miniatura|Supraviețuitori ai Sonderkommando 1005 pozând lângă o mașină de zdrobit oase la lagărul de concentrare Janowska. (fotografie realizată după eliberare) Sonderkommando () desemna unități de muncă alcătuite din deținuți ai Germaniei naziste aflați în lagăre de exterminare. Acestea erau formate din prizonieri, de obicei evrei, care erau siliți, sub amenințarea propriei morți, să ajute la înlăturarea cadavrelor victimelor camerelor de gazare în timpul Holocaustului. Sonderkommando din lagărele de exterminare, alcătuite întotdeauna din deținuți, nu aveau legătură cu SS-Sonderkommando, unități ad hoc formate din membri ai diferitelor servicii SS între 1938 și 1945.
Termenul german făcea parte din limbajul vag și eufemistic folosit de naziști pentru a desemna aspecte ale Soluției finale (de exemplu, Einsatzkommando, „unități operative”).
Muncitorii fabricilor morții thumb|left|250px|Crematoriul de la Dachau, mai 1945 (fotografie realizată după eliberare)
Membrii Sonderkommando nu participau direct la ucideri; această responsabilitate revenea SS, în timp ce principala sarcină a Sonderkommando era înlăturarea cadavrelor. În majoritatea cazurilor, erau repartizați imediat după sosirea în lagăr și obligați să accepte această funcție sub amenințarea cu moartea. Nu erau informați în prealabil despre sarcinile pe care urmau să le îndeplinească. Spre groaza lor, noii membri ai Sonderkommando descopereau uneori printre cadavre membri ai propriilor familii. Nu aveau posibilitatea de a refuza sau de a renunța, în afară de sinucidere. În anumite locuri și împrejurări, Sonderkommando puteau fi denumiți eufemistic Arbeitsjuden („evrei pentru muncă”). În alte cazuri, erau numiți Hilflinge („ajutoare”). La Birkenau, Sonderkommando numărau până la 400 de persoane în 1943, iar când evreii maghiari au fost deportați acolo în 1944, efectivele au crescut la peste 900 de persoane, pentru a face față intensificării ritmului uciderilor și exterminării.
Deoarece germanii aveau nevoie ca membrii Sonderkommando să rămână apți fizic, aceștia beneficiau de condiții de trai mult mai puțin mizere decât ceilalți deținuți: dormeau în barăci proprii și li se permitea să păstreze și să folosească diverse bunuri, precum alimente, medicamente și țigări aduse în lagăr de cei trimiși în camerele de gazare. Spre deosebire de deținuții obișnuiți, de regulă nu erau supuși uciderilor arbitrare de către gardieni. Supraviețuirea și utilitatea lor depindeau de eficiența cu care mențineau în funcțiune „fabrica morții” nazistă. Drept urmare, membrii Sonderkommando supraviețuiau mai mult în lagărele de exterminare decât ceilalți prizonieri, dar puțini au supraviețuit războiului.
Deoarece cunoșteau în detaliu practica nazistă a uciderii în masă, membrii Sonderkommando erau considerați Geheimnisträger, adică „purtători de secrete”. Ca atare, erau ținuți izolați de prizonierii folosiți pentru muncă silnică (vezi Oficiul Central Economic și Administrativ al SS). S-a răspândit ideea că, potrivit politicii SS, la fiecare trei luni aproape toți membrii Sonderkommando care lucrau în zonele de ucidere ale lagărelor de exterminare erau la rândul lor gazați și înlocuiți cu nou-sosiți pentru păstrarea secretului și că unii deținuți supraviețuiau până la un an sau mai mult deoarece aveau competențe specializate. De obicei, sarcina unei noi unități Sonderkommando era să înlăture cadavrele predecesorilor săi. Unele cercetări au estimat că, de la constituirea primului Sonderkommando al unui lagăr de exterminare până la lichidarea lagărului, au existat aproximativ 14 generații de Sonderkommando. Totuși, potrivit istoricului Igor Bartosik, autorul volumului Witnesses from the Pit of Hell: History of the Auschwitz Sonderkommando (2022), publicat de Muzeul Auschwitz, exterminările repetate ale membrilor Sonderkommando de la Auschwitz-Birkenau reprezintă un mit, deoarece o asemenea exterminare a avut loc acolo o singură dată. Bartosik a mai scris că nu este adevărat nici că prizonierii erau selectați în funcție de competențele lor tehnice; după o examinare sumară, erau aleși doar în funcție de aparenta lor capacitate de muncă.Lebovic, Matt (27 noiembrie 2022), „Myths about Auschwitz Jewish 'Sonderkommando,' failed rebellion busted in new study” , The Times of Israel.
