A doua bătălie de la Harkov a fost o luptă de pe frontul de răsărit al celui de-al doilea război mondial care s-a desfășurat de pe 12 până pe 28 mai 1942. După ce contraofensiva de iarnă sovietică respinsese cu succes trupele germane din fața Moscovei, dar vlăguise în mare măsură rezervele Armatei Roșii, ofensiva de la Harkov din primăvara anului 1942 a fost o încercare de extindere a inițiativei strategice.

Pe 12 mai 1942, forțele sovietice de sub comanda mareșalului Semion Timoșenko au lansat o ofensivă împotriva Armatei a VI-a Germană, atacând din punga realizată în timpul contraofensivei de iarnă. După câteva succese inițiale, ofensiva a fost oprită de germani. Mai multe erori ale ofițerilor de stat major și ale lui Stalin, care nu au reușit să estimeze corect potențialul Wehrmachtului și supraevaluaseră potențialul forțelor sovietice proaspăt recrutate, au permis germanilor să execute o manevră de învăluire dublă, care a tăiat trupelor sovietice legătura cu propriul front.

Sângeroasa bătălie lungă de 17 zile a dus la pierderea a peste 200.000 de soldați ai Armatei Roșii și a mai multor sute de tancuri. În final, Friedrich Paulus a câștigat o victorie importantă, care a deschis trupelor de sub comanda sa calea pentru declașarea Operațiunii Albastru și a bătăliei Stalingradului, aruncând forțele sovietice într-o lungă serie de înfrângeri și retrageri.

Contextul general Situația de pe frontul de răsărit

Până în februarie 1942, contraofensiva sovietică de iarnă, care i-a împins pe germani departe de porțile Moscovei și a recucerit Rostovul în sud, și-a pierdut treptat vigoarea, lăsând ambele părți să facă eforturi pentru refacere. Stalin era convins că germanii erau pe cale să fie înfrânți și frontul lor urma să se prăbușească până în primăvara sau vara anului 1942, așa cum de altfel a și afirmat în discursul din 7 noiembrie 1941 cu ocazia aniversării Marii Revoluții Socialiste din Octombrie.Mareșalul A.M. Vasilevski, Problema întregii vieți, Moscova, Politizdat, 1978, pag. 184. Așa că Stalin a hotărât să exploateze ceea ce se considera a fi slăbiciunea armatei germane de pe frontul de răsărit prin lansarea unei ofensive de primăvară.

Decizia finală a lui Stalin s-a lovit de dezacordul puternic al principalilor săi consilieri militari, inclusiv a celor din Marele Stat Major al Armatei Roșii, (Boris Șapoșnikov, Alexandr Vasilevski și Gheorghi Jukov), toți fiind în favoarea unei acțiuni mult mai prudente. După cum a afirmat Vasilievski, "Da, noi speram [că rezervele germanilor au fost epuizate], dar realitatea a fost mult mai dură decât atât ". Deși, după cum își amintea Jukov, Stalin nu credea că germanii erau capabili să desfășoare operații simultan pe două axe strategice. Liderul sovietic era sigur că declanșarea unei ofensive de primăvară de-a lungul întregului front va destabiliza Wehrmachtul mai înainte ca armata germană să înceapă o operațiune care putea fi o lovitură mortală împotriva Moscovei.Jukov, Memorii, Moscova, Olma-Press, 2002, pag. 58-59 În ciuda prudenței evocate de generalii săi, decizia finală a lui Stalin a fost să se încerce o lovitură care să-i ia pe germani prin surprindere prin "ofensive locale".David M.Glantz, The Battle for Leningrad: 1941-1944 (Bătălia pentru Leningrad: 1941-1944). pag. 149-150. (În ciuda titlului cărții, autorul tratează problemele frontului de răsărit ca un tot).

