Raoul Wallenberg

Raoul Gustaf Wallenberg (n. 4 august 1912 – d. 17 iulie 1947?Data decesului, disputabilă, se bazează pe o scrisoare adresată familiei sale de către autoritățile sovietice în 1957.) a fost un arhitect, om de afaceri, diplomat și filantrop suedez, renumit pentru eforturile sale reușite de a salva zeci de mii de evrei din Ungaria nazistă în timpul Holocaustului, în ultimele etape ale celui de Al Doilea Război Mondial. Ca trimis special al Suediei la Budapesta între iulie și decembrie 1944, Wallenberg a emis pașapoarte suedeze protectoare și a adăpostit evrei în clădiri pe care le-a marcat „teritoriu suedez”, salvând de la moarte sigură zeci de mii de vieți omenești.

La ianuarie 1945, cu intrarea Armatei Roșii în Budapesta, Wallenberg a fost arestat de autoritățile sovietice sub acuzarea de spionaj și a dispărut. Încarcerat de poliția secretă sovietică, KGB, în închisoarea Lubianka, din Moscova, a murit sau, posibil, a fost asasinat la 17 iulie 1947. Motivele din spatele arestării și încarcerării lui Wallenberg de către sovietici, ca și întrebările privind circumstanțele decesului său și insinuările privind posibile legături cu serviciile americane de informații sunt subiect de continuă speculație.

Începutul vieții

Wallenberg s-a născut în 1912 în Lidingö, lângă Stockholm, unde bunicii săi din partea mamei, profesorul Per Johan Wising și soția sa Sophie Wising, construiseră o casă de vară în 1882. Bunicul din partea tatălui, Gustaf Wallenberg, era diplomat și trimis la Tokio, Istanbul și Sofia.

Părinții săi, care s-au căsătorit în 1911, erau Raoul Oscar Wallenberg (1888–1912), ofițer în Marina Suedeză, și Maria "Maj" Sofia Wising (1891–1979). Tatăl său a murit de cancer cu trei luni înainte de nașterea sa, iar bunicul din partea mamei a murit de pneumonie la trei luni după nașterea sa. Mama și bunica lui, rămase brusc văduve, l-au crescut împreună. În 1918, mama lui s-a căsătorit cu ;www.raoul-wallenberg.eu ei au avut un fiu, , și o fiică, Nina Lagergren.

După liceu și după serviciul militar obligatoriu de opt luni, bunicul din partea tatălui l-a trimis pe Wallenberg la studii la Paris unde după un an, în 1931, s-a înscris la Universitatea din Michigan din Statele Unite pentru a studia arhitectura. Deși familia Wallenberg era bogată, el a lucrat în timpul liber la munca de jos și, s-a alăturat altor tineri studenți care trăgeau ricșe la Century of Progress din Chicago. În vacanțe, a explorat Statele Unite, călătorind de preferință cu autostopul. Îi scria bunicului său despre această experiență: „când călătorești ca un vagabond, totul e altfel. Trebuie să fii tot timpul atent. Ești în legătură strânsă cu noi oameni în fiecare zi. Autostopul îți oferă o pregătire în diplomație și tact.”

Raoul era conștient că are o șaisprezecime de sânge evreiesc, și se mândrea cu aceasta. Profesorul Ingemar Hedenius (unul dintre cei mai de seamă filosofi suedezi) își amintește o conversație cu Raoul din 1930, când erau împreună într-un spital militar în timpul armatei:

A absolvit cursurile universitare în 1935, dar la întoarcerea în Suedia, a constatat că diploma lui americană nu-i permitea să practice meseria de arhitect. În același an, bunicul său i-a aranjat un loc de muncă la Cape Town, Africa de Sud, în birourile unei companii suedeze care vindea materiale de construcții. După șase luni în Africa de Sud, a găsit un nou loc de muncă la o filială a Holland Bank în Haifa. S-a întors în Suedia în 1936 și a obținut un serviciu la Stockholm cu ajutorul unchiului și nașului său, Jacob Wallenberg, la Compania de Comerț Central-European, o firmă de export-import care făcea comerț între Stockholm și Europa Centrală, aflată în proprietatea lui Kálmán Lauer, un evreu din Ungaria.

