Heraldica României are în preocupările sale transpunerea cât mai fidelă în simboluri heraldice (steme și sigilii) a realităților istorice referitoare la statul român, regiuni, județe orașe și instituții din România, în diferite perioade din evoluția acestora. Elementul central al heraldicii României îl constituie stemele care constituie „ansamblul semnelor distinctive și simbolice care alcătuiesc blazonul unei persoane, instituție sau stat exprimând atributele sale.”Marcel Sturdza-Săucești, Heraldica. Tratat tehnic, Editura Științifică, București, 1974Dicționar al științelor speciale ale istoriei, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Heraldica României a reflectat din totdeauna, în forme variante și în mod oficial, starea de fapt din acel moment a teritoriului românesc, una din caracteristicile specifice fiind aceea că stemele oficiale au păstrat de-a lungul istoriei aproape întotdeauna aceleași simboluri heraldice.

Elaborarea însemnelor heraldice Elaborarea stemelor se face potrivit normelor stricte ale științei și artei heraldice. De asemenea, se ține cont și de tradițiile locale. Aceste reguli sunt stipulate în metodologia stabilită de Comisia de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române.Hotărârea nr. 25 din 16 ianuarie 2003 privind stabilirea metodologiei de elaborare, reproducere și folosire a stemelor județelor, municipiilor, orașelor și comunelor, accesat la 30.03.2013

Regulile heraldice în ceea ce privește însemnele românești sunt riguroase. Scutul are formă și dimensiuni standard. Figurile stemei trebuie să fie clare și bine conturate, inteligibile și la dimensiuni mici și nu în ultimul rând trebuie să ocupe cât mai mult din suprafața scutului, într-un mod judicios. Nu este permisă trecerea numelui orașului sau județului pe scut ori în afara acestuia. Pe scut nu se poate afla stema țării; de asemenea nu sunt permise reprezentări numai ale elementelor generale (vechile steme ale principatelor române, crucea, biserica, lupoaica capitolină, steagul țării etc.). Stemele localităților trebuie timbrate cu o coroană murală corespunzătoare.

Crearea stemelor se face în urma unui concurs public, la final alegându-se trei variante ce se supun atenției cetățenilor. În urma acestei etape, trebuie întocmite o serie de documente:

Acte necesare Comisiei heraldice: un proces-verbal al consiliului local/județean în care este specificată acceptarea celor trei variante finale; un memoriu în care se regăsesc explicații cu privire la cele trei compoziții precum și semnificația elementelor folosite; variantele color ale celor trei steme; dovada organizării concursului și a expunerii publice; adresa comisiei județene care a supervizat acest proiect. Acte necesare Guvernului: o notă de fundamentare; proiectul hotărârii de guvern; planșa color a stemei avizate de către Comisia heraldică; conturul alb-negru al ei; transpunerea cromatică în hașuri; avizul Comisiei heraldice; o adresă către Administrația Domeniului Public vizată de către prefect și președintele consiliului județean.

Metodologia de elaborare a proiectelor de stemă a fost stabilită de către Comisia heraldică și distribuită prefecturilor de județ.Academia Română - Comisia de heraldică, genealogie și sigilografie, accesat la 30.03.2013

Scurt istoric

Primele mențiuni referitoare la aspecte de ordin heraldic se întâlnesc în lucrările cronicarilor moldoveni din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea: Grigore Ureche, Miron Costin (Cronica țărilor Moldovei și Munteniei), Nicolae Costin, precum și în operele scrise de domnitorul Dimitrie Cantemir. În aceste lucrări sunt întâlnite o serie de legende referitoare la simbolurile heraldice ale capului de bour, corbului, precum și pretinsele armerii ale Daciei (doi lei afrontați).Dan Cernovodeanu, Știința și arta heraldică în România, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.

