Războiul dintre Iran și Irak (cunoscut și sub denumirea de Primul Război din Golful Persic și alte nume) a fost un conflict militar între armatele Irakului și Iranului. Războiul a început în septembrie 1980 și a durat până în august 1988, fiind cel mai lung război convențional al secolului al XX-lea. A fost cunoscut sub denumirea de „Războiul din Golful Persic” înainte de „Războiul din Golf” din 1990.Vezi, de exemplu, Carlisle and Bowman, Persian Gulf War, 2003.
Războiul a început când Irak a atacat Iranul pe 22 septembrie 1980, printr-o invazie terestră și aeriană a teritoriului iranian. Războiul a survenit după o serie lungă de dispute teritoriale legate de frontiera comună a celor două state și temerile Irakului legate de o insurgență Șiia (ramura islamică predominantă, însă oprimată a Irakului) inspirată de Revoluția Iraniană. Irak dorea de asemenea locul Iranului ca putere dominantă în zona Golfului Persic. Deși Irakul spera să profite de haosul apărut după Revoluția Iraniană și a atacat fără o declarație de război, trupele sale au avut un succes limitat și au fost respinse rapid de iranieni care au recuperat aproape tot teritoriul pierdut până în iunie 1982. În următorii șase ani, Iranul a fost în ofensivă.
În ciuda cererilor Consiliului de Securitate al ONU de încetare a focului, ostilitățile au continuat până la 20 august 1988. Războiul s-a încheiat cu acceptarea de ambele părți a Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU nr. 598. A durat câteva săptămâni ca Iranul să părăsească tot teritoriul ocupat pentru a respecta granițele de dinainte de război, stabilite în 1975 prin . Ultimul schimb de prizonieri de război a avut loc în 2003.
Războiul a cauzat numeroase pierderi omenești și economice - aproximativ jumătate de milion de victime pentru fiecare parte, fără răniți - însă nu a adus nici despăgubiri de război și nici schimbări teritoriale. Conflictul este comparat adesea cu Primul Război Mondial,Abrahamian, Ervand, A History of Modern Iran, Cambridge, 2008, p.171 prin prisma tacticilor de luptă similare: război de tranșee, cuiburi de mitralieră, atacuri la baionetă, utilizarea sârmei ghimpate, atacuri frontale în masă ale infanteriei peste „țara nimănui” și utilizarea armelor chimice (precum gazul muștar) de către Irak împotriva trupelor iraniene și a civililor irakieni kurzi. La vremea respectivă, Consiliul de Securitate al ONU a declarat faptul că „au fost folosite arme chimice în lupte”. Totuși, în aceste declarații ale ONU nu se preciza faptul că doar Irak a folosit arme chimice, astfel încât „comunitatea internațională" a păstrat tăcerea în timp ce Irak folosea arme de distrugere în masă împotriva iranienilor și a irakienilor kurzi.” Originile conflictului militar Shatt al-Arab - mărul discordiei 500x391pixelspx|miniatura|dreapta|Shatt al arab - granița naturală dintre Iran și Irak Războaiele din sec. 16 și 17 dintre Imperiul Otoman și Persia au avut drept scop controlul asupra Mesopotamiei, regiune ce se întindea aproximativ pe teritoriul de azi al Irakului. În acest context, de maximă importanță pentru ambele părți aflate în conflict armat, era controlul asupra cursului de apă Shatt al-Arab. (Arvand Roud) Tratatul de la Zuhab, semnat în 1639, a stabilit granița dintre Persia (nume sub care era cunoscut Iranul înainte de 1935) și Imperiul Otoman. După destrămarea Imperiului Otoman, Mesopotamia a intrat sub mandat britanic, începând din 1920, pentru ca în 1932 să devină stat independent. Iranul la rândul său, nu a mai acceptat granițele fixate anterior prin Tratatul de la Zuhab, confirmate prin Protocolul de la Constantinopol din noiembrie 1913, dorind ca noua graniță să fie stabilită de-a lungul liniei de maximă adâncime a canalului navigabil al cursului Shatt al-Arab(talveg). Primul tratat dintre Iran și Irak privind frontiera dintre cele două țări a fost semnat în 1937. În urma acestuia, s-a stabilit