Regatele postromane, denumite istoric și regatele barbare, au fost state fondate de diferite popoare neromane, în principal germanice, în Europa Occidentală și Africa de Nord, după prăbușirea Imperiului Roman de Apus în secolul al V-lea. Regatele barbare au reprezentat principalele forme de guvernare din Europa Apuseană în Evul Mediu Timpuriu. Perioada regatelor barbare este considerată încheiată odată cu încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat în anul 800, deși un grup restrâns de mici regate anglo-saxone a dăinuit până la unificarea lor de către Alfred cel Mare în anul 886.
Printre cele mai importante regate barbare din punct de vedere istoric se numără Regatul Vizigot din Hispania, Regatul Franc din Galia, cele 7 regate care alcătuiau Heptarhia, Regatul Ostrogot din Italia, Regatul Longobard din Italia, din Gallaecia, din Africa și Regatul Burgund din Sapaudia.
Formarea regatelor barbare a fost un proces complicat, treptat și, în mare măsură, neintenționat. Originea acestora își are rădăcinile în incapacitatea statului roman de a gestiona populațiile barbare migrate la granitele imperiului, ceea ce a dus, începând din secolul al III-lea, atât la invazii, cât și la primirea acestora pe teritoriul imperial. În ciuda afluenței tot mai mari de barbari, romanii le-au refuzat totodată posibilitatea de a se integra corespunzător în structura imperiului. Conducătorii barbari au fost la început lideri militari locali și regi clienți, fără legături solide cu un anume teritoriu. Influența lor a crescut doar pe măsură ce împărații și uzurpatorii romani au început să-i folosească drept pioni în războaiele civile. Trecerea de la aceste stăpâniri barbare la regate teritoriale propriu-zise s-a produs abia după prăbușirea autorității centrale a Imperiului Roman de Apus.
Regii barbari și-au legitimat autoritatea conectându-se la Imperiul Roman. Practic, toți conducătorii barbari au adoptat titlul dominus noster („domnul nostru”), utilizat anterior de împărații romani, iar mulți au preluat prenumele Flavius, purtat de aproape toți împărații romani din Antichitatea târzie. Majoritatea monarhilor au acceptat, de asemenea, o poziție subordonată în relațiile diplomatice cu Imperiul Roman de Răsărit. Multe aspecte ale administrației romane târzii au supraviețuit sub stăpânirea barbară, deși vechiul sistem s-a dizolvat și a dispărut treptat, proces accelerat de perioadele de instabilitate politică.
Etimologie „Regatele barbare” este termenul colectiv utilizat în mod frecvent de istoriografii contemporani pentru a desemna statele fondate în Europa Occidentală după prăbușirea Imperiului Roman de Apus. Sintagma a fost criticată de unii cercetători din cauza conotației pejorative a cuvântului „barbar”. De asemenea, anumiți istorici consideră că denumirea este necorespunzătoare, având în vedere că aceste regate au fost susținute și, într-o mare măsură, administrate de fostele elite romane. Printre termenii alternativi propuși și utilizați de unii istorici se numără „regatele postromane”, „regatele romano-barbare”, „regatele latino-germanice”, „regatele latino-barbare”, „regatele occidentale” și „regatele din Evul Mediu Timpuriu”.
Sintagma „regat barbar” nu a fost un termen contemporan acelei epoci și nu a fost utilizată de populația acestor state pentru a-și desemna propriile orânduiri. Autorii din Evul Mediu Timpuriu foloseau uneori termenul „barbar” cu referire la locuitorii altor regate, însă niciodată pentru a-și descrie propriii semeni.
Formare Cadrul general Aparitia regatelor barbare pe teritoriul guvernat anterior de Imperiul Roman de Apus a fost un proces treptat, complex și, în mare măsură, neintenționat. În cele din urmă, originea acestora poate fi trasată până la migrațiile unor populații numeroase de barbari (adică cei care nu erau romani) în interiorul Imperiului Roman. Deși Epoca Migrațiilor (cca. 300–600) este numită adesea „Invaziile Barbare”, strămutările au fost stimulate nu doar de incursiuni armate, ci și de invitații oficiale. Așezarea popoarelor de dincolo de frontiera imperială pe teritoriul roman nu reprezenta o politică nouă, fiind o practică la care împărații recurseseră de mai multe ori în trecut, în special în scopuri economice, agricole sau militare. Datorită dimensiunii și puterii Imperiului Roman, capacitatea sa de absorbție a imigranților era aproape nelimitată. Totuși, o serie de evenimente desfășurate pe parcursul secolelor al IV-lea și al V-lea au complicat această situație.
