Ion Iliescu () a fost un politician român, care a condus statul român în trei rânduri, ca președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) între 22 decembrie 1989–1992, apoi ca președinte ales al României între anii 1992–1996 și 2000–2004. Între 1996–2000 și 2004–2008 a fost senator din partea Partidului Social Democrat (PSD), partid pe care l-a prezidat anterior între 1996 și 2000, pe atunci Partidul Democrației Sociale din România (PDSR). A fost președinte de onoare al Partidului Social Democrat (PSD) din 2005 până în 2020.
Tinerețe și educație Alexandru Iliescu, tatăl lui Ion Iliescu, s-a născut în Oltenița, și a fost un comunist ilegalist. În decembrie 1931 a plecat clandestin în URSS, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român, ținut la Gorikovo, lângă Moscova. A mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani. La întoarcerea în țară a fost condamnat la închisoare.
La vârsta de un an Ion Iliescu a fost abandonat de mama lui naturală, Maria Dumitru Toma, de origine bulgară, care nu s-a interesat niciodată de soarta lui.Care este adevărata mamă a președintelui României, 10 august 2012, Alina Dan, Evenimentul zilei, accesat la 8 martie 2013
La scurt timp, Alexandru Iliescu s-a căsătorit cu Maria P. Iliescu, care l-a crescut pe Ion Iliescu. Conform ziarului Evenimentul zilei, mama sa naturală, Maria Toma, era fiica unor romi din Bulgaria, iar mama sa vitregă, Maria, era tot de etnie romă, fiind soră cu mama lui Florin Cioabă.
Conform propriilor declarații ale lui Ion Iliescu, bunicul său, Vasili Ivanovici, a fost un evreu din Imperiul Rus care, din cauza convingerilor sale socialiste, a fost nevoit să se refugieze în Regatul României. Ion Iliescu a intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944 și în rândurile Partidului Comunist Român, în 1953, unde a avansat în cariera sa politică, devenind secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist în 1956 și membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
Cariera politică timpurie (1944–1989)
Intrarea în politică stanga|miniatura|214x214px|Afiș de campanie, 1965 Ion Iliescu a absolvit Liceul Spiru Haret din București în anul 1949, după care studiat ingineria, specialitatea Mecanica Fluidelor, la Institutul Politehnic București, iar apoi la Institutul Energetic al Universității Lomonosov din Moscova. În timpul șederii sale la Moscova a fost secretar al „Asociației studenților români” din capitala URSS. Se credea că îl cunoștea pe Mihail Gorbaciov, cu toate că atât Iliescu cât și Gorbaciov au negat în repetate rânduri acest lucru.New York Times, "Upheaval in the East: A Rising Star; A Man Who Could Become Rumania's Leader", 23 decembrie 1989, p. 15 Cu toate acestea, în 1990, în revista Paris Match s-a speculat că Nicolae Ceaușescu credea că ar fi existat o conexiune între cei doi, deoarece în timpul vizitei lui Gorbaciov în România din iulie 1989, Iliescu a fost trimis în afara Bucureștiului pentru a preveni orice contact între cei doi.România Liberă. „Gura lumii despre România”, 8 mai 1990, citând Paris Match Iliescu a fost căsătorit din 1951, dar nu au avut niciun copil (soția sa, Nina Iliescu, având trei pierderi de sarcină)."De ce nu a avut Ion Iliescu urmasi" , Ziua, 5 septembrie 2008
Ion Iliescu vorbea limbile română, engleză și rusă.La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de Organizare al Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior a devenit șef de secție la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC.
La un moment dat a ocupat funcția de șef al Departamentului de Propagandă al Comitetului Central al PCR. A servit mai târziu ca ministru pentru problemele legate de tineret între 1967 și 1971.