ca frontiera să fie malul de est al cursului de apă, cu excepția unei zone de 4 mile în apropiere de Ābādān, unde frontiera urma talvegul. Disputele privind frontiera au continuat și în deceniile următoare, odată cu dobândirea independenței de către Irak. Începând cu anii 60, ani în care Iranul s-a afirmat ca mare putere zonală, concomitant cu slăbirea Irakului datorită tulburărilor interne, tratativele au fost reluate, după ce Iranul a abrogat tratatul din 1937, exercitând în același timp presiuni asupra regimului irakian prin sprijinul acordat rebelilor kurzi din nordul țării. Un nou acord a fost încheiat în 1975, numit Protocolul de la Alger, prin care granița dintre cele două țări era stabilită de talvegul cursului Shatt al-Arab, pe toată lungimea lui, acord acceptat de Irak în schimbul retragerii suportului iranian asigurat rebelilor. După numai cinci ani, odată cu izbucnirea revoluției islamice și slăbirea statului iranian, în 17 septembrie 1980, Irakul a abrogat . Într-un discurs rostit în fața Adunării Naționale, Saddam Hussein a afirmat că Iranul a încălcat tratatul bilateral, în consecință, prevederile acestuia sunt anulate, și că Shatt al-Arab a aparținut din totdeauna în întregime Irakului. După cinci zile, în 22 septembrie 1980, trupele irakiene vor invada Iranul.
Pretextele războiului Anterior invaziei, în vederea pregătirii psihologice a populației, Irakul a acuzat Iranul de acte de agresiune și amestec în treburile interne, cum ar fi sprijinul acordat partidului al-Daʿwa, interzis de autorități. De cealaltă parte, Iranul acuza regimul Ba’th ca fiind anti-Islamic și o marionetă a puterilor occidentale. Totodată, regimul de la Bagdad era acuzat de acte de agresiune împotriva Iranului, datorită suportului acordat separatiștilor din Khuzestan, străveche provincie persană, cărora Irakul le promisese public asistență în vederea eliberării “Arabestanului”. Conform celor declarate de guvernatorul general al provinciei, Amiralul Aḥmad Madani, Irakul furniza arme rebelilor. În repetate rânduri, trupe irakiene atacaseră orașe de graniță, în special orașele kurde din nord-vestul Iranului (iunie 1979), apoi au atacat Ṣāleḥābād în sud, unde au omorât mai multe persoane. De asemenea au avut loc numerase ciocniri în zona de frontieră între unități iraniene și irakiene. Principalul pretext al irakienilor era controlul asupra cursului Shatt al-Arab. Râul Shatt al-Arab este format prin confluența a trei râuri, Tigru, Eufrat și Kārun, în lungime de cca. 200 km, din care cca. 80 de km formează granița dintre cele două țări. Shatt al-Arab are o mare importanță economică pentru ambele țări. Basra, singurul port irakian, se găsește 72 km în amonte. Ambele țări au importante instalații petroliere de ambele părți ale râului. În afară de această dispută istorică, Irakul a emis pretenții absurde asupra a trei insule din apropierea Strâmtorii Ormuz, Abu Musā și cele două insule Tonb, cea mare și cea mică. Cele trei insule, de mare importanță strategică, se găsesc la mare distanță de teritoriul irakian, așa că pretențiile asupra acestora erau absurde. Aceste insule iraniene fuseseră ocupate de britanici și administrate în folosul lor de șeici locali, Abu Musā de șeicul din Sharjah, iar celelalte două de șeicul Raʾs al-Khaymah, ambele foste protectorate britanice dorind să se alăture Emiratelor Arabe Unite. Insulele au fost alipite la Iran în 30 noiembrie 1971, câteva zile înainte de înființarea Emiratelor Arabe Unite. În septembrie 1980, Irakul a formulat o cerere absurdă și provocatoare privind suveranitatea asupra celor trei insule, cerând recunoașterea „drepturilor legitime” ale Irakului asupra celor trei insule. De asemenea, Irakul a revendicat provincia Khuzestan, veche provincie persană, bogată în zăcăminte de petrol. Conform ideologiei pan-arabe a partidului Ba’th, Khuzestanul aparține națiunii arabe și trebuie returnat acesteia.