Perspectiva romană Autorii romani încadrau aceste grupuri în cadrul unor vechi tradiții etnografice ce le accentuau alteritatea culturală. Descrierile oferite „barbarilor” se datorau adesea în mai mare măsură convențiilor literare decât observației directe, înfățișându-i drept necivilizați, războinici și fundamental diferiți de societatea romană. Astfel de relatări funcționau ca instrumente ale ideologiei imperiale, justificând cuceririle și explicând declinul Romei în termeni moralizatori. După cum remarcă istoricul Michael Maas, etnografia romană de la sfârșitul Antichității era mai puțin preocupată de acuratețea descrierii, cât de integrarea acestor popoare în narațiunile privind soarta și destinul Romei.
Deși stereotipurile etnografice au rămas puternic ancorate, formarea regatelor a reflectat realități pragmatice: armatele federate și-au croit propriile teritorii, recunoașterea imperială a fost uneori acordată din considerente politice, iar elitele romane au colaborat adesea cu noii conducători. Istoricii au dezbătut dacă tranziția de la gentes tribale la regna teritoriale a marcat prăbușirea Romei sau transformarea acesteia într-o nouă ordine politică.
Vizigoții (376–410)
În anul 376, vizigoții au primit permisiunea din partea guvernării Imperiului Roman de Răsărit de a traversa Dunărea și de a se stabili în Balcani. Însumând aproximativ 50 000 de persoane (dintre care 10 000 erau războinici), vizigoții erau refugiați care fugeau din calea ostrogoților, aceștia din urmă fiind la rândul lor alungați de huni. Împăratul răsăritean Valens (a domnit între 364 și 378) s-a arătat încântat de sosirea vizigoților, deoarece își putea consolida armatele recrutând războinici la un cost redus. În mod obișnuit, triburile barbare care solicitau stabilirea în imperiu erau divizate în grupuri mici și strămutate pe întreg teritoriul imperial. Vizigoților li s-a permis însă să rămână uniți și să își aleagă ei înșiși Tracia ca loc de așezare. Deși statul roman trebuia să le asigure hrană, logistica imperială nu a putut face față numărului mare de refugiați, iar funcționarii romani aflați sub comanda lui Lupicinus au agravat situația, vânzând o mare parte din provizii înainte ca acestea să ajungă la vizigoți. În mijlocul unei foamete cumplite, unele familii de vizigoți au fost nevoite să își vândă copiii ca sclavi romani în schimbul hranei. După ce Lupicinus a ucis un grup de fruntași vizigoți, tensiunile au izbucnit într-o revoltă de proporții, cunoscută ulterior sub numele de Războiul Gotic (376–382). În anul 378, vizigoții au administrat o înfrângere zdrobitoare armatei de campanie a Imperiului Roman de Răsărit în Bătălia de la Adrianopol, în care și-a pierdut viața și împăratul Valens.
Înfrângerea de la Adrianopol a reprezentat un șoc puternic pentru romani, obligându-i să negocieze cu vizigoții și să îi colonizeze în interiorul granițelor imperiale. Tratatele încheiate la finalul Războiului Gotic i-au transformat pe vizigoți în foederati semi-independenți, conduși de propriii lideri, având obligația de a răspunde mobilizărilor și de a fi integrați în armata romană. Spre deosebire de așezările anterioare, vizigoții nu au fost dispersați, ci au primit teritorii compacte în provinciile Sciția Mică, Moesia și, posibil, Macedonia. Deși dezastrul de la Adrianopol a fost devastator, numeroși istorici contemporani contestă ideea că acesta ar fi constituit un pas decisiv spre prăbușirea Imperiului Roman de Apus. În afară de faptul că vizigoții au rămas un grup omogen, stabilirea lor ulterioară nu a diferit semnificativ de cea a altor popoare asimilate anterior, fiind efectiv pacificați și controlați până la începutul anilor 380.
