Intestinul gros sau colonul este segmentul final al aparatului digestiv (tractul gastrointestinal) pentru tetrapode. Este localizat în cavitatea abdominală, înconjurând intestinul subțire și formând un „U” inversat, cu o lungime de 1,5m.Ca funcție principală, absoarbe apa și electroliții din conținutul preluat de la intestinul subțire, transformându-l în materii fecale solide.
Structură Intestinul gros este compus din 3 regiuni principale:
Cec sau Cecum
Cecul reprezintă segmentul inițial al intestinului gros, având forma unui sac închis în partea inferioară (fund de sac). Acesta este situat în regiunea inferioară dreaptă a abdomenului, mai exact în fosa iliacă dreaptă.
La nivelul cecumului se realizează joncțiunea cu intestinul subțire prin intermediul orificiului ileocecal, zonă prevăzută cu o valvă musculară numită valva ileocecală (sau valva lui Bauhin). Această valvă are rolul de a permite trecerea reziduurilor alimentare într-un singur sens și de a preveni refluxul conținutului colic înapoi în ileon. Tot de pe peretele postero-medial al cecumului, la o distanță de aproximativ 2-3 cm sub valva ileocecală, se desprinde apendicele vermiform, o prelungire anatomică bogată în țesut limfoid.
Vascularizație și Inervație:
Artere: Cecumul este vascularizat de arterele cecale anterioară și posterioară, care sunt ramuri desprinse din artera ileocolică (provenită la rândul ei din artera mezenterică superioară).
Vene: Sângele venos este colectat de venele omonime și direcționat către vena mezenterică superioară, intrând ulterior în sistemul port hepatic.
Vase limfatice: Drenajul limfatic se realizează prin vasele limfatice cecale către nodulii limfatici ileocolici. Nervii: Inervația provine din plexul mezenteric superior, conținând atât fibre simpatice, cât și fibre parasimpice (din nervul vag).
Colon
Colonul reprezintă cea mai lungă și principală porțiune a intestinului gros, continuând cecumul și terminându-se la nivelul rectului. Acesta înconjoară ansele intestinului subțire sub forma unui cadru și este împărțit în patru segmente distincte:
Colonul ascendent: Începe de la cecum și urcă vertical prin partea dreaptă a abdomenului până sub ficat. Aici face o cotitură strânsă spre stânga, numită flexura colică dreaptă (sau flexura hepatică).
Colonul transvers: Este segmentul cel mai mobil și traversează abdomenul pe orizontală, de la dreapta la stânga, chiar pe sub stomac. Ajuns sub splină, face a doua cotitură, numită flexura colică stângă (sau flexura splenică).
Colonul descendent: Coboară vertical prin partea stângă a abdomenului, din regiunea splinei până la nivelul crestei iliace stângi (osul bazinului). Colonul sigmoid: Este porțiunea finală a colonului, are forma literei „S” și este situat în etajul pelvian, făcând trecerea către rect.
La exterior, colonul prezintă o structură caracteristică formată din haustre (pungi sau umflături exterioare alternate cu gâtuituri) și tenii colice (trei benzi musculare longitudinale elastice).
Vascularizație și Inervație: Datorită lungimii sale, colonul este împărțit din punct de vedere vascular și nervos în două teritorii distincte (drept și stâng):
Artere: Jumătatea dreaptă (ascendent și primele 2/3 din transvers) este irigată de artera mezenterică superioară (prin arterele colică dreaptă și colică mijlocie). Jumătatea stângă (ultima 1/3 din transvers, descendent și sigmoid) este irigată de artera mezenterică inferioară (prin arterele colică stângă și sigmoidiene).
Toate aceste artere se unesc la marginea colonului prin artera marginală a colonului (Drummond).
Vene: Drenajul venos urmărește arterele. Sângele din vena mezenterică superioară și vena mezenterică inferioară se unesc în final pentru a forma vena portă, care duce nutrienții direct la ficat.
Limfatice: Limfa circulă prin nodulii epicolici și paracolici de pe peretele colonului, se adună în ganglionii colici intermediari și ajunge în nodulii mezenterici superiori și inferiori. De aici, trece în ductul toracic.
