Bucătăria românească este formată din toate felurile de mâncare gătite, în mod tradițional, în spațiul geografic locuit de români. Este alcătuită din mai multe categorii de feluri de mâncare, precum gustări calde și reci, supe și ciorbe, preparate din pește, un număr mare de feluri principale bazate pe carne (porc, vită, pui, vânat), preparate din legume (garnituri) și deserturi, multe având la bază un aluat din făină de grâu.

Bucătăria românească a fost influențată, în mod istoric, de bucătăriile vecine, mai ales de cea maghiară în Transilvania, de cea turcească, bulgară și greacă în Țara Românească și Dobrogea și de bucătăria rusă și ucraineană în Moldova. După jumătatea secolului XIX, bucătarii români au împrumutat elemente și din bucătăriile din Europa de Vest, cu precădere din cea franceză.

Istoric Antichitate Sursele antice arată că bucătăria triburilor care au ocupat spațiul actualei Românii era una puțin rafinată și care se baza pe un număr limitat de tehnici și ingrediente. Ambasadorul roman Tiberius Flavius, care l-a vizitat pe regele dac Decebal în anul 106 și căruia i s-au servit cărnuri fripte de vițel, vânat și calcan sălbatic, miere, vinuri tari, pere, struguri și mere, i-a considerat pe daci barbari și pe baza acestor mâncăruri simple. Ei foloseau varză, spanac și semințe de muștar, dar majoritatea mâncării gătite consta în terciuri din mei, hrișcă și grâu. Acestea din urmă erau consumate la ospețele fastuoase care însoțeau înmormântările. Terciul de grâu, coliva, s-a păstrat în bucătăria locală până în prezent într-o formă rafinată și îmbogățită.Nistor, S. (2004), p.12

Laptele ocupa un loc important în alimentația dacilor, după cum a remarcat Herodot, deși aceștia nu făceau smântână sau unt, iar la producția de brânză nu excelau. Triburile antice erau, de asemenea, mari consumatoare de vin și conservau alimentele prin afumare și sărare. Bucătăria dacilor e posibil să mai fi conținut legume precum lintea, mazărea, și usturoiul, fructe dulci precum strugurii, merele și zmeura, cât și carne de la oi, capre, vaci, porci, iepuri sau păsări sălbatice și de curte.

Cucerirea romană a Daciei și colonizarea spațiului carpatic a diversificat alimentația dacilor. Plăcinta (din ) este probabil cel mai semnificativ împrumut de la coloniști, în acea perioadă ea fiind umplută cu diferite tipuri de cărnuri și legume tocate. Săpăturile arheologice au mai scos la iveală vase de lut, numite țesturi (din ), aduse de romani, sub care se coceau pâine sau plăcinte direct pe cărbunii de pe vatră, cât și amfore în care se aducea ulei de măsline de pe coasta Mării Mediterane. Deși rar, în regiunea Olteniei, țesturile se folosesc și în prezent.

Epoca migrațiilor și epoca medievală timpurie (sec. III–XIII) miniatura|Păstor vlah din Banat Informațiile despre obiceiurile culinare regionale din timpul migrației popoarelor și a Evului Mediu Timpuriu sunt extrem de limitate din cauza lipsei izvoarelor istorice scrise. Este probabil ca din această perioadă să provină obiceiul fezandării cărnurilor sub șa, adus de armatele de călăreți din stepa euroasiatică. Totodată, este posibil ca originea ciorbei să se afle tot în această perioadă, aceasta provenind de la populațiile slave stabilite la sud de Dunăre.Nistor, S. (2004), p.13 Spre finalul acestei perioade se consolidează procesul de transhumanță, migrația sezonieră a populațiilor alături de animale, cu precădere vite și oi, în zona Munților Carpați și Balcani.

Evul Mediu (sec. XIII–XVI) Obiceiurile alimentare din această perioadă depindeau în mare măsură de statutul economic și social al oamenilor. Țăranii cei mai săraci consumau în cea mai mare parte a anului mămăligă din mei, iar din secolul al XVII-lea, după introducerea porumbului în Europa, mămăligă din mălai, eventual cu ceapă sau brânză. Păsările de curte erau sacrificate doar în zilele de sărbătoare sau la ocazii speciale în familie și doar țăranii mai bogați își puteau permite să producă și să țină carne afumată. În același timp, alimentația claselor sociale mai bogate a început să fie afectată de influențe externe. Ciorba din legume și carne, împrumutată de la bulgari și sârbi s-a consolidat ca o mâncare preferată la curțile boierești la începutul acestei perioade.

