legătură=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/2/2a/Voyager_2_Neptune_and_Triton.jpg/300px-Voyager_2_Neptune_and_Triton.jpg|miniatura|300x300px|Neptun (sus) și Triton (jos), la trei zile după zborul Voyager 2 în 1989 Planeta Neptun are 14 sateliți cunoscuți, care sunt numiți după zeități minore ale apei în mitologia greacă. De departe, cel mai mare dintre ei este Triton, descoperit de William Lassell pe 10 octombrie 1846, la 17 zile după descoperirea lui Neptun; A trecut peste un secol înainte de descoperirea celui de-al doilea satelit natural, Nereid. Cel mai exterior satelit al lui Neptun, Neso, care are o perioadă orbitală de aproximativ 26 de ani iulieni, orbitează mai departe de planeta sa decât orice alt satelit din Sistemul Solar.

Triton este unic printre sateliții cu masă planetară prin faptul că orbita sa este retrogradă față de rotația lui Neptun și este înclinată față de ecuatorul lui Neptun, ceea ce sugerează că nu s-a format pe orbită în jurul lui Neptun, ci a fost capturat gravitațional de acesta. Următorul cel mai mare satelit din Sistemul Solar suspectat a fi capturat, satelitul lui Saturn Phoebe, are doar 0,03% din masa lui Triton. Capturarea lui Triton, care a avut loc probabil la ceva timp după ce Neptun a format un sistem de satelit, a fost un eveniment catastrofal pentru sateliții originali ai lui Neptun, perturbându-le orbitele astfel încât s-au ciocnit pentru a forma un disc de moloz. Triton este suficient de masiv pentru a fi atins echilibrul hidrostatic și pentru a păstra o atmosferă subțire capabilă să formeze nori și ceață.

În interiorul lui Triton se află șapte mici sateliți regulați, toți având orbite prograde în plane care se află aproape de planul ecuatorial al lui Neptun; unele dintre acestea orbitează printre inelele lui Neptun. Cel mai mare dintre ei este Proteus. Au fost reacretați din discul de moloz generat după capturarea lui Triton, după ce orbita tritoniană a devenit circulară. Neptun are, de asemenea, șase sateliți exteriori neregulați, alții decât Triton, inclusiv Nereid, ale căror orbite sunt mult mai îndepărtate de Neptun și cu înclinații mari: trei dintre aceștia au orbite prograde, în timp ce restul au orbite retrograde. În special, Nereid are o orbită neobișnuit de apropiată și excentrică pentru un satelit neregulat, ceea ce sugerează că s-ar putea să fi fost odată un satelit regulat care a fost perturbat semnificativ în poziția sa actuală atunci când a fost capturat Triton. Cei doi sateliți neptunieni neregulați, Psamathe și Neso, au cele mai mari orbite dintre toți sateliții naturali descoperiți în Sistemul Solar până în prezent.

Istorie

Descoperire legătură=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/a/a7/Outer_planet_moons.svg/440px-Outer_planet_moons.svg.png|miniatura|450x450px|Numărul de sateliți cunoscuți pentru fiecare dintre cele patru planete exterioare până în octombrie 2019. Neptun are în prezent 14 sateliți cunoscuți. Triton a fost descoperit de William Lassell în 1846, la doar șaptesprezece zile după descoperirea lui Neptun. Nereid a fost descoperit de Gerard P. Kuiper în 1949. Al treilea satelit, numit mai târziu Larissa, a fost observat pentru prima dată de Harold J. Reitsema, William B. Hubbard, Larry A. Lebofsky și David J. Tholen pe 24 mai 1981. Astronomii observau apropierea a unei stele de Neptun, căutând inele similare cu cele descoperite în jurul lui Uranus cu patru ani mai devreme. Dacă ar fi prezente inele, luminozitatea stelei ar scădea ușor chiar înainte de apropierea cea mai mare a planetei. Luminozitatea stelei a scăzut doar pentru câteva secunde, ceea ce însemna că s-a datorat mai degrabă unui satelit decât unui inel.