Al Doilea Război Mondial

Începând cu 1938, Regatul Ungariei, aflat sub regența lui Miklós Horthy, a adoptat o serie de măsuri antievreiești, modelate după așa-numitele Legi Rasiale de la Nürnberg adoptate în Germania de naziști în 1935. Ca și cele germane, legile maghiare se concentrau pe restricționarea accesului evreilor la anumite profesii, reducerea numărului de evrei în guvernare și în serviciul public, și interziceau căsătoriile mixte. Din această cauză, asociatul lui Wallenberg, Kalman Lauer, a găsit că este din ce în ce mai dificil să călătorească în Ungaria sa natală, care se înscria din ce în ce mai mult pe orbita Germaniei, devenind membră a Axei în noiembrie 1940 și apoi alăturându-se invaziei Uniunii Sovietice în iunie 1941. Din necesitate, Wallenberg a devenit reprezentantul personal al lui Lauer, călătorind în Ungaria pentru a reprezenta interesele de afaceri ale lui Lauer și pentru a avea grijă de membrii familiei extinse a lui Lauer care mai rămăseseră în Budapesta. În scurt timp, a învățat să vorbească maghiara, iar din 1941 a călătorit din ce în ce mai des la Budapesta.Lester, Elenore și Werbell, Frederick E.; „The Last Hero of Holocaust. The Search for Sweden's Raoul Wallenberg” [„Ultimul erou al Holocaustului. Căutarea suedezului Raoul Wallenberg”], New York Times Magazine; 30 martie 1980, ; Accesat la 14 februarie 2007 După un an, Wallenberg era coacționar și director internațional al companiei. În acest rol, Wallenberg a făcut și câteva călătorii de afaceri în Germania și în Franța ocupată în primii ani ai celui de Al Doilea Război Mondial. În timpul acestor călătorii, Wallenberg a reușit să observe îndeaproape metodele administrative și birocratice ale naziștilor, cunoștințe care îi vor servi ulterior.

Între timp, situația în Ungaria începuse să se deterioreze pe măsură ce cursul războiului începea să se îndrepte decisiv împotriva Germaniei și aliaților săi. După catastrofala înfrângere a Axei în bătălia de la Stalingrad (în care trupele maghiare care au luptat alături de forțele germane au suferit o uriașă rată a pierderilor, de 84%) regimul lui Miklós Horthy a început să poarte tratative secrete de pace cu Statele Unite și cu Regatul Unit. Aflând de duplicitatea lui Horthy, Adolf Hitler a ordonat ocuparea Ungariei de către trupele germane în martie 1944. Wehrmachtul a preluat rapid controlul asupra țării și l-a pus pe Horthy în arest la domiciliu. La Budapesta a fost instaurat un guvern marionetă pro-german, puterea reală fiind deținută de guvernatorul militar central, SS-Brigadefuhrer Edmund Veesenmayer. Cum naziștii se aflau acum la control, relativa siguranță de care se bucurau evreii din Ungaria în raport cu Holocaustul a luat sfârșit. În aprilie și mai 1944, regimul nazist și complicii săi au început deportarea în masă a evreilor din Ungaria în lagărele de exterminare din Polonia ocupată de naziști. Sub conducerea personală a SS-Obersturmbannfuhrerului Adolf Eichmann, care ulterior avea să fie judecat și spânzurat în Israel pentru rolul major jucat de el în implementarea Soluției Finale a naziștilor, deportările se desfășurau într-un ritm de 12.000 de persoane pe zi.

Recrutarea de către Comisia pentru Refugiați de Război Spre deosebire de întreaga amploare a Holocaustului, persecuția evreilor din Ungaria a devenit în scurt timp bine cunoscută în străinătate. La sfârșitul lui mai 1944, a publicat două rapoarte importante. Unul dintre rapoarte era probabil versiunea prescurtată de cinci pagini rezumate de a raportului complet de 33 de pagini a Protocoalelor Auschwitz: atât cât și raportul Rosin-Mordowicz. Rapoartele descriau în detaliu operațiunile de la uzina de ucis oameni Auschwitz-Birkenau."George Mandel-Mantello" Fundația Internațională Raoul Wallenberg Al doilea era un raport maghiar de 6 pagini, care detalia ghetoizarea și deportarea la Auschwitz a de evrei maghiari, actualizat până la 19 iunie 1944, oraș cu oraș. Publicarea rapoartelor a avut ca rezultat scrisoarea lui Winston Churchill: „nu există nicio îndoială că această persecuție a evreilor din Ungaria și expulzarea lor din teritoriul inamic este probabil cea mai mare și mai îngrozitoare crimă comisă vreodată în istoria lumii...."Winston Churchill, într-o scrisoare adresată Secretarului său de Externe, datată 11 iulie 1944, scria: „nu există nicio îndoială că această persecuție a evreilor din Ungaria și expulzarea lor din teritoriul inamic este probabil cea mai mare și mai îngrozitoare crimă comisă vreodată în istoria lumii...." "Winston Churchill's The Second World War and the Holocaust's Uniqueness" , Istvan Simon.