Războaiele civile romane de la sfârșitul secolului al IV-lea, precum și perioadele de război rece dintre curțile imperiale ale Imperiilor Romane de Apus și de Răsărit, le-au permis vizigoților, sub conducerea lui Alaric I (a domnit între 395 și 410), să devină o forță activă în politica imperială, menținând doar o legătură fragilă cu guvernul imperial. Atât vizigoții, cât și romanii erau conștienți de faptul că autonomia goților fusese acceptată doar din lipsă de alternative, iar pierderile repetate suferite de aceștia în războaiele romane i-au făcut pe vizigoți tot mai suspicioși față de intențiile romanilor. În acest context, vizigoții s-au răsculat de mai multe ori sub conducerea lui Alaric, care urmărea să obțină o funcție oficială în structura imperială ca general roman, precum și soldă pentru oamenii săi în calitate de ostași romani. Alaric s-a prins în mod repetat în mrejele rivalităților și ale intrigilor de curte dintre Imperiul de Răsărit și cel de Apus, iar eșecul său de a obține o recunoaștere oficială a dus în cele din urmă la jefuirea Romei de către trupele sale în anul 410.
Galia și Britannia (388–411)
Războaiele civile romane de la sfârșitul secolului al IV-lea au fost dezastruoase pentru apărarea Imperiului Roman de Apus. În anul 388, împăratul răsăritean Teodosiu I (a domnit între 379 și 395) l-a înfrânt pe uzurpatorul din Apus Magnus Maximus (a domnit între 383 și 388). În anul 394, trupele lui Teodosiu au înfrânt din nou un rival apusean, pe (a domnit între 392 și 394). Ambele conflicte au dus la masacrarea numeroaselor regimente romane apusene. După Magnus Maximus, niciun împărat apusean important nu a mai călătorit la nord de Lyon, existând foarte puține dovezi ale unei activități imperiale reale în Britannia sau în nordul Galiei. În multe privințe, prezența Imperiului Roman a încetat să se mai facă simțită în regiune; administrațiile locale s-au retras în sudul Galiei, aristocrații au fugit spre sud, iar capitala regională a fost mutată în anul 395 de la Trier la Arles. Descoperirile arheologice din Britannia și nordul Galiei indică o prăbușire rapidă a industriilor romane, a vieții din villae și a civilizației romane în ansamblul ei. Frontiera efectivă a controlului imperial s-a mutat de pe Rin pe Loara.
Între anii 405 și 407, o mare masă de barbari — incluzându-i pe alani, vandali și suebi — a invadat Galia, episod rămas în istorie drept traversarea Rinului. Aceste grupuri nu proveneau din regatele imediat învecinate Galiei romane; cel mai probabil depinseseră într-o mare măsură de darurile romane și au fost determinate să migreze spre vest odată cu sistarea acestor stipendii și cu sosirea hunilor din est. Barbarii au copleșit rapid resturile fortificațiilor romane din regiune, ceea ce i-a determinat pe militarii romani din Britania să-l proclame împărat pe uzurpatorul Constantin al III-lea (a domnit între 407 și 411).
Constantin al III-lea a reușit să-i țină oarecum sub control pe barbarii de pe Rin. Sfârșitul domniei sale, cauzat de adâncirea conflictelor interne romane, a lăsat armatele din Galia dezbinate și slăbite, permițând triburilor să pătrundă adânc în Galia și Hispania. În lipsa unei forțe militare suficiente și în imposibilitatea de a mai exercita actul de guvernare, administrația imperială a abandonat efectiv Britannia și nordul Galiei în jurul anului 410. În Britannia, acest deznodământ a dus la fragmentarea teritoriului într-o multitudine de regate locale. În nordul Galiei, stăpânirea a fost preluată de popoare precum francii și burgunzii, care trăiseră anterior dincolo de frontiera imperială.
Acceptarea imperială (411–476)