Sahih Muslim (, Ṣaḥīḥ Muslim) este o colecție de hadithuri compilată de savantul musulman Muslim ibn al-Hajjaj al-Naysaburi (d. 261 AH/875). Lucrarea este cunoscută și sub denumirea al-Musnad al-Sahih (, „colecția autentică cu lanțuri de transmitere”).
În islamul sunnit, Sahih Muslim este una dintre colecțiile canonice de hadith reunite ulterior sub denumirea Cele șase cărți. Împreună cu Sahih al-Bukhari, formează al-Sahihayn (, „cele două Sahih-uri”), cele două colecții cărora tradiția sunnită le-a acordat cel mai înalt statut între lucrările de hadith.
În ierarhia devenită dominantă în tradiția sunnită, Sahih al-Bukhari este în general plasat înaintea lui Sahih Muslim, deși unii savanți medievali au preferat colecția lui Muslim. Una dintre calitățile evidențiate de al-Nawawi a fost organizarea acesteia: Muslim tinde să reunească într-un singur loc diferitele lanțuri de transmitere și variante ale unei relatări, în timp ce al-Bukhari poate distribui variantele aceleiași tradiții în capitole diferite.
Statutul canonic al celor două Sahih-uri s-a format treptat în secolele de după moartea compilatorilor, prin receptarea și utilizarea lor de către specialiștii în hadith, juriști și teologi.
Compilatorul
Muslim ibn al-Hajjaj al-Naysaburi a fost un important specialist în hadith din Nishapur, unul dintre marile centre intelectuale ale Khorasanului în secolul al IX-lea. A făcut parte din mediul ahl al-hadith al epocii și a studiat și transmis relatări în mai multe centre de învățământ ale lumii islamice.
Activitatea sa nu s-a limitat la alcătuirea Sahih-ului. Muslim a avut o contribuție importantă la dezvoltarea criticii hadithului și a redactat și alte lucrări referitoare la transmițători, defectele relatărilor și alte domenii ale științelor hadithului.
Pavel Pavlovitch îl caracterizează pe Muslim drept unul dintre participanții importanți la procesul prin care critica transmițătorilor și compararea tradițiilor au devenit discipline tot mai sistematice în secolul al IX-lea.
Titlul și scopul colecției
Colecția este cunoscută în mod obișnuit sub titlul Sahih Muslim, însă literatura medievală și cercetarea contemporană utilizează și denumirea al-Musnad al-Sahih. Termenul musnad indică importanța lanțurilor de transmitere (isnad), iar sahih desemnează caracterul considerat autentic sau „sănătos” al relatărilor selectate potrivit criteriilor compilatorului.
Lucrarea aparține unei perioade în care specialiștii în hadith elaborau colecții prin selectarea și compararea unui număr foarte mare de relatări și variante de transmitere. Scopul lui Muslim a fost alcătuirea unei colecții de relatări pe care le considera suficient de solide pentru includere, potrivit principiilor sale de critică a hadithului.
Pavlovitch arată că probleme precum titlul exact al colecției, scopul alcătuirii sale, perioada redactării și raportul acesteia cu Sahih al-Bukhari trebuie analizate separat, întrucât tradițiile biografice și istoria textului sunt mai complexe decât unele relatări ulterioare despre redactarea lucrării.
Introducerea lui Muslim
O caracteristică importantă a lucrării este ampla Introducere (Muqaddima) care precedă corpusul principal de hadithuri. În aceasta, Muslim discută principiile transmiterii, obligația de a distinge relatările fiabile de cele slabe, calitățile transmițătorilor și practicile criticilor de hadith.
Introducerea constituie o sursă importantă pentru studiul dezvoltării timpurii a criticii hadithului, deoarece Muslim nu se limitează la aplicarea unor criterii în selecția relatărilor, ci formulează explicit unele dintre principiile pe care le considera relevante pentru evaluarea transmițătorilor.
Clasificarea transmițătorilor
În Introducere, Muslim descrie transmițătorii în trei categorii generale.
Prima categorie îi cuprinde pe cei caracterizați prin integritate în transmiterea hadithului și prin stăpânirea exactă a materialului transmis, ale căror relatări nu prezintă contradicții grave sau confuzii excesive.