Nu au mai fost găsiți sateliți până când Voyager 2 a zburat pe lângă Neptun în 1989. Voyager 2 a redescoperit-o pe Larissa și a descoperit cinci sateliți interiori: Naiad, Thalassa, Despina, Galatea și Proteus. În 2001, două sondaje folosind telescoape mari de la sol au găsit cinci sateliți exteriori suplimentari, ducând totalul la treisprezece. Sondajele ulterioare efectuate de două echipe în 2002 și, respectiv, 2003 au reobservat toți acești cinci sateliți, care sunt Halimede, Sao, Psamathe, Laomedeia și Neso. Un al șaselea satelit candidat a fost găsit și în sondajul din 2002, dar a fost pierdut ulterior.

În 2013, Mark R. Showalter l-a descoperit pe Hippocamp în timp ce examina imaginile telescopului spațial Hubble cu arcele de inel ale lui Neptun din 2009. El a folosit o tehnică asemănătoare panoramării pentru a compensa mișcarea orbitală și a permite suprapunerea mai multor imagini pentru a scoate la iveală detalii slabe. După ce s-a hotărât dintr-un capriciu să extindă zona de căutare la raze mult dincolo de inele, a găsit un punct fără ambiguitate care reprezenta satelitul nou. Apoi l-a găsit în mod repetat în alte imagini de arhivă HST care datează din 2004. Voyager 2, care a observat toți ceilalți sateliți interiori ai lui Neptun, nu l-a detectat în timpul zborului său din 1989, din cauza întunecimii sale.

Nume Triton nu a avut un nume oficial până în secolul al XX-lea. Numele „Triton” a fost sugerat de Camille Flammarion în cartea sa din 1880 Astronomie Populaire , dar nu a intrat în uz comun cel puțin până în anii 1930. Până în acest moment, era de obicei cunoscut sub numele de „satelitul lui Neptun”. Alți sateliți ai lui Neptun sunt numiți și pentru zei ai apei greci și romani, în conformitate cu poziția lui Neptun ca zeu al mării: fie din mitologia greacă, de obicei copii ai lui Poseidon, grecul Neptun (Triton, Proteus, Despina, Thalassa); iubitorii lui Poseidon (Larissa); clase de zeități minore ale apei grecești (Naiad, Nereid); sau Nereide specifice (Halimede, Galatea, Neso, Sao, Laomedeia, Psamathe). Cel mai recent satelit descoperit, Hippocamp, a rămas fără nume din 2013 până în 2019, când a fost numit după Hippocamp, o creatură mitologică care era jumătate cal și jumătate pește.

Pentru sateliții neregulați „normali”, convenția generală este de a folosi nume care se termină cu „a” pentru sateliții prograzi, nume care se termină cu „e” pentru sateliții retrograzi și nume care se termină cu „o” pentru sateliții cu o înclinație excepțională, exact ca convenția. pentru sateliții lui Jupiter. Doi asteroizi au aceleași nume cu sateliți ai lui Neptun: 74 Galatea și 1162 Larissa.

Caracteristici Sateliții lui Neptun pot fi împărțiți în două grupe: regulați și neregulați. Primul grup include cele șapte sateliți interiori, care urmează orbite circulare prograde situate în planul ecuatorial al lui Neptun. Al doilea grup este format din toți ceilalți șapte sateliți, inclusiv Triton. Ei urmează, în general, orbite excentrice înclinate și adesea retrograde, departe de Neptun; singura excepție este Triton, care orbitează aproape de planetă urmând o orbită circulară, deși retrogradă și înclinată. legătură=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/1/16/Orbits_of_inner_moons_of_Neptune_including_S_2004_N_1.jpg/220px-Orbits_of_inner_moons_of_Neptune_including_S_2004_N_1.jpg|miniatura|Diagrama de orbită a sateliților interiori ai lui Neptun, inclusiv Triton, cu numele și direcțiile orbitelor lor indicate legătură=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/8/84/Neptune_inner_moons_size_comparison.jpg/220px-Neptune_inner_moons_size_comparison.jpg|miniatura|Comparația dimensiunilor celor șapte sateliți interiori ai lui Neptun

Sateliți regulați În ordinea distanței față de Neptun, sateliții regulați sunt Naiad, Thalassa, Despina, Galatea, Larissa, Hippocamp și Proteus. Toți, cu excepția celor doi exteriori, se află pe o orbită sincronă cu Neptun (perioada de rotație a lui Neptun este de 0,6713 zile sau 16 ore ) și, prin urmare, sunt decelerate. Naiad, cel mai apropiat satelit regulat, este, de asemenea, al doilea cel mai mic dintre sateliții interiori (după descoperirea lui Hippocamp), în timp ce Proteus este cel mai mare satelit regulat și al doilea cel mai mare satelit al lui Neptun. Primii cinci sateliți orbitează mult mai repede decât rotația lui Neptun, variind de la 7 ore pentru Naiad și Thalassa, până la 13 ore pentru Larissa.

