Alexandru I. Lapedatu () a fost ministrul cultelor și artelor în șase guverne și ministru de stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României, membru titular al Academiei Române, președintele acesteia și secretarul său general.
Familia Alexandru I. Lapedatu a fost fiul lui Ioan Alexandru Lapedatu, doctor al Universității din Bruxelles, poet, prozator și jurnalist român transilvănean și profesor de limbi clasice la Școalele Centrale Române greco-ortodoxe din Brașov (azi, Colegiul Național „Andrei Șaguna”).
Alexandru I. Lapedatu a avut un frate geamăn, Ion I. Lapedatu, economist, politician și Guvernator al Băncii Naționale a României. Gemenii au rămas orfani de tată la vârsta de un an și jumătate. Mama lor a primit un modest ajutor social de la municipalitatea Brașov și a fost sprijinită de familie.
Alexandru I. Lapedatu s-a căsătorit cu Victoria Pană (1878-1965) la 1 iunie 1911; o văduvă cu doi copii din prima căsătorie, Mircea și Maria Lipăneanu. Ei au avut o fiică, Ana Victoria, zisă Mica (1914-1999).
Studii Alexandru I. Lapedatu s-a înscris la școala primară din satul natal în 1883; apoi la Brașov și din 1888 la Iași, unde mama lui se recăsătorise după moartea tatălui. A început colegiul la Brașov, dar a revenit la Iași unde a obținut diploma de bacalaureat la Colegiul Central din Iași. A studiat la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, absolvind în 1904 și obținând licența în geografie și istorie în 1910 cu calificativul „magna cum laude”.
Ocupații profesionale Alexandru I. Lapedatu și-a finanțat studiile dând meditații și exersând diferite funcții între care corector de noapte și apoi autor al unei coloane la ziarul „România Jună” (1899) sau professor de limba română la Colegiul Francez și la Colegiul lui Lolliot Henry (1901-1903).
El a început să publice studii de istorie națională încă din facultate, obținând premiul Fundației Universitare Carol I pentru lucrările asupra domnitorilor Radu cel Frumos și Vlad-Vodă Călugărul, fiind laureatul Universății și câștigătorul importantului premiu „Hillel” pentru lucrarea Istoria breslelor la români.
La absolvirea facultății, Alexandru I. Lapedatu a fost chemat ca funcționar la Biblioteca Academiei Române (secția manuscriselor) unde a lucrat între 1903 și 1908; totodată a ocupat funcția de profesor suplinitor la Colegiul Național Sfântul Sava din București.
În 1904 a fost desemnat ca secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, devenind membru pe 12 august 1919 și președinte al secțiunii pentru Transilvania (1921 – 1941). El a fost ales Președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice pe 15 octombrie 1941, exersând această funcție până la dizolvarea Comisiunii de către regimul communist în 1948.
Alexandru I. Lapedatu a fost activ în numeroase comisii și asociații. El a fost numit secretar al Comisiei Istorice Române în 1909 și a devenit membru între 1911-1919, reconfirmat prin decret regal în 1924.
A fost secretarul Comitetului Asociației „Steaua” înființată de Spiru Haret și a editat ultimele 27 monografii ale acesteia, de la nr. 20 la nr. 47, cu conținut preponderent istoric. A fost ales în asociația „Arta Românească” în 1909; a fost membru activ al Societății Regale Române de Geografie (1915); a fost ales membru onorific al Societății Numismatice Române (1920); a asigurat președinția Comisiunii pentru reforma organizării muzeelor din Transilvania (1921) și a Comisiunii instituite pentru organizarea arhivelor din Transilvania; a fost numit membru al Comisiunii pentru naționalizarea numelor de localități din Transilvania, Banat și părțile ungurești și al Comisiunii pentru verificarea lucrărilor de valoare a bunurilor publice ale fostei monarhii austro-ungare (1922); pe 9 noiembrie 1922 a fost proclamat membru onorific al Societății Istorico-arheologice Bisericești din Chișinău; a fost delegatul permanent al prefecturii județului Cluj în Comitetul Societății Muzeului Ardelean (Erdélyi Muzeum Egyesület) (1925) etc.