A doua categorie cuprinde transmițători care nu ating același nivel de memorie și precizie ca prima categorie, dar sunt considerați onești și implicați în studiul tradiției.
A treia categorie îi include pe cei acuzați de fabricarea hadithurilor sau ale căror relatări sunt predominant nerecunoscute, eronate ori necoroborate. Muslim afirmă că materialul acestei categorii inferioare trebuie exclus din colecția sa.
Această clasificare arată că termenul sahih din titlul colecției nu presupunea simpla preluare a tuturor relatărilor disponibile, ci un proces de selecție bazat pe evaluarea transmițătorilor și a tradițiilor pe care aceștia le transmiteau.
Metoda de critică și selecție
Muslim a activat într-un mediu în care critica hadithului includea examinarea biografiilor transmițătorilor, a relațiilor dintre aceștia, a continuității lanțurilor de transmitere și a diferențelor dintre variantele aceleiași relatări.
Pavlovitch dedică o analiză amplă vocabularului și criteriilor critice utilizate de Muslim și subliniază rolul acestuia în sistematizarea criticii hadithului.
În propria Introducere, Muslim insistă asupra necesității de a separa relatările considerate solide de cele slabe și condamnă transmiterea necritică a materialului provenit de la persoane acuzate de falsificare sau cunoscute pentru erori grave.
Evaluarea unei tradiții nu depindea numai de reputația generală a unui transmițător. Compararea mai multor lanțuri și variante ale aceleiași relatări permitea criticilor să identifice contradicții, adaosuri, omisiuni sau erori de transmitere.
Structură și organizare
Sahih Muslim este organizat tematic în „cărți” (kutub), în care relatările sunt grupate în funcție de domenii precum credința, purificarea, rugăciunea, postul, pelerinajul, căsătoria, tranzacțiile, dreptul penal, etica și alte aspecte ale vieții religioase.
Numărul exact al acestor cărți diferă între sistemele de împărțire și edițiile textului. Pavlovitch compară, de exemplu, diviziunile atribuite lui Ibn Manjuwayh, sistemul utilizat de Muhammad Fuad Abd al-Baqi și al-Nawawi și împărțirea adoptată în alte ediții moderne.
Din acest motiv, afirmația că lucrarea conține un număr unic și incontestabil de „cărți” trebuie tratată cu precauție.
Gruparea variantelor unei relatări
Una dintre caracteristicile cele mai cunoscute ale organizării colecției este tendința lui Muslim de a reuni într-un singur loc diferitele lanțuri de transmitere și variante textuale ale unei tradiții.
Al-Nawawi a considerat această metodă un avantaj practic al colecției față de Sahih al-Bukhari. Al-Bukhari repetă adesea aceeași relatare în capitole diferite pentru a evidenția implicații distincte, în timp ce Muslim urmărește mai frecvent prezentarea variantelor relevante împreună.
Această organizare permite cititorului să compare diferențele de formulare și transmitere dintre mai multe versiuni ale aceluiași hadith.
Numărul hadithurilor
Numărul de hadithuri atribuit Sahih Muslim variază în funcție de metoda de numărare.
Diferențele apar deoarece aceeași tradiție poate fi transmisă prin mai multe isnaduri și cu variante textuale diferite. Unele sisteme numără fiecare transmitere separat, în timp ce altele încearcă să identifice hadithurile distincte fără repetări.
În consecință, o singură cifră prezentată fără explicarea metodei de numărare poate fi înșelătoare. Același principiu se aplică și diferențelor dintre ediții în privința delimitării cărților și secțiunilor.
Relația cu Sahih al-Bukhari
Sahih Muslim și Sahih al-Bukhari sunt strâns asociate în tradiția sunnită și sunt denumite împreună al-Sahihayn.
Majoritatea savanților sunniți medievali citați în literatura de specialitate au acordat prioritate colecției lui al-Bukhari. Au existat însă și învățați care au preferat Sahih Muslim, iar unele surse menționează o asemenea preferință în special în rândul unor savanți din vestul lumii islamice.
