanică. și al acestuia, care incrimina homosexualitatea, au fost aplicate în mai multe colonii britanice din Asia, Africa și Oceania. a fost redactat pentru Jamaica și a fost adoptat în cele din urmă în Honduras, Tobago, Sfânta Lucia și Coasta de Aur. a fost adoptat în Canada (și într-o formă modificată în Noua Zeelandă), extinzând incriminarea homosexualității pentru a acoperi orice activitate între persoane de același sex. a fost adoptat în Australia și în alte câteva țări din Commonwealth, inclusiv Nauru, Nigeria, Kenya, Tanzania, Papua Noua Guinee, Zanzibar și Uganda, precum și în Israel. Odată stabilite, legile împotriva homosexualității sunt adesea menținute prin și prin includerea lor în codurile penale postcoloniale. Unele state au adoptat legi de inspirație britanică ce incriminau homosexualitatea pe baza unei influențe informale, în timp ce alte foste colonii britanice incriminează homosexualitatea sub influența legii șaria. Atât China, cât și Japonia, care din punct de vedere istoric nu persecutaseră homosexualitatea, au incriminat-o pe baza modelelor occidentale în secolul al XIX-lea.

În timpul Revoluției Franceze din 1791, Adunarea Națională Constituantă a abolit legea împotriva homosexualității ca parte a adoptării unui nou cod juridic lipsit de influența creștinismului. Deși adunarea nu a discutat niciodată în mod direct despre homosexualitate, aceasta a fost legală în Franța de atunci. Anterior, ea putea fi pedepsită prin arderea pe rug, deși această măsură era aplicată rar. Abolirea caracterului penal al sodomiei a fost codificată în . Cuceririle lui Napoleon și adoptarea dreptului civil și a codurilor penale pe model francez au dus la abolirea incriminării în multe jurisdicții și la înlocuirea pedepsei cu moartea cu închisoarea în altele. Prin ocupație militară sau prin emularea codului penal francez, țările scandinave, Spania, Țările de Jos, Portugalia, Belgia, Japonia și coloniile și teritoriile lor – inclusiv o mare parte din America Latină – au dezincriminat homosexualitatea. Fostele colonii franceze sunt mai puțin susceptibile de a incrimina homosexualitatea decât cele britanice. Se consideră adesea că Imperiul Otoman a , când a adoptat un cod penal de inspirație franceză, însă Elif Ceylan Özsoy argumentează că homosexualitatea fusese deja dezincriminată. Totuși, unii bărbați otomani au fost executați pentru sodomie, inclusiv doi băieți în Damasc în 1807.

Unificarea Germaniei a anulat o parte din câștigurile cuceririlor napoleoniene, deoarece țara unificată a adoptat codul penal prusac în 1871, reincriminând homosexualitatea în unele zone. În Germania, interzicerea homosexualității nu a fost aplicată frecvent până în 1933. În Germania Nazistă, din 1933 până in 1945, se estimează că 57.000 de bărbați pentru încălcarea Paragrafului 175. Niciodată înainte sau după aceea nu au mai fost condamnați atât de mulți homosexuali într-o perioadă atât de scurtă de timp. Mii de bărbați au fost închiși și uciși în lagărele de concentrare naziste. Germania de Vest a condamnat aproximativ același număr de bărbați în baza aceleiași legi până în 1969, când homosexualitatea a fost parțial dezincriminată.

În Imperiul Rus, homosexualitatea a fost incriminată în 1835 și dezincriminată în 1917 ca urmare a Revoluției Ruse. Incriminarea a fost reintrodusă în 1934, cu o pedeapsă mai aspră decât înainte, din motive necunoscute.

Tendința de dezincriminare de după Al Doilea Război Mondial thumb|Ponderea populației mondiale care trăiește într-o țară în care actele homosexuale nu sunt incriminate, 1760–2020 thumb|Numărul de jurisdicții care incriminează homosexualitatea, 1990–2024 În deceniile de după Al Doilea Război Mondial, legile antihomosexualitate au fost aplicate cu o intensitate sporită în Europa de Vest și în Statele Unite. În timpul anilor 1950 și 1960, a existat o tendință de legalizare a homosexualității cu o vârstă de consimțământ mai ridicată decât în cazul relațiilor heterosexuale; acest model a fost recomandat de diverse organizații internaționale pentru a preveni transformarea tinerilor în homosexuali. O convergență s-a produs fie prin dezincriminarea parțială a homosexualității, ca în Regatul Unit (1967), Canada (1969) și Germania de Vest (1969), fie prin incriminarea parțială a homosexualității, cum a fost cazul în Belgia, unde prima lege împotriva activităților între persoane de același sex a intrat în vigoare în 1965.

La sfârșitul secolului al XX-lea a avut loc un val de dezincriminare; nouăzeci la sută din modificările aduse acestor legi între 1945 și 2005 au implicat liberalizarea sau abolirea lor. Optzeci la sută din abrogări între 1972 și 2002 au fost realizate de către un organism legislativ, iar restul prin declararea legilor ca fiind de către o instanță. Dezincriminarea a început în Europa și în Americi și s-a răspândit la nivel global în anii 1980. Ritmul dezincriminării a atins un vârf în anii 1990. În urma dizolvării Uniunii Sovietice, multe foste republici sovietice au dezincriminat homosexualitatea, deși altele din Asia Centrală au păstrat aceste legi. China a dezincriminat homosexualitatea în 1997. În urma unei bătălii juridice îndelungate, Curtea Supremă a Indiei a decis că incriminarea homosexualității încalcă în hotărârea din 2018 .

O explicație pentru aceste schimbări legislative este respectul tot mai mare pentru drepturile omului și pentru autonomia individului și efectele revoluției sexuale din anii 1960. Tendința de creștere a atenției acordate drepturilor individuale în legile privind sexualitatea a fost observată în întreaga lume, dar progresează mai lent în unele regiuni, cum ar fi Orientul Mijlociu. Studiile au arătat că modernizarea, măsurată prin Indicele dezvoltării umane sau PIB pe cap de locuitor, și globalizarea () au fost corelate negativ cu incriminarea homosexualității.

Rezistența la dezincriminare