În 1919 când Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria a înființat la Cluj prima Universitate românească din Ardeal, el a fost numit pe 23 august 1919 profesor de istoria veche a românilor, fiind confirmat prin decret regal pe 28 ianuarie 1920; el a exersat această funcție până în 1938. A fost ales decan (1921-1922) și vice-decan (1922-1923) al Facultății de Litere și Filozofie și a fost co-fondator, împreună cu colegul său Ioan Lupaș, al Institutului Național de Istorie din Cluj, azi Institutul de Istorie "Gheorghe Barițiu" al Academiei Române. El a fost co-directorul institutului (1920-1938), apoi directorul său onorific (1943-1945).
Alexandru I. Lapedatu a fost director general al Arhivelor Statului Român (30 martie 1923-24 martie 1924).
În paralel cu activitățile sale academice, Alexandru I. Lapedatu a ținut conferințe la Universități populare: la Școala de vară de la Vălenii de Munte inițiată în 1914 de Nicolae Iorga; la Extensiunea Universitară din Cluj, 1925, unde a fost ales președinte de onoare; și la Universitatea Liberă (sau Asociația Universității Populare) sub direcția Sabinei Cantacuzino.
În 1910 Alexandru I. Lapedatu a fost ales membru corespondent iar în 1918 membru activ al Academiei Române, Secția Istorică. A fost ales vicepreședinte (1934-1935, 1938-1939), apoi președinte al Academiei Române (3 iunie 1935-31 mai 1938), iar la sfârșitul mandatului a fost ales Secretar General (30 mai 1939-12 august 1948). Alexandru I. Lapedatu a fost unul din cei 113 membri ai Academiei Române epurați prin Decretul Nr. 76 din 8 iunie 1948 al regimului comunist. Adunarea Generală a Academiei Române l-a repus în drepturi pe 3 iunie 1990.
Lista publicațiilor științifice ale lui Alexandru I. Lapedatu conține 424 titluri.
Activitatea politică Trăgându-se dintr-o familie „întărită de conștiința drepturilor omului cu fruntea neplecată”, care înțelesese că „românii trebuie să rămână cerbicoși în aspirațiile lor – să prospereze cu energie cătră țintă și să se sacrifice...”, Alexandru I. Lapedatu a participat încă din anii de liceu, ca mulți dintre congenerii săi, la mișcările de protest ale românilor contra opresiunii naționale, cum ar fi demonstrațiile de solidaritate cu memorandiștii care au avut loc la Iași. În timpul studiilor universitare, el a devenit un mebru activ al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (pe scurt, Liga Culturală).
La începutul primului război mondial, la București, el a fost numit secretarul Comitetului de ajutorare a refugiaților din Transilvania, Banat și Bucovina (1914-1916). În ianuarie 1918, la Odesa, el a fost co-fondator al Comitetului național al românilor emigrați din Austro-Ungaria, care apoi l-a ales președinte, s-a mutat la Iași și a devenit o platformă politică aducând contribuții substanțiale în prepararea României pentru viitoarele negocieri de pace.
În 1920, Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al Comisiei de Încoronare însărcinată cu organizarea festivităților care l-au consacrat pe Ferdinand I ca rege al tuturor românilor, încheind formal procesul politic al Marii Uniri. În 1927, la moartea regelui Ferdinand I, el a fost membru în delegația Senatului la stabilirea Regenței, acompaniind-o la depunerea jurământului în fața camerelor reunite ale Parlamentului.
El a devenit membru al Partidului Național Liberal (PNL) în 1920, fiind ales membru al Comitetului Central și al Delegației Permanente, devenind leaderul indubitabil al liberalilor în Transilvania.
Alexandru I. Lapedatu a fost primul profesor al noii universități românești de la Cluj ales să o reprezinte în Senatul României (1919-1920).
El a avut primul succes în alegeri în 1922, candidând din partea PNL pentru Camera Deputaților în circumscripția Ceica (Bihor). Din acest moment și până în 1940 el a fost ales în toate legislaturile fie în Camera Deputaților, fie în Senat; în 1936 el a devenit senator de drept și a fost ales Președinte al Senatului României între 16 noiembrie 1936 - 20 martie 1937. El și-a pierdut calitatea de Senator la desființarea Parlamentului sub dictatura militară. După război el a fost ales în Camera Deputaților pentru ultima data, obținând unul din rarisimele mandate care nu au revenit comuniștilor și aliaților lor în alegerile puternic fraudate sub presiunea sovietică (1946 -1947).