Mărturii ale martorilor oculari Mai puțin de 20 dintre cele câteva mii de membri ai Sonderkommando sunt documentați ca supraviețuind până la eliberare și depunând mărturie despre evenimente, deși unele surse indică un număr mai mare. Printre aceștia s-au numărat Henryk (Tauber) Fuchsbrunner, Filip Müller, Daniel Behnnamias, Dario Gabbai, Morris Venezia, Shlomo Venezia, Antonio Boldrin, Alter Fajnzylberg, Samuel Willenberg, Abram Dragon, David Olère, Henryk Mandelbaum și Martin Gray. Se știe că alți șase sau șapte au supraviețuit, dar nu au depus mărturie sau, cel puțin, o asemenea mărturie nu este documentată. Relatări îngropate și ascunse de membri ai Sonderkommando au fost descoperite ulterior în unele lagăre.
Între 1943 și 1944, unii membri ai Sonderkommando de la Birkenau au reușit să obțină materiale de scris și să consemneze o parte dintre experiențele și evenimentele la care fuseseră martori. Aceste documente au fost îngropate în zona crematoriilor și recuperate după război. Cinci bărbați au fost identificați drept autorii acestor manuscrise: Zalman Gradowski, Zalman Lewental și Leib Langfus, care au scris în idiș; Chaim Herman, care a scris în franceză; și Marcel Nadjary, care a scris în greacă. Dintre cei cinci, numai Nadjary a supraviețuit până la eliberare; Gradowski a fost ucis în revolta de la Crematoriul IV din 7 octombrie 1944 (vezi mai jos) sau în represaliile care au urmat, iar Lewental, Langfus și Herman sunt considerați a fi fost uciși în noiembrie 1944. Gradowski a scris următoarea notă, găsită îngropată în zona unui crematoriu de la Auschwitz:
Manuscrisele sunt păstrate în principal în arhiva Muzeului Memorial de Stat Auschwitz-Birkenau. Excepțiile sunt scrisoarea lui Herman, păstrată în arhivele Amicale des déportés d'Auschwitz-Birkenau, și textele lui Gradowski, dintre care unul se află la Muzeul Rus de Medicină Militară din Sankt Petersburg, iar altul la Yad Vashem, în Israel.
Unele manuscrise au fost publicate sub titlul The Scrolls of Auschwitz, sub îngrijirea lui Ber Mark. Muzeul Auschwitz a publicat altele sub titlul Amidst a Nightmare of Crime.
The Scrolls of Auschwitz sunt considerate unele dintre cele mai importante mărturii scrise despre Holocaust, deoarece includ relatări contemporane ale unor martori oculari despre funcționarea camerelor de gazare de la Birkenau.
Revolte Deținuții Sonderkommando au participat la revolte în două rânduri.
Treblinka Prima revoltă a avut loc în Treblinka la 2 august 1943. Prizonierii au folosit o cheie duplicat pentru a deschide arsenalul lagărului și au sustras între 20 și 25 de puști, 20 de grenade de mână și mai multe pistoale. La ora 15:45, 700 de evrei au lansat un atac asupra gardienilor SS ai lagărului și a trawniki, care a durat 30 de minute. Au incendiat clădiri și un rezervor de combustibil. Evreii înarmați au atacat poarta principală, în timp ce alții au încercat să escaladeze gardul. Aproximativ 200 de evrei au evadat din lagăr, însă gardienii bine înarmați au ucis alte câteva sute. Aceștia au cerut prin telefon întăriri SS din patru localități, care au instituit baraje rutiere și i-au urmărit pe evadați cu automobile și călare.