Preferința pentru Muslim nu implica întotdeauna afirmația că relatările sale ar fi în mod necesar mai autentice. Al-Nawawi, de exemplu, evidenția mai ales superioritatea practică a organizării: Muslim reunește lanțurile de transmitere ale unei tradiții în același loc, ceea ce facilitează compararea lor.
Pavlovitch tratează separat problema raportului dintre cele două colecții și avertizează împotriva reducerii lucrării lui Muslim la statutul de simplă anexă a Sahih al-Bukhari.
Cele două colecții au un material comun considerabil, dar fiecare prezintă și tradiții, lanțuri de transmitere, alegeri editoriale și structuri proprii.
Transmiterea textului
Istoria textuală a Sahih Muslim nu constă într-un singur manuscris copiat mecanic de-a lungul secolelor. Ca alte lucrări ale culturii hadithului, aceasta a circulat prin linii de profesori și elevi, audiere, recitare, autorizare și copii scrise.
Pavlovitch a reconstruit în detaliu mai multe căi timpurii de transmitere ale colecției.
Printre acestea se numără transmiterea prin:
Ibrahim ibn Muhammad ibn Sufyan al-Naysaburi; Abu Muhammad Ahmad ibn Ali ibn al-Hasan al-Qalanisi; Makki ibn Abdan; Ahmad ibn al-Sharqi; alte linii de transmitere identificate în manuscrise și surse biografice.
Una dintre cele mai importante probleme ale cercetării moderne asupra lucrării este tocmai reconstruirea relației dintre aceste căi de transmitere, manuscrisele păstrate și edițiile ulterioare.
James Robson a realizat încă din 1949 unul dintre studiile academice clasice asupra transmiterii Sahih Muslim, urmărind lanțurile prin care textul a ajuns la savanții medievali ulteriori.
Canonizarea și statutul în sunnism
Statutul actual al lui Sahih Muslim nu trebuie proiectat automat asupra perioadei imediat următoare compilării sale.
Jonathan A. C. Brown arată că formarea canonului sunnit al hadithului a fost un proces gradual. În timp, colecțiile lui al-Bukhari și Muslim au dobândit o autoritate excepțională și au devenit cunoscute împreună drept al-Sahihayn.
Receptarea lor a implicat atât specialiștii în hadith, cât și juriștii diferitelor școli sunnite. Prin utilizarea constantă în argumentația juridică și teologică, comentarea lor și afirmarea unui consens tot mai larg asupra valorii lor, cele două lucrări au ajuns să ocupe poziția centrală pe care o dețin în canonul sunnit.
În tradiția sunnită matură, formula dominantă a plasat Sahih al-Bukhari pe primul loc între colecțiile de hadith și Sahih Muslim imediat după acesta, deși au existat opinii minoritare care au inversat această preferință.
Pavlovitch rezumă statutul tradițional modern al lucrării descriind-o drept sursa căreia musulmanii sunniți îi acordă, după Coran și Sahih al-Bukhari, unul dintre cele mai înalte niveluri de autoritate pentru normele juridice și teologice.
Critica unor relatări
Autoritatea canonică a Sahih Muslim nu a împiedicat existența criticii savante asupra unor relatări individuale.
Unul dintre cei mai importanți critici medievali ai celor două Sahih-uri a fost (d. 385/995). În Kitab al-ilzamat wa-l-tatabbu''' el a formulat obiecții tehnice față de o serie de tradiții din colecțiile lui al-Bukhari și Muslim.
Criticile lui al-Daraqutni făceau parte din însăși tradiția tehnică a criticii hadithului și priveau probleme precum transmiterea și variantele unor relatări, nu o respingere generală a colecțiilor.
Brown arată că, atunci când savanții sunniți ulteriori au formulat ideea consensului comunității asupra celor două Sahih-uri, relatările contestate de al-Daraqutni au fost tratate ca o categorie distinctă în cadrul acestei discuții.
Prin urmare, statutul foarte înalt acordat colecției în sunnism a coexistat istoric cu analiza critică a unor hadithuri individuale.
Tradiția comentariilor
Prestigiul lucrării a dat naștere unei ample tradiții de comentarii, explicații și studii.