Începutul Epocii Moderne (sec. XVII–XVIII) Alimentația din Țara Românească și Moldova, state vasale ale Imperiului Otoman în secolul al XVII-lea, obligate la plata tributului în grâne și alte alimente, a fost puternic afectată de contextul politic. S-a răspândit cultivarea porumbului, nedorit de Sublima Poartă, pentru consum intern, în timp ce alte grâne erau trimise spre export. În același spirit, în urma solicitărilor Istanbulului către Țările Române de a li se trimite ovine, creșterea porcilor a crescut în popularitate, turcilor musulmani nefiindu-le permis să consume carne de porc. În secolul al XVII-lea se conturează calendarul zilelor de post și apar feluri de mâncare precum sarmalele umplute cu nuci sau păsat, saramurile din plante rădăcinoase, chiftelele de legume sau icrele de legume.miniatura|Măcelărie bucureșteanăSub suzeranitate otomană, gastronomia românească a fost puternic influențată de bucătăriile din Orient, care au pătruns mai întâi în orașele și satele din câmpia Munteniei și în Moldova. Au existat influențe bizantine, arabe, turcești, grecești și armenești, care au venit în valuri, împreună cu reprezentanții popoarelor respective în Țările Române și au creat noi obiceiuri alimentare, diferite de cele ale populației autohtone. Au fost introduse mâncăruri din carne precum pilaful, ciulamaua, tuslamaua, tocana, musaca și dulciuri precum baclavaua, halvaua sau muhalebiul. S-a adoptat creșterea unor legume și fructe absente din spațiul românesc până în acel moment, vinete, roșii, ardei, pepeni verzi, pepeni galbeni și gutui, unele dintre acestea fiind folosite de țăranii mai înstăriți pentru a prepara zacuscă. Bucătăria româneasca a evoluat suficient încât în secolul al XVIII-lea boierii organizau ospețe cu până la 60 de feluri diferite de mâncare, cu băuturi alcoolice aromate, cafea și narghilea turcească. În epoca fanariotă, bucătăria tradițională mănăstirească se dezvoltă alături de bucătăria rurală, în opoziție cu bucătăria urbană a boierilor străini.Ulieriu & Popescu, p.17-25

Primele cărți de bucate din spațiul românesc au apărut la finalul secolului XVII în Transilvania, respectiv prima jumătate a secolului al XVIII-lea în Țara Românească. În anul 1695 a fost tipărită la Cluj prima carte de bucate publicată pe teritoriul actual al României, scrisă de Sofia Tofeus, publicată în limba maghiară și tradusă în limba română sub numele de Cărticica meseriei de bucătar. Cartea conținea 334 de rețete scrise pentru pătura mijlocie a Transilvaniei, printre care se numără cele mai vechi rețete de sarmale și de varză à la Cluj. Deși nu a fost tipărit în perioada respectivă, ci doar scris de mână, între familiile boierești Cantacuzino și Brâncoveanu din Țara Românească a circulat un manuscris nedatat intitulat Carte întru care se scriu mâncările de pește și raci, stridii, melci, legumi, erburi și alte mâncări de sec și de dulce, dupre orânduiala lor, terminat cândva în jurul anului 1716. Manuscrisul respectiv a fost publicat pentru prima oară de abia în anul 1997.Constantinescu, I. (1997)

