Al Doilea Război Chino-Japonez (7 iulie 1937 – 9 septembrie 1945) a fost un conflict major între Republica China și Imperiul Japonez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Deși cele două țări se luptau cu intermitență încă din 1931, un război în adevăratul sens al cuvântului a început doar în 1937 și s-a încheiat cu capitularea Japoniei din 1945. Acest război a fost un rezultat al unei politici imperialiste de mai multe decenii a Japoniei, prin care s-a încercat dominarea politică și militară a Chinei și câștigarea controlului asupra vastelor resurse de materii prime ale țării. În același timp, valul crescut al naționalismului și dorința de autodeterminare a chinezilor au făcut războiul de rezistență de neevitat. Mai înainte de 1937, cele două națiuni s-au confruntat în „incidente” locale, fiecare dintre cele două părți având numeroase motive să nu declanșeze un război pe scară mare. Invadarea Manciuriei de către japonezi, cunoscută și ca „Incidentul Mukden”, a avut loc în 1931. Ultimul dintre aceste incidente a fost "Incidentul de la podul Marco Polo" din 1937, care a fost de altfel considerat momentul oficial de începere a războiului total dintre cele două țări. Din 1937 până în 1941, China a luptat singură împotriva Japoniei. După atacul de la Pearl Harbor, al doilea război chino-japonez a devenit parte a celui de-al doilea război mondial, iar China s-a bucurat de sprijinul Aliaților.

Denumiri miniatura|Chiang Kai-shek În China, conflictul este cunoscut ca Războiul de Rezistență Împotriva Japoniei (抗日戰爭, Kàng Rì Zhànzhēng), sau războiul de rezistență de opt ani (八年抗戰), sau, mai simplu, războiul de rezistență (抗戰).

În Japonia, conflictul este cunoscut ca Războiul Japonezo-Chinez (日中戦争, Nicchū Sensō). În momentul în care au izbucnit luptele în iulie 1937 lângă Beijing, guvernul japonez a folosit termenul incidentul din China de nord (北支事変, Hokushi Jihen), iar după extinderea luptelor și în China centrală, denumirea a fost schimbată în incidentul din China (支那事変, Shina Jihen).

Termenul incident (事変, jihen) a fost utilizat de Japonia deoarece niciuna dintre țări nu a declarat război una celeilalte. Japonia a dorit să evite intervenția în conflict a altor puteri, așa cum ar fi fost Regatul Unit și în mod special Statele Unite, care era în momentul izbucnirii războiului era cel mai mare exportator de oțel în Japonia. Președintele Roosevelt ar fi fost nevoit să impună un embargo livrărilor de oțel (și nu numai) către Japonia, în conformitate cu prevederile Legilor neutralității (Neutrality Acts), dacă conflictul ar fi fost catalogat război.

În Imperiul Japonez, propaganda oficială a numit invadarea Chinei „război sfânt” (seisen), prima treaptă a Hakko ichiu (opt colțuri ale lumii sub un acoperiș). Când ambele țări și-au declarat război în decembrie 1941, numele japonez oficial al conflictului a fost schimbat în Mare război est-asiatic din Pacific (大東亜戦争, Daitōa Sensō).

Deși guvernul japonez continuă să folosească termenul „Shina Jihen” în documentele oficiale, cuvântul Shina este considerat de chinezi un termen peiorativ.

Denumirea al Doilea Război Chino-Japonez nu este folosită de obicei în Japonia, de vreme ce Primul Război Sino-Japonez (日清戦争, Nisshin-Sensō), dintre Japonia și Imperiul Qing din 1894 nu este considerat ca având vreo legătură evidentă cu cel dintre Imperiul Japonez și Republica China.