La sfârșitul primăverii anului 1942, Armata Roșie era încă într-o situație de inferioritate față de Wehrmacht, atât din punct de vedere al efectivelor cât și al calității armamentului, în ciuda unei campanii masive de completare a efectivelor, de antrenare a luptătorilor și modernizare a armamentului din iarna 1941 și primăvara 1942. Armata Roșie și-a completat rândurile și a fost dotată cu modele noi de arme, în total 5.600.000 de soldați, 3.900 de tancuri, 88.900 de tunuri și 2.200 de avioane. În același timp, armata germană avea pe frontul de răsărit 3.200.000 de soldați, 3.229 de tancuri, 57.000 de tunuri și 3.395 avioane de luptă. O simplă comparație ne arată că puterea Armatei Roșii era încă inferioare celei germane, cu excepția tancurilor, numai că în cazul acesta din urmă, calitatea blindatelor sovietice era (oarecum) inferioară celei germane.Jukov, pag. 57

Alegerea unei strategii

După încheierea ofensivei de iarnă, atât STAVKA (Marele Stat Major al Armatei Roșii) cât și Stalin credeau că următoarea ofensivă germană va avea ca obiectiv tot Moscova, sprijinită de o a doua ofensivă importantă în sud, copiind operațiunile din anul precedent, Barbarossa și Operațiunea Taifun. Deși germanii fuseseră învinși în fața Moscovei, cele 70 de divizii ale Axei rămâneau o amenințare pentru forțele sovietice din sectorul capitalei. Mai mult, Stalin și majoritatea generalilor subordonați, cât și a comandanților de front, credeau sincer că principalul efort german va fi făcut tot pe direcția Moscova.Jukov, pag. 59Vasilevski, pag. 189 In cele din urmă, încurajat de succesul ofensivei de iarnă, Stalin a considerat că ofensivele locale în regiune vor slăbi forțele germane, slăbind potențialul invadatorilor pentru organizarea unei noi operațiuni pentru cucerirea Moscovei. Deși Stalin a fost de acord cu tactica Armatei Roșii pentru o „apărare strategică activă", el și-a schimbat mai târziu opțiunile, dând ordine pentru organizarea a șapte ofensive locale pe toată lungimea frontului, de la Marea Baltică la Marea Neagră. Una dintre zonele de atac a fost cea a Harkovului, ofensiva fiind ordonata a începe în luna martie.David M. Glants, Kharkov 1942: Kharkov 1942: Anatomy of a Military Disaster (Harkov 1942: Anatomia unui dezastru militar), pag. 21-37.

Mai devreme, în luna mai, Înaltul Comandament sovietic a dat ordine statelor majore din Direcția sud-vest pentru atacuri în regiune, după victoriile din regiunile Donbasului și Rostovului. Luptele au izbucnit în aceeași lună, sovieticii de sub conducerea Mareșalului Uniunii Sovietice Semion Timoșenko și a generalului-locotenent Chirill Moskalenko au spart liniile germane de-a lungul râului Doneț, la răsărit de Harkov. Luptele grele au continuat în aprilie, când Moskalenko a forțat cu succes cursul Donețului și a stabilit un mic cap de pod pe malul apusean, în timp ce în sud, Armata a 6-a sovietică înregistra unele succese limitate în lupta cu germanii, care păstraseră la rândul lor un cap de pod pe malul răsăritean al râului. Atenția lui Stalin a fost atrasă de situația din zonă, acesta considerând că sunt îndeplinite condițiile pentru organizarea unei viitoare ofensive spre Harkov. Până pe 15 martie, comandanții sovietici au făcut planurile preliminare pentru campania din regiunea Harkovului, ordonând concentrarea masivă de rezerve în zona din spatele frontului. Pe 20 martie, Timoșenko a ținut o conferința la Kupiansk, pentru a stabili amănuntele viitoarei ofensive. Un raport ulterior către superiorii de la Moscova pregătit de șeful staului major al lui Timoșenko, generalul-locotenent Hovhannes (Ivan) Baghramian, rezuma discuțiile conferinței, neinserând unele informații cheie obținute de spionajul sovietic (nu se știe dacă în mod voit sau nu). Consolidarea forțelor sovietice a continuat în ritm crescut în luna mai. Detaliile finale ale ofensivei au fost stabilite în lunile martie și aprilie prin discuții între Stalin, Marele Stat Major Sovietic și Timoșenko, iar directivele finale ale STAVKA au fost emise pe 17 aprilie.