Cu toate acestea, în 1971, Ceaușescu, care se simțea amenințat de Iliescu (văzut de mulți ca moștenitorul lui Ceaușescu), l-a marginalizat pe acesta și l-a îndepărtat din funcțiile politice majore, fiindu-i atribuită funcția de vice-președinte al Consiliului Județean Timiș între 1971 și 1974, apoi cea de președinte al Consiliului Județean Iași (1974-1979). În 1979 a fost numit președinte al Consiliului Național al Apelor, înlocuindu-l pe Florin Iorgulescu. Iliescu a fost eliberat din funcția de membru al CC al PCR la 22 noiembrie 1984 și eliberat din funcția de președinte al Consiliului Național al Apelor, fiind numit director al Editurii Tehnice, funcție pe care a ocupat-o până la Revoluția din decembrie 1989. Revoluția din 1989
miniatura|Iliescu (centru) cu membrii Frontului Salvării Naționale Dumitru Mazilu (stânga) și Petre Roman (dreapta) pe 23 decembrie 1989, la o zi după formarea FSN În timpul Revoluției din decembrie 1989, Iliescu și o parte a disidenților politici au constituit Frontul Salvării Naționale, care a preluat puterea cu sprijinul forțelor armate conduse de generalul Victor Stănculescu. Iliescu a fost recunoscut ca lider al FSN și, prin urmare, al autorității provizorii a statului până la alegerile din 1992. Calitatea de lider provizoriu a statului a fost recunoscută și de Consiliul Frontului Salvării Naționale care s-a constituit ulterior din membrii FSN și a partidelor noi create.
Un document descoperit în arhiva Ministerului Afacerilor Externe al Poloniei confirmă că, la 23 decembrie 1989, Iliescu și Silviu Brucan au rugat Moscova, prin intermediul ambasadei, să trimită un ajutor militar „pentru că singuri nu se pot descurca”, potrivit formulării din document. Răspunsul URSS a fost că „sunt gata să trimită orice fel de ajutor cu excepția intervenției trupelor”, se precizează în document. Solicitarea de către Iliescu a intervenției militare rusești a fost confirmată de mărturiile unor personaje-cheie ale Revoluției Române. A fost vorba de cele ale lui Dumitru Mazilu, fost prim-vicepreședinte al Consiliului FSN, ale generalului Ion Hortopan, fost comandant al Infanteriei și Tancurilor (decedat în 2000), ale viceamiralului (în rezervă) Ștefan Dinu, care în decembrie 1989 era șef al Direcției de Informații a Armatei (DIA) și ale lui Ștefan Gușă, șef al Marelui Stat Major General în decembrie 1989, care s-a opus fățiș și vehement acestei inițiative. Conform declarațiilor lui Hortopan în fața Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din 1989, acesta a fost de față când Iliescu a dat acel telefon.Un adevăr crunt: Iliescu a chemat trupele sovietice!, 7 martie 2010, Ana-Maria Onisei, Adevărul, accesat la 15 iulie 2013
Iliescu a propus o „democrație originală” cu alegeri la care puteau participa mai multe partide. Iliescu a susținut mai degrabă adoptarea la scară larga a reformelor în stil Perestroika decât eliminarea completă a instituțiilor existente. A avut o legătură puternică cu puterea de la Moscova care a fost dovedită de primirea călduroasă a noului regim de către conducerea URSS, precum și faptul că primul acord internațional post-revoluționar a fost semnat cu sovieticii.
Iată ce declara Iliescu în decembrie 1989, vorbind despre soții Ceaușescu: „s-au autointitulat comuniști, nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului științific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului în această țară.”.
Aceste idei au fost susținute și de alți membri ai FSN, cum ar fi Silviu Brucan, care a susținut, la începutul anului 1990, că revoluția a fost împotriva lui Ceaușescu și nu împotriva comunismului. Iliescu a evocat mai târziu posibilitatea de a încerca modelul de socialism „suedez”. Mulți români cred că Revoluția Română a fost, de fapt, o revoltă populară asimilată de o lovitură de stat militară întreprinsă de generalul Stănculescu care a predat puterea lui Ion Iliescu.
După Revoluția din 1989
După revoluție Iliescu a fost membru fondator al Frontului Salvării Naționale (FSN), urmând transformările sale în Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), apoi în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) și în final în Partidul Social Democrat (PSD).