De la Epoca fanariotă la România Mare (sec. al XIX-lea) miniatura|page=2|„200 rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești”, ediția a doua publicată în 1842 stanga|miniatura|Plăcintar în Bucureștiul secolului XIXO bună imagine despre bucătăria secolului al XIX-lea reiese din meniurile de la Hanul lui Manuc din București, fondat în anul 1808. Acestea ilustrează modul în care erau combinate influențele orientale și cele occidentale cu ingredientele și tradiția autohtonă. Felurile de mâncare oferite erau gândite pentru a fi accesibile tuturor claselor sociale și erau adesea denumite după meseriile clienților: Salata arnăuților, Salata băcanilor, Salata sacagiilor, Omleta covacilor (din , însemnând fierar) etc. Printre felurile de mâncare de inspirație orientală se numărau Vinetele orientale, Vinetele Imam Baialdîn, Zacusca à la Manuc, Salata bizantină de limbă, Ciorba domnească de burtă (denumită și schembea) etc. Orientul și Occidentul se întâlneau în mâncăruri precum supele, care combinau ingredientele autohtone sau de origine orientală cu metoda fină de preparare a supelor vestice, fără acreală, la han servindu-se Supă turcească de miel sau Supă măcelărească. Cel puțin din această perioadă sunt prezente în bucătăria românească denumirile cu inspirație franceză, în meniu apărând feluri precum Crapul copt à la Snagov și Rața à la Valahia.

Despre bucătăria de la Hanul Ancuței, aflat în Moldova, în județul Neamț, știm din povestirile scriitorului Mihail Sadoveanu că servea cărnuri diverse, fără să fie specificate multe detalii despre originea sau prepararea acestora. Printre ele se numărau frigăruile de pui („s-a ridicat și Ancuța de la foc cu pui fripți în țiglă”) și alte cărnuri de animale domestice și de pești de apă dulce fripte la foc deschis („meșteri frigeau hartane de berbeci și de vițel, ori pârpăleau clean și mreana din Moldova”).Sadoveanu, Mihail, Hanu-Ancuței, Editura Pentru Literatura, București, 1963, p. 4, 41.

Generația de intelectuali din prima jumătate a secolului al XIX-lea, mulți educați în Europa de Vest și reveniți în țară, definește o nouă direcție pentru dezvoltarea bucătăriei din Țara Românească și Moldova. Anul 1841 este probabil cel mai semnificativ pentru acest curent, fiind momentul în care Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu, publică lucrarea 200 rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești, o culegere de rețete din bucătăria locală rafinată. Cei doi autori au exclus din culegerea lor multe din felurile de mâncare tradiționale din bucătăria rurală, pe care Negruzzi le considera „rudimentare”.Nistor, S. (2004), p.16

Perioada interbelică (1918–1939)

Comunismul (1947–1989)

miniatura|Coadă pentru produse alimentare (București, 1986) Perioada dictaturii proletariatului a marcat un declin abrupt în calitatea și varietatea bucătăriei românești urbane. Vasta majoritate a restaurantelor au fost obligate să servească meniuri din rețetarele oficiale ale Ministerului Comerțului Intern, elaborate sub deviza „o singură națiune, un singur meniu”. În perioada de relativă prosperitate a anilor 1960 și a începutului anilor 1970, locuitorii Republicii Socialiste România s-au putut încă bucura de majoritatea mâncărurilor tradiționale și de unele produse de import, cele dintâi fiind ulterior alterate, precum celebrul salam cu soia, iar cele din urmă nemaifiind disponibile populației generale în penuria anilor 1980. Această perioadă de sărăcie generalizată corespunde cu o intensificare a degradării bucătăriei locale pe fondul raționalizării alimentelor de bază și a lipsei totale a multor ingrediente necesare mâncărurilor gătite. Sloganul „Nicio masă fără pește!” era omniprezent în această perioadă, peștele oceanic, furnizat de flota de pescadoare a României, rămânând singura carne întâlnită în mod obișnuit în magazine.Nistor, S. (2004), p.17-20Ulieriu & Popescu, p.223

Prezent Deschiderea și liberalizarea României după Revoluția din 1989 a făcut ca bucătăria locală să-și recapete o parte din vigoarea și diversitatea de dinaintea dictaturii comuniste. Bucătăriile regionale și-au recăpătat din apreciere, mai ales în rândul populației urbane, în rândul căreia standardizarea meselor a fost cea mai prevalentă în timpul fostului regim. Concomitent cu redescoperirea sau repopularizarea preparatelor, noi tradiții au fost inventate, precum consumul iahniei de fasole cu ciolan de porc de ziua națională a României, obicei neobișnuit înaintea secolului al XXI-lea.