Cauzele reale Principala cauză a războiului a fost ambiția lui Saddam Hussein ca Irakul să devină principala putere economică și militară din Orientul Apropiat. Ambițiilor hegemonice ale lui Saddam Hussein li s-a adăugat teama exportului de revoluție din Iran, teamă amplificată de faptul că majoritatea populației Irakului este șiită, în timp ce clasa politică conducătoare este sunită. De altfel, relațiile dintre cele două țări începuseră să se deterioreze începând cu 1979, odată cu izbucnirea revoluției islamice în Iran, percepută ca un pericol la adresa stabilității regimului secular irakian. În fine, tulburările post-revoluționare din Iran, epurarea pe criterii politice a cadrelor de vârf ale armatei, fuga masivă a elitelor intelectuale și conducătoare din Iran, au constituit pentru Saddam Hussein o oportunitate nesperată pentru declanșarea războiului. Înainte de revoluția islamică, sub conducerea autoritară a șahinșahului Mohammad Reza Pahlavi Aryamer, Iranul era de departe cea mai puternică țară din zonă. Armata iraniană era a cincea din lume din punct de vedere al efectivelor și echipării, toate acestea datorându-se sprijinului acordat de Statele Unite. Prin faptul că se găsea în sudul Uniunii Sovietice, Iranul avea o importanță strategică deosebită pentru americani în timpul Războiului Rece. Odată cu alungarea Șahului, în urma crizei ostaticilor din 1979, sprijinul economic și militar american a încetat, asigurând astfel noi oportunități pentru Saddam Hussein. Teama ca revoluția iraniană să nu se extindă și în Irak a condus la persecuții asupra populației majoritar șiite din Irak. În primul rând, arestări urmate de execuții ale membrilor partidului șiit al-Da’wa, interzis de autorități. Liderul spiritual suprem al șiiților irakieni, marele Ayatollah Bāqer al-Ṣadr, a fost arestat în aprilie 1980 și executat în secret. Zeci de mii de șiiți, cu origine iraniană, dar care erau stabiliți de secole în centrele religioase Karbala și Najaf, au fost expulzați din Irak, iar proprietățile lor confiscate. Conflictul dintre cele două țări avea și un aspect religios, dat fiindcă iranienii sunt majoritatar șiiți și nu vorbesc limba arabă. Fără a fi totuși un conflict religios, Saddam Hussein a căutat pe toate căile să opună iranienilor pe arabi, să demonstreze superioritatea arabilor asupra iranienilor din considerente ideologice. În afară de hegemonia militară, Saddam Hussein dorea ca Irakul să devină principala putere economică din zonă. Majoritatea rezervelor de petrol ale Iranului se găseau în provincia Khuzestan, împreună cu importante instalații de extracție, rafinării și rezervoare. Trecerea lor în posesia Irakului, ar fi lipsit Iranul de o importantă sursă de venituri și ar fi împiedicat ca acesta să devină putere hegemonică în zonă. Ocuparea Khuzestanului ar fi lărgit totodată accesul Irakului la mare, care pe atunci avea doar 64 km de litoral. În fine, cele trei insule din Strâmtoarea Ormuz, în afară de poziția lor strategică, puteau constitui o viitoare bază pentru instalații petroliere offshore.
Cronologie Invazia 280px|miniatura|Războiul Iran-Irak - 22 septembrie 1980 - Teheran