Partizani ai Armia Krajowa (în poloneză: Armata Teritorială) au transportat o parte dintre prizonierii evadați și supraviețuitori peste râul Bug, iar alții au fost ajutați și hrăniți de săteni polonezi. Dintre cei 700 de membri ai Sonderkommando care au participat la revoltă, 100 au reușit să supraviețuiască și să evadeze din lagăr, iar despre aproximativ 70 dintre aceștia se știe că au supraviețuit războiului. Printre ei se numără Richard Glazar, Chil Rajchman, Jankiel Wiernik și Samuel Willenberg, care au contribuit la scrierea Treblinka Memoirs. De asemenea în:
Auschwitz
În octombrie 1944, Sonderkommando s-a revoltat la Crematoriul IV din Auschwitz II. Timp de mai multe luni, tinere muncitoare evreice au scos clandestin mici pachete cu praf de pușcă din Weichsel-Union-Metallwerke, o fabrică de muniții din zona industrială dintre lagărul principal Auschwitz I și Auschwitz II. Praful de pușcă era transmis printr-un lanț de contrabandă către Sonderkommando din Crematoriul IV. Planul era distrugerea camerelor de gazare și a crematoriilor și declanșarea unei revolte.
Totuși, în dimineața zilei de 7 octombrie 1944, rezistența din lagăr i-a avertizat pe membrii Sonderkommando din Crematoriul IV că urmau să fie uciși, iar aceștia au atacat SS și kapo cu două mitraliere, topoare, cuțite și grenade, ucigând trei persoane și rănind alte aproximativ douăsprezece. Unii membri ai Sonderkommando au evadat din lagăr, dar cei mai mulți au fost prinși din nou în cursul aceleiași zile. Dintre cei care nu au murit în timpul revoltei, 200 au fost ulterior obligați să se dezbrace și să se întindă cu fața în jos, după care au fost împușcați în ceafă. În total, 451 de membri ai Sonderkommando au fost uciși în acea zi.
Reprezentări în mass-media Cele mai vechi reprezentări ale Sonderkommando erau în general nefavorabile. Miklós Nyiszli, în Auschwitz: A Doctor's Eyewitness Account, descria membrii Sonderkommando ca bucurându-se de un adevărat ospăț, cu candelabre și lumânări, în timp ce alți prizonieri mureau de foame. Nyiszli, colaborator declarat care îl ajutase pe Josef Mengele în experimentele sale medicale asupra deținuților de la Auschwitz, părea să se afle într-o poziție bună pentru a observa activitatea Sonderkommando, deoarece avea un birou în Crematoriul II. Totuși, unele descrieri fizice inexacte ale crematoriilor îi diminuează credibilitatea în această privință. Istoricul Gideon Greif a caracterizat scrierile lui Nyiszli ca făcând parte dintre „miturile și alte relatări greșite și defăimătoare” despre Sonderkommando, care au proliferat în absența mărturiilor directe ale membrilor supraviețuitori ai acestora.
Primo Levi, în Cei salvați și cei scufundați, îi caracterizează pe membrii Sonderkommando drept „asemănători colaboratorilor”. El a afirmat că mărturiile lor nu ar trebui privite cu prea multă încredere, deoarece aveau multe lucruri pentru care să ispășească și ar fi încercat în mod firesc să se reabiliteze în detrimentul adevărului. Totuși, le-a cerut cititorilor să se abțină de la condamnare: „De aceea vă cer să reflectăm asupra poveștii «corbilor crematoriului» cu milă și rigoare, dar să suspendăm judecata asupra lor”.
Filip Müller a fost unul dintre puținii membri ai Sonderkommando care au supraviețuit războiului și s-a remarcat și prin faptul că a servit în Sonderkommando mult mai mult decât majoritatea. Și-a relatat experiențele în cartea Eyewitness Auschwitz: Three Years in the Gas Chambers (1979). Printre alte episoade, Müller a povestit cum a încercat să intre în camera de gazare pentru a muri alături de un grup de compatrioți, dar a fost convins să renunțe la sinucidere de o fată care i-a cerut să rămână în viață și să depună mărturie.
De la sfârșitul secolului al XX-lea au fost publicate mai multe relatări mai favorabile despre Sonderkommando, începând cu cartea lui Gideon Greif We Wept Without Tears (1999 în ebraică, 2005 în engleză), alcătuită din interviuri cu foști membri ai Sonderkommando. Greif include ca prolog poemul lui Günther Anders „And What Would You Have Done?”, care afirmă că o persoană care nu a trecut prin acea situație are prea puțin dreptul să îi judece pe membrii Sonderkommando: „Nu tu, nu eu! Noi nu am fost supuși acelei încercări!”.