Sateliții interiori sunt strâns asociați cu inelele lui Neptun. Cei mai interiori doi sateliți, Naiad și Thalassa, orbitează între inelele Galle și LeVerrier. Despina poate fi un satelit păstor al inelului LeVerrier, deoarece orbita sa se află chiar în interiorul acestui inel. Următorul satelit, Galatea, orbitează chiar în interiorul celui mai proeminent dintre inelele lui Neptun, inelul Adams. Acest inel este foarte îngust, cu o lățime care nu depășește 50 km, și are cinci arce strălucitoare încorporate. Gravitația lui Galatea ajută la limitarea particulelor inelului într-o regiune limitată în direcția radială, menținând inelul îngust. Diferite rezonanțe între particulele inelului și Galatea pot avea, de asemenea, un rol în menținerea arcelor.

Doar cei mai mari doi sateliți regulați au fost fotografiați cu o rezoluție suficientă pentru a le discerne formele și formele de relief. Larissa, cu aproximativ 200 km în diametru, este alungită. Proteus nu este alungit semnificativ, dar nici complet sferic: seamănă cu un poliedru neregulat, cu mai multe fațete plate sau ușor concave de la 150 la 250 km în diametru. La aproximativ 400 km în diametru, este mai mare decât satelitul saturnian Mimas, care este complet elipsoidal. Această diferență se poate datora unei perturbări de coliziune din trecut a lui Proteus. Suprafața lui Proteus este puternic craterizată și prezintă o serie de caracteristici liniare. Cel mai mare crater al său, Pharos, are peste 150 km în diametru.

Toți sateliții interiori ai lui Neptun sunt obiecte întunecate: albedo-ul lor geometric variază de la 7 la 10%. Spectrele lor indică faptul că sunt făcute din gheață contaminată cu un material foarte întunecat, probabil compuși organici complecși. În acest sens, sateliții interiori neptunieni sunt similari cu sateliții interiori uranieni.

Sateliți neregulați legătură=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/6/66/Triton_orbit_%26_Neptune.png/300px-Triton_orbit_%26_Neptune.png|dreapta|miniatura|300x300px|Orbita lui Triton (roșu) este diferită de orbita majorității sateliților (verde) în direcția orbitei, iar orbita este înclinată cu -23°. În ordinea distanței lor față de planetă, sateliții neregulați sunt Triton, Nereid, Halimede, Sao, Laomedeia, Psamathe și Neso, un grup care include atât obiecte prograde, cât și obiecte retrograde. Cei cinci sateliți exteriori sunt similari cu sateliții neregulați ai altor planete gigantice și se crede că au fost capturați gravitațional de Neptun, spre deosebire de sateliții regulați, care probabil s-au format in situ.

Triton și Nereid sunt sateliți neobișnuiți neregulați și, prin urmare, sunt tratați separat de ceilalți cinci sateliți neptunieni neregulați, care seamănă mai mult cu sateliții exteriori neregulați ai celorlalte planete exterioare. În primul rând, sunt cei mai mari doi sateliți neregulați cunoscuți din Sistemul Solar, Triton fiind aproape cu un ordin de mărime mai mare decât toți ceilalți sateliți neregulați cunoscuți. În al doilea rând, ambii au semiaxe mari atipic de mici, a lui Triton fiind cu un ordin de mărime mai mic decât cel al tuturor celorlalți sateliți neregulați cunoscuți. În al treilea rând, ambii au excentricități orbitale neobișnuite: Nereid are una dintre cele mai excentrice orbite dintre orice satelit neregulat cunoscut, iar orbita lui Triton este un cerc aproape perfect. În cele din urmă, Nereid are, de asemenea, cea mai scăzută înclinație dintre orice satelit neregulat cunoscut.

Triton