În secolele următoare, heraldica cunoaște o dezvoltare semnificativă, toate marile familii boierești, autohtone și străine, adoptând simboluri heraldice proprii (blazoane și steme de familie).Emanoil Hagi-Moscu, Steme boerești din România, Atelierele Socec, București, 1918 Cel mai vechi sigiliu domnesc este cel din 1782 al lui Nicolae Caragea, domn al Țării Românești (1782-1783), pe care erau reprezentate în afara stemei principatului și stemele celor 17 județe.

În Moldova, cea mai veche pecete cunoscută, care include și stemele ținuturilor, este cea a Divanului Cnejiei Moldovei, din perioada 1806-1812, iar primul sigiliu domnesc moldovenesc de acest tip este cel a lui Scarlat Callimachi, alcătuit în urma poruncii date Divanului Țării în 1815, și care a fost executat de Gheorghe Asachi..

Heraldica românească se va constitui ca știință, în sensul modern al termenului abia în secolul al XIX-lea, remarcându-se o serie de heraldiști ca: Gheorghe Asachi, Gheorghe Șeulescu, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, precum și reputați istorici ca Bogdan Petriceicu Hașdeu, V. A. Urechia sau Dimitrie A. Sturdza. La cumpăna dintre secolul al XIX-lea și al XX-lea își desfășoară activitatea heraldiștii: Octav George Lecca (1881-1957), Ștefan Dimitrie Grecianu (1825-1908) și Petre Vasiliu-Năsturel.

După Marea Unire, heraldica a beneficiat de un nou impuls prin înființarea în 1921 a Comisiei Consultative de Heraldică, formată din 7 membri aleși pe 5 ani și ale căror atribuții erau atât de a stabili stemele județelor, orașelor și diferitelor autorități și instituții laice sau religioase ale țării, cât și de a controla folosirea lor.Constantin Moisil, Comisia consultativă de heraldică, în Revista Arhivelor, anul I, nr. 2, 1925, p. 299 În secolul XX, importante contribuții au fost aduse de Constantin Moisil (1876-1958), Nicolae Grămadă (1892-1961), Marcel Romanescu (1897-1965), Aurelian Sacerdoțeanu (1904-1976), Emil Vârtosu (1902-1977), Mihai Berza (1907-1978), Dan Cernovodeanu (n. 1921), Marcel Sturdza-Săucești (1895-1984), Jean N. Mănescu (n. 1927), Maria Dogaru (n. 1934) și alții.

Cel mai vechi simbol heraldic păstrat în arhivele românești este o amprentă sigiliară de pe un document din 20 ianuarie 1368 emis de Vladislav I (Vlaicu Vodă). Deși aflată într-o stare precară de conservare, amprenta sigiliară atârnată, poate fi reconstituită pe baza similarităților cu sigiliul lui Mircea cel Batrân de pe tratatul de alianță cu regele Vladislav al Poloniei, din 1390.

Pornind de la elementele prezente în aceste sigilii, heraldistica română consideră că acel anonim „Rex Valachorum” prezent în Armorialul WijnbergenL'Armorial Wijnbergen, , accesat la 30.03.2013 care conține blazoane din perioada 1265 - 1288, este un inaintaș al Basarabilor, al căror armorial familial este identic. Stema sa personală - scut cu primul câmp fasciat în roșu și aur - precum și stema formațiunii statale pe care o conțin aceleași elemente heraldice majore (vultur cu capul conturnat, cruce, stea) ca și cea documentată în secolul al XIV-lea pentru domnitorii Țării Românești.

Semnificația acestora în limbaj heraldic (în special culorile roșu și auriu) arată aspirația conducătorilor de a stăpâni un stat independent.

Treptat, o dată cu constituirea primelor țări românești ori cu apariția a noi diviziuni în cadrul acestora (prin modificări teritoriale ori reforme administrative), s-au cristalizat steme specifice care au rămas, în principiu, stabile de-a lungul vremii.