Nervii: Sistemul enteric local controlează mișcările prin plexurile Auerbach (mienteric) și Meissner (submucos). Inervația parasimpatică vine din nervul vag pentru colonul drept și din nervii splanhnici pelvieni pentru colonul stâng. Inervația simpatică este asigurată de nervii splanhnici toracici și lombari.
Rect
Rectul reprezintă ultimul segment al intestinului gros, continuând colonul sigmoid și terminându-se la nivelul canalului anal. Acesta are o lungime de aproximativ 14-18 cm și este localizat în interiorul cavității pelviene, în fața osului sacru și a coccisului.
Spre deosebire de colon, rectul nu mai prezintă haustre (pungi exterioare) și nici tenii colice, pereții săi musculari fiind netezi și uniformi. Partea sa inferioară este mai dilatată și poartă numele de ampulă rectală, având rolul principal de a stoca materiile fecale înainte de eliminare.
Când ampula se umple, receptorii de presiune din pereți trimit semnale către creier, declanșând reflexul de defecație.
Vascularizație și Inervație: Artere: Rectul este bine vascularit, asigurat de trei seturi de artere (arterele rectale sau hemoroidale): Artera rectală superioară – ramură din artera mezenterică inferioară. Arterele rectale mijlocii – ramuri din arterele iliace interne. Arterele rectale inferioare – ramuri din artera pudendală internă, tot din sistemul iliac.
Vene: Drenajul venos este extrem de important din punct de vedere medical deoarece realizează o legătură (anastomoză) între sistemul port (ficat) și sistemul cav (inimă): Vena rectală superioară duce sângele spre vena portă. Venele rectale mijlocii și inferioare trimit sângele direct spre venele iliace interne (ocolind ficatul).
Limfatice: Limfa din partea superioară drenează spre nodulii mezenterici inferiori, în timp ce din porțiunea inferioară se îndreaptă spre nodulii iliaci interni și ganglionii inghinali.
Nervii: Controlul motor și senzorial este asigurat de plexul rectal (provenit din plexul hipogastric inferior). Inervația parasimpatică (care relaxează sfincterul intern și contractă rectul pentru eliminare) provine din nervii splanhnici pelvieni. Inervația simpatică provine din măduva lombară.
Sfincterul anal extern (care poate fii controlat voluntar) este inervat de nervul pudendal.
Funcție
Principala funcție a intestinului gros este absorbția apei și a electroliților din resturile alimentare neasimilate a chimului gastric și intestinal ajunse din ileon, proces esențial pentru deshidratarea conținutului digestiv și formarea bolului fecal. Zilnic, în cecum pătrund aproximativ 1,5–2 litri de fluid, din care colonul reabsoarbe peste 90%, lăsând doar o cantitate minimă de apă în materiile fecale eliminate. Mecanismul fiziologic al absorbției apei este unul pasiv, bazat pe osmoză, fiind strâns legat de transportul activ al ionilor.
Celulele epiteliale ale mucoasei colonice utilizează pompe de sodiu-potasiu pentru a transporta activ ionii de sodiu (Na+) din lumenul intestinal în spațiile intercelulare și în sânge. Acest transfer de electroliți generează un gradient osmotic și electric pronunțat. Apa urmează fluxul de sodiu, traversând membrana celulară prin canale specifice numite acvaporine și prin spațiile strânse dintre celule, pentru a restabili echilibrul osmotic.
Eficiența acestui proces determină în mod direct consistența scaunului și starea de hidratare a organismului. Atunci când motilitatea intestinală este accelerată, timpul de contact dintre chimiul lichid și mucoasă scade, reducând absorbția apei și ducând la apariția diareei. Invers, dacă tranzitul este încetinit, absorbția prelungită a apei cauzează deshidratarea excesivă a reziduurilor și apariția constipației.
Microflora intestinală
Examinare Printre procedurile de examinare ale intestinului gros sunt colonoscopia, irigoscopia și tușeul rectal.
Boli ale intestinului gros Colită Diaree Cancer de colon Maladia Crohn
Vezi și Colectomie
Legături externe
Categorie:Aparatul digestiv Categorie:Organe (anatomie)