Alexandru I. Lapedatu a fost Ministru al Artelor și Cultelor în șase guverne și Ministru de Stat în patru guverne; pe 9 iunie 1936, fiind Ministru de Stat, el a preluat și responsibilitatea pentru Departamentul Cultelor și Artelor ca și pentru Sub-secretariatul minorităților de sub egida Președinției Consiliului de Mininștri, iar între 4-6 iunie 1927 el a fost, în plus față de mandatul său, Ministru ad-interim al Muncii, Cooperării și Asigurărilor Sociale. Ca Ministru de Stat pentru Ardeal în guvernul I.G. Duca, el a fost unul din co-semnatarii Jurnalului Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1927 care a scos în afara legii grupul fascist „Garda de Fier”; ca răzbunare, membrii Gărzii de Fier l-au asasinat pe primul ministru în 30 decembrie 1933. Lista funcțiilor sale guvernamentale și parlamentare este prezentată în tabela următoare. {| class="wikitable" | colspan="4" |Funcții guvernamentale | colspan="4" |Funcții parlamentare |- |De la |Până la |Prim-ministru |Funcția |De la |Până la |Camera |Circumscripția |- |1.12.1919 |12.3.1920 |Vaida-Voevod (1) (Federația) | |1919 |1920 |Senator |Uni. Cluj |- |19.1.1922 |29.3.1926 |I. I. C. Brătianu (6) |30.10.1923: Ministrul Cultelor și Artelor |27.2.1922 |27.3.1926 |Deputat |Bihor |- |30.4.1926 |4.6.1927 |Averescu (3) | |25.6.1926 |6.6.1927 |Senator |Uni. Cluj |- |4.6.1927 |20.6.1927 |Stirbey |Ministrul Cultelor și Artelor
|21.6.1927 |24.11.1927 |I. I. C. Brătianu (7) |De la 22.6.1927: Ministrul Cultelor și Artelor |17.7.1927 |10.11.1928 |Senator |Brașov |- |24.11.1927 |9.11.1928 |Vintilă Brătianu |Ministrul Cultelor și Artelor
|10.11.1928 |6.6.1930 |Maniu (1) | | rowspan="4" |22.12.1928 | rowspan="4" |30.4.1931 | rowspan="4" |Senator | rowspan="4" | |- |7.6.1930 |12.6.1930 |Mironescu (1)
|13.6.1930 |9.10.1930 |Maniu (2)
|10.10.1930 |17.4.1931 |Mironescu (2)
|18.4.1931 |5.6.1932 |Iorga | |15.6.1931 |10.6.1932 |Deputat |Brașov |- |6.6.1932 |10.8.1932 |Vaida Voevod (2) | | rowspan="4" |30.7.1932 | rowspan="4" |18.11.1933 | rowspan="4" |Senator | rowspan="4" |Uni. Cluj |- |11.8.1932 |19.10.1932 |Vaida Voieod (3)
|20.10.1932 |13.1.1933 |Maniu (3)
|14.1.1933 |13.11.1933 |Vaida Voevod (4)
|14.11.1933 |29.12.1933 |Duca |Ministru de Stat (Ministrul Ardealului)
|30.12.1933 |3.1.1934 |Angelescu |Ministru de Stat
|5.1.1934 |1.10.1934 |Tătărăscu (1) |Ministru de Stat. De la 9.6.1934: + Cultele și Artele; Minoritiăți | rowspan="3" |1.2.1934 | rowspan="3" |19.12.1937
16.11.1936-20.3.1937
Din martie 1936: | rowspan="3" |SenatorPreședinte SenatSenator de drept| rowspan="3" |Cluj |- |2.10.1934 |28.8.1936 |Tătărăscu (2) |Ministrul Cultelor și Artelor |- |29.8.1936 |14.11.1937 |Tătărăscu (3) |Ministru de Stat |- |6.3.1945 |30.11.1946 |Petru Groza (1)
|Sfârșitul mandatului de Senator de drept în urma desființării Senatului
|1.12.1946 |31.12.1947 |Petru Groza (2) | |1.12.1946 |noiembrie 1947 (interzicerea PNL) |Deputat în Parlamentul unicameral |Cluj |} Alexandru I. Lapedatu s-a înscris în Frontul Renașterii Naționale înființat de regele Carol II prin Decretul Regal Nr. 4321 din 15 decembrie 1938 ca singura organizație politică legală în țară; Frontul Renașterii Naționale a fost transformat în Partidul Națiunii prin Decretul Regal Nr. 2056 din 22 iunie 1940, care a fost dizolvat de primul ministru Ion Antonescu la trei zile de la abdicarea lui Carol II prin Decretul din 9 September1940.