Totodată, pe lângă stemele provinciilor mari: Țara Românească, Moldova, Transilvania și Dobrogea au fost utilizate și steme ale provinciilor istorice mai mici: Oltenia, Basarabia, Bucovina, Banatul, Maramureșul sau Crișana. right|150px|thumb|Stema unită a lui Mihai Viteazul

Primele steme unite ale celor trei principate (Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei) datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea. În urma tratatului din 1595, semnat la Alba-Iulia, Sigismund Bathory devenea, de jure, principe al Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei. Această stare de fapt s-a reflectat și în stema sa, pe care a adoptat-o ulterior.Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, Vol. IV, București, 1932, pp 185-188, reprezentarea stemei la p. 187 După unirea de facto a celor trei țări sub sceptrul lui Mihai Viteazul, sigiliile aplicate actelor domnești au fost schimbate. Acestea conțineau atât stemele voievodatelor respective, cât și pe cea a Daciei (doi lei afrontați, care sprijină o sabie).

Ulterior, variante unite ale stemelor Moldovei și Țării Românești s-au regăsit în sigiliile multora dintre domnitorii secolului al XVII-lea: Radu Mihnea, Vasile Lupu, Grigore I Ghica, Gheorghe Duca. Acest lucru semnala fie o situație reală (domnii în ambele țări) fie o aspirație de viitor. Un loc aparte îl ocupă stemele sau sigiliile care conțin scena săgetării corbului, ori corbul cu inelul în cioc.Aurelian Sacerdoțeanu, Sigiliul domnesc și stema țării. Conceptul de unitate a poporului român pe care îl reflectă și rolul avut în formarea ideii de unire, în Revista Arhivelor, XI, nr. 2, București 1968, pp 11-68 Acestea erau menite să sugereze înrudirea dinastică a domnitorilor din Țara Românească ori Moldova cu familia Corvineștilor.Constantin Moisil, Stema României. Studiu critic din punct de vedere heraldic, București, 1931, 23 p. și 54 de ilustrații În timpul domniilor fanariote obiceiul stemelor unite a fost perpetuat și sporit, unele dintre ele incluzând și scena săgetării corbului. Astfel, pe portretele ori sigiliile unor domnitori precum Constantin Mavrocordat, Grigore al II-lea Ghica ori Mihail Racoviță erau reprezentate toate cele trei steme. În secolul al XIX-lea aceste simboluri au început să semnifice, cu precădere, lupta pentru unire.Petre Vasiliu-Năsturel, Stema României, București, 1892

Stema de stat

Principatele Unite

În 1859, în urma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, pe lista de lucru a Comisiei Centrale de la Focșani s-a aflat și elaborarea unei steme unite a celor două principate.

După crearea noului stat intitulat Principatele Unite (apoi Principatele Unite Române și în sfârșit România, cât și pe toată durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza, reprezentările heraldice ale stemei oficiale a țării vor fi foarte variate ca înfățișare, în pofida încercărilor autorităților centrale de a reglementa această situație. Aceste reprezentări pot fi grupate conform elementelor lor constitutive, în patru categorii distincte: simbolurile celor două principate române neincluse într-un scut, fiind plasate liber în câmpul sigilar, monetar, vexilar etc. stema cu ecusoanele acolate ale celor două țări reunite, figurată în diferite variante de aspect, atât în privința formei simbolurilor heraldice ale Moldovei și Țării Românești, cât și sub raportul amplasării lor și alcătuirii smalțurilor câmpurilor ambelor ecusoane stema cu scut unic, în două variante: simbolurile Principatelor Române cuprinse în același câmp al scutului scutul despicat, purtând în fiecare dintre câmpurile sale câte unul din simbolurile celor două principate stema cu scut scartelat si cu ecuson central, cuprinzând în cele patru cartiere ale sale simbolurile țărilor române dublu figurate, peste care broșează un ecuson în fascie, în smalțurile drapelului naționalJean N. Mănescu, Les ornernents extérieurs de l'écu dans l'héraldique d'Etat Roumaine depuis 1830, (Ornamentele exterioare ale scutului în heraldic de stat românească începând cu 1830), București, 1972 (lucrare prezentată în cadrul celui de al XI-lea Congres Internațional al Stiințelor Genealogiei și Heraldicii de la Liège, 1972