Context general

Originile celui de-al doilea război chino-japonez pot fi depistate în urmările primului război dintre cele două națiuni (1894-1895). În acest conflict, China, aflat atunci sub Dinastia Qing, a fost învinsă de Japonia și a fost forțată să cedeze Taiwanul și să recunoască independența Coreei prin Tratatul de la Shimonoseki. Dinastia Qing a fost pe punctul de a se prăbuși de pe urma revoltelor interne și a înfrângerii de plan extern, iar Japonia a devenit o mare putere datorită măsurilor de modernizare luate în acea perioadă. Republica China a fost fondată în 1912, după Revoluția Xinhai, care a răsturnat monarhia. Totuși, tânăra republică era chiar mai slabă decât în perioada Qing, în mare parte datorită dominației seniorilor războiului. Perspectiva unificării țării și respingerii intervenției străine părea în acea perioadă puțin probabilă în viitorul apropiat. Unii dintre șefii militari locali s-au aliat cu puterile străine în încercarea de a-și învinge rivalii. De exemplu, liderul militar Zhang Zuolin din Manciuria a cooperat în mod deschis cu japonezii, de la care primea ajutor militar și economic. Japonia a fost în anii de început ai Republicii China principala amenințare externă.

În 1915, Japonia a prezentat Cele 21 de cereri, care trebuiau să ghideze interesele politice și economice în China. După victoria în primul război mondial, Japonia a cucerit sfera de influență germană din Shandong. China a rămas fragmentată în timpul guvernului Beiyang și nu a fost capabilă să reziste incursiunilor străine până la Expediția nordică din 1926-1928, lansată de Kuomintang (KMT, Partidul Naționalist Chinez), guvernul rival cu sediul în Guangzhou. Expediția nordică a străbătut întreaga Chină până a fost oprită în Shandong, unde seniorul războiului din Beiyang Zhang Zongchang, sprijinit de japonezi, a împiedicat Armata Kuomintangului să unifice China prin forța armelor. Această situație a culminat cu Incidentul Jinan din 1928, în timpul căruia armata Kuomintangului și cea japoneză s-au ciocnit într-un scurt conflict. În același an, dictatorul militar Zhang Zuolin a fost asasinat, după ce nu s-a arătat suficient de cooperant cu japonezii. După acest incident, guvernul Kuomintangului sub conducerea lui Chiang Kai-shek a reușit în sfârșit să unifice China 1928.

thumb|right|250px|Trupele japoneze intrând în Shenyang în timpul incidentului Mukden.

Cu toate aceste, conflictele dintre China și Japonia au continuat, de vreme ce principalul obiectiv al naționaliștilor chinezi era, conform cu cele trei principii al poporului, alungarea tuturor imperialiștilor străini din China. Expediția nordică a unificat China numai din punct de vedere oficial, în țară izbucnind războaie civile între facțiunile foștilor seniori ai războiului și Kuomintang. În plus, comuniștii chinezi s-au răsculat împotriva guvernului central, după ce reprezentanții lor au fost epurați din executiv. Din cauza acestei situații complicate, guvernul central chinez și-a concentrat atenția mai mult spre problemele războaielor civile, urmând principiul mai întâi pacificarea internă, după aceia rezistența externă. Această situație a fost rapid exploatată de Japonia, care și-a continuat agresiunea în regiune. În 1931, japonezii au invadat Manciuria imediat după incidentul Mukden. După cinci luni de război, a fost înființat în 1932 statul marionetă Manciukuo, avându-l în fruntea pe ultimul împărat al Chinei, Puyi. Nefiind capabilă să lupte direct cu Japonia, China a apelat la Liga Națiunilor. Investigația Ligii Națiunilor a fost finalizată prin Raportul Lytton, prin care Japonia era condamnată pentru incursiunea din Manciuria și determinat guvernul nipon să retragă țara din Ligă. De la sfârșitul deceniului al treilea și de-a lungul celui de-al patrulea, comunitatea internațională a adoptat politica împăciutorismului, nicio țară nefiind dispusă să ia o poziție hotărâtă, în afara unor declarații formale. Japonia considera Manciuria ca o sursă de materii prime și ca un stat tampon la granița cu Uniunea Sovietică.

Incidentul Mukden a fost urmat de o lungă serie de mici incidente. În 1932, soldații chinezi și japonezi au luptat într-un scurt conflict în timpul incidentului din 28 ianuarie. Ca urmare, zona Shanghai a fost demilitarizată, împiedicând prezența trupelor guvernului central chinez într-unul dintre orașele aflate formal