Consiliul Frontului Salvării Naționale s-a prezentat poporului ca organizator al primelor alegeri libere, după care urma să se autodizolve. O dată cu dizolvarea acestuia, mare parte din membrii au format FSN, care a candidat în primele alegeri și le-a câștigat cu 70% din voturi.
Ca membru fondator, Iliescu a rămas în FSN, organizația trecând prin câteva scindări politice care au dus la formarea FDSN-ului (aripa Iliescu) ulterior schimbându-și denumirea prin diferite fuziuni în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), apoi Partidul Social Democrat (PSD).
Sub presiunea evenimentelor care au condus la mineriade, atitudinea lui politică a virat cu timpul de la un susținător al Perestroikăi, la social-democrație, aliniindu-se spectrului politic occidental de stânga. România, și în special aripa naționalistă, a fost dur criticată pentru faptul că, în comparație cu celelalte state din blocul comunist, a avut tendința de a reține elementele de bază comuniste diferit (uneori exprimate cu trăsături scandaloase — unul dintre sloganele susținătorilor lui Iliescu de la începutul anului 1990 a fost „Nu ne vindem Țara!”).
Conform lui Florin Poenaru, „formațiunea prezidată de Ion Iliescu a fost încă de la început partidul capitaliștilor locali și nu al proletariatului industrial” (p. 36).
Prima președinție (1990–1996)
Interimatul
La sfârșitul anului 1989, Frontul Salvării Naționale a preluat puterea și a constituit un guvern provizoriu, în frunte cu Petre Roman, și l-a numit pe Ion Iliescu președinte interimar al României, ei urmând să preia autoritatea executivă până la următoarele alegeri.
În ianuarie 1990, FSN, inițial, la nivel declarativ, organizat ca organism provizoriu al exercitării puterii, a hotărât să se transforme în partid politic. Întrucât acesta era format în principal din al doilea eșalon al fostului PCR, au izbucnit proteste anti-FSN, aprobate de partidele politice de opoziție Partidul Național Liberal (PNL), Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) și Partidul Social-Democrat Român (PSDR). În replică, Iliescu a lansat o chemare către „clasele muncitoare” să sprijine FSN împotriva „forțelor fasciste, care încearcă să destabilizeze țara”. Acest îndemn a dus la declanșarea Primei Mineriade, atunci când minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, au sosit în București și au reprimat demonstrațiile opoziției democratice.
Cu toate acestea, liderii FSN au acceptat să împartă puterea cu partidele de opoziție până la alegeri. Astfel, la 13 februarie 1990, Iliescu a fost ales Președinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, un organism creat pentru a prelua puterile prezidențiale în stat și în care au fost incluși reprezentanți ai tuturor partidelor politice apărute după Revoluție (dar în care FSN rămânea însă majoritar), preluând de facto interimatul la Președinția României.
În această perioadă, noile autorități s-au confruntat cu tensiunile interetnice din Târgu Mureș. Iliescu și FSN-ul au abordat conflictul într-o manieră populistă. Ion Iliescu a fost membru fondator al Uniunii Vatra Românească.http://www.edrc.ro/docs/docs/extremism_ro/04_extremism_ro_003.pdf
Mandat real (1990–1996) La alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, primele alegeri de după înlăturarea de la putere a PCR, și singurele de până acum cu un singur tur de scrutin, a fost ales președinte al României, pe durata unui mandat de 2 ani. După instalarea în funcție și victoria FSN în alegerile legislative, l-a numit prim-ministru pe Petre Roman, la început considerat un acolit politic al noului președinte. În urma unor conflicte între grupările formate în interiorul partidului, autoritățile au făcut apel la mineri pentru a veni în București să intimideze protestatarii anticomuniști și să protesteze împotriva guvernului. Aceste evenimente au degenerat în ceea ce s-a numit Mineriada din septembrie 1991. În urma acesteia, Roman a demisionat din funcția de prim-ministru.