Paul Ludwig Hans Anton von Beneckendorff und von Hindenburg (n. 2 octombrie 1847, Posen, Prusia – d. 2 august 1934, Gut Neudeck, Germania) a fost un ofițer și om de stat german care a condus Armata Imperială Germană în timpul Primului Război Mondial și a devenit ulterior președinte al Germaniei, funcție pe care a exercitat-o din 1925 până la moartea sa, în 1934. Deși se opunea ideologic nazismului, a jucat un rol important în preluarea puterii de către naziști în 1933 prin numirea lui Adolf Hitler în funcția de cancelar al Germaniei.
Hindenburg s-a născut într-o familie din mica nobilime prusacă din Marele Ducat de Posen. După încheierea pregătirii sale de cadet, s-a înrolat în Regimentul 3 de Gardă Pedestră. În cadrul acestei unități, Hindenburg a participat la lupte în timpul Războiului Austro-Prusac și al Războiului Franco-Prusac. În 1873, a fost admis la Academia Militară Prusacă din Berlin, unde a studiat înainte de a fi numit în corpul Statului Major General. În 1885, a fost avansat la gradul de maior și a devenit membru al Statului Major General German. După ce a predat la Academia Militară, Hindenburg a ajuns până în 1900 la gradul de general-locotenent. În 1911, s-a retras din armată.
După izbucnirea Primului Război Mondial, în iulie 1914, Hindenburg a fost rechemat în serviciul activ și a devenit cunoscut pe Frontul de Est în urma victoriei din Bătălia de la Tannenberg. La 1 noiembrie 1914, a fost avansat la gradul de feldmareșal și numit comandant al tuturor forțelor germane din est. Succesele continue ale lui Hindenburg în luptele împotriva rușilor l-au transformat în cele din urmă într-un erou național și în centrul unui amplu cult al personalității. Până în 1916, popularitatea sa crescuse într-atât încât l-a înlocuit pe generalul Erich von Falkenhayn în funcția de șef al Marelui Stat Major General, devenind comandantul suprem al armatei germane. Ulterior, el și adjunctul său, generalul Erich Ludendorff, au profitat de larga delegare de autoritate acordată de kaiserul Wilhelm al II-lea Comandamentului Suprem al Armatei pentru a institui o dictatură militară de facto. Sub conducerea lor, Imperiul German a obținut înfrângerea Rusiei pe Frontul de Est și a realizat, prin ofensiva germană de primăvară, cea mai amplă înaintare pe Frontul de Vest de la începutul războiului. Germania a fost însă în cele din urmă înfrântă în A doua bătălie de pe Marna și în Ofensiva de o sută de zile a Aliaților. După armistițiul din 11 noiembrie 1918, Hindenburg a renunțat la funcția de șef al Statului Major al Armatei, înainte de a se retrage din nou din serviciul militar în 1919.
În 1925, Hindenburg a revenit în viața publică, devenind al doilea președinte ales al Republicii de la Weimar în urma alegerilor prezidențiale din 1925. Deși se opunea lui Hitler și Partidului Nazist, Hindenburg a jucat totuși un rol important în instabilitatea care a contribuit la ascensiunea acestora la putere. După ce a dizolvat de două ori Reichstagul în 1932, Hindenburg a acceptat cu reticență, în ianuarie 1933, să-l numească pe Hitler cancelar, într-o coaliție cu Partidul Național-Popular German. În urma incendiului Reichstagului din februarie 1933, Hindenburg a aprobat Decretul incendiului Reichstagului, care a suspendat mai multe libertăți civile. De asemenea, a semnat Actul de împuternicire din 1933, care a acordat regimului nazist puteri extraordinare. După moartea lui Hindenburg în anul următor, Hitler a unit funcția de președinte cu cea de cancelar, după care s-a proclamat Führer („Conducător”) al Germaniei și a transformat țara într-o dictatură totalitară.
Note
Bibliografie „Lexicon de istorie și politică”, K&W, 1971, ISBN 3-462-00781-5.
Categorie:Președinți ai Germaniei Categorie:Feldmareșali germani Categorie:Cavaleri ai Lânii de Aur Categorie:Beneficiari ai Ordinului Vulturul Negru Categorie:Nașteri în 1847 Categorie:Decese în 1934 Categorie:Oameni din Poznań