Pregătirile pentru ofensivă Ordinul de luptă sovietic Până pe 11 mai 1942, Armata Roșie a reușit să concentreze șase armate și alte unități independente pe două fronturi (infanterie, tancuri, pușcași, cavaleri, inclusiv unități de gardă (de elită)) și foarte multe arme și muniție. În momentul de maximă concentrare, pe Frontul de Sud erau amplasate 11 tunuri sau mortiere pe kilometru de front.David M. Glants, Kharkov 1942: Kharkov 1942: Anatomy of a Military Disaster (Harkov 1942: Anatomia unui dezastru militar), pag. 40 și următoarele.K.S. Moskalenko, На юго-западом напаврение (Pe direcția de sud-vest), Moscova, Nauka, 1969, pag. 188

Regruparea forțelor în sector s-a făcut în perioada anului caracterizată de așa-numita "rasputița", care a transformat cea mai mare parte a pământului în noroi, întârziind eforturile de concentrare ale trupelor și de aprovizionare. Comandanții de front au fost învinuiți după eșecul ofensivei pentru proasta folosire a forțelor, pentru etapizarea necorespuncâtoare a ofensivei și pentru tactica lor de birou ruptă de realitățile liniei întâi, după cum amintește Vasilievski în memoriile sale.Vasilevski, pag.193-194 Datorită faptului că regruparea forțelor s-a făcut atât de dezordonat, germanii au primit unele semnale despre mișcările sovietice din zona frontului. Moskalenko, comandantul Armatei a 38-a, dă vina în memoriile sale pe faptul că fronturile nu au făcut un plan de colaborare mai înainte de decizia de regrupare.Moskalenko, pag. 193-199 El a comentat în aceleași memorii că nu a fost o supriză faptul că "... înaltul comandament germano-fascist a prevăzut planurile noastre".David M. Glants, Kharkov 1942: Kharkov 1942: Anatomy of a Military Disaster (Harkov 1942: Anatomia unui dezastru militar). pag. 34.

Comandamentul sovietic și trupa La conducerea trupelor sovietice a fost numit mareșalul Semion Timoșenko, un veteran al primului război mondial și al războiului civil. Timoșenko nu avusese decât un succes limitat în bătălia de la Smolesk de cu un an mai înainte,Vasilevski, pag. 131-136 a fost autorul victoriei din contraofensiva de iarnă și a asigurat victoria din ofensiva de primăvără.A.P. Shickman, Actori ai istoriei naționale, Articolul (Timoșenko), Moscova, 1997. Comisarul politic al lui Timoșenko a fost Nikita Hrușciov.

Trebuie remarcată situația deosebită a trupei sovietice. În timpul dezastrului din anul precedent, cei mai mulți soldaților instruiți ai Armatei Roșii fuseseră uciși sau luați prizonieri. Doar în bătălia de la Moscova sovieticii pierduseră aproximativ un milion de oameni.John Erickson, Barbarossa: The Axis and the Allies (Barbarossa: Axa și Aliații), Edinburgh Univ. Press, 1998, Table 12.4. În aceste condiții, soldatul obișnuit al Armatei Roșii era un tânăr proaspăt recrutat, slab instruit, cu foarte puțină experiența de front sau care nu participase la nici o luptă până în acel moment. Armata Roșie suferea și datorită logisticii slabe și proastei dotări, în principal datorită faptului că importante zone industriale din Rusia Europeană se aflau sub controlul german, iar fabricile transferate în Siberia nu lucrau la capacitatea maximă. De aceea, în acele momente, conducerea militară sovietică era în favoarea unei „apărări strategice temporare".Vasilevski, pag. 186-187

Șeful Marelui Stat Major, mareșalul Vasilevski, recunoștea mai târziu că, în 1942, armata sovietică nu era pregătită să declanșeze mari operațiuni ofensive împotriva unei armate germane mai bine antrenate și echipate. În acele timpuri, armata sovietică nu dispunea de avantajul calitativ și cantitativ necesar pentru a învinge Wehrmachtul. Corpul ofițeresc, atât al celor din eșaloanele superioare cât și al celor inferioare, era în plin proces de refacere după înfrângerile grele din 1941.Vasilevski, pag. 187-190 (Oricum, aceste aprecieri au fost făcute la multă vreme după încheierea războiului, fiind o analiză retrospectivă a comportării ofensivelor strategice din 1942 și a celor de mai târziu.)

Preparativele germane

thumb|200px|right|Frontul de răsărit în mai 1942. Punga de la Izium este colorată în roșu.