După publicarea raportului, administrația președintelui american Franklin D. Roosevelt și-a îndreptat atenția către nou-înființata (War Refugee Board - WRB) înființată ca urmare a activismului „Grupului Bergson” condus de și apoi de secretarul trezoreriei încercând să găsească o soluție pentru criza umanitară din Ungaria. În primăvara lui 1944, președintele Roosevelt l-a trimis pe oficialul Departamentului Trezoreriei la Stockholm ca reprezentant al WRB. Olsen a fost însărcinat anume de președinte să găsească o cale de a-i ajuta pe evreii maghiari. Acesta nu era, însă, singurul motiv pentru care Olsen a fost delegat în Suedia. Pe lângă îndatoririle pentru WRB, Olsen funcționa în secret și ca șef al operațiunilor monetare pentru ramura din Stockholm a (OSS), serviciul de spionaj american din timpul războiului.

În căutarea unei persoane dispuse și capabile să meargă la Budapesta să organizeze un program de salvare pentru evreii din țară,United States Holocaust Memorial Museum; Holocaust Encyclopedia; Accesat la 27 ianuarie 2007 Olsen a contactat un comitet format din numeroși evrei suedezi, în frunte cu șef-rabinul Suediei pentru a găsi o persoană care să meargă la Budapesta sub imunitate diplomatică și să conducă operațiunea de salvare. Unul din membrii comitetului era asociatul lui Wallenberg, Kalman Lauer.

Prima alegere a comitetului a fost contele Folke Bernadotte, vicepreședintele Crucii Roșii suedeze și membru al . Când propunerea de numire a lui Bernadotte a fost respinsă de maghiari, Lauer l-a propus pe Wallenberg ca potențial înlocuitor. Wallenberg i-a fost prezentat lui Olsen de către Lauer în iunie 1944, Olsen plecând de la întâlnire impresionat și, la scurt timp, numindu-l pe Wallenberg în fruntea misiunii. Alegerea lui Wallenberg de către Olsen a fost întâmpinată la început cu obiecții de unii oficiali americani, care se îndoiau că este demn de încredere, în contextul relațiilor comerciale existente între afacerile deținute de și guvernul german. Aceste diferende au fost depășite și a acceptat cererea americană de a-l numi pe Wallenberg la acestei țări la Budapesta ca parte dintr-un aranjament prin care numirea lui Wallenberg era acordată la schimb cu scăderea presiunilor diplomatice americane asupra Suediei neutre în vederea desființării politicii de liber schimb cu Germania.

Misiunea la Budapesta

Când Wallenberg a ajuns la legația suedeză din Budapesta în iulie 1944, campania împotriva evreilor maghiari era deja în desfășurare de câteva luni. Între mai și iulie 1944, Eichmann și asociații săi reușiseră să deporteze peste 400.000 de evrei cu trenurile de marfă. Dintre cei deportați, toți, mai puțin 15.000, fuseseră trimiși direct la lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau din sudul Poloniei. La momentul sosirii lui Wallenberg, în Ungaria mai rămăseseră doar 230.000 de evrei. Împreună cu alt diplomat suedez, , el a emis „pașapoarte protectoare” (în ), care îi identificau pe purtătorii lor ca cetățeni suedezi ce așteptau reptrierea, evitând astfel deportarea lor. Deși nu aveau nicio bază legală reală, aceste documente păreau oficiale și erau în general acceptate de autoritățile germane și maghiare, care adesea trebuia să fie și mituite. Legația suedeză din Budapesta a reușit și să negocieze cu autoritățile germane ca purtătorii acestor pașapoarte protectoare să fie tratați ca cetățeni suedezi și să fie exceptați de la obligativitatea purtării insignei galbene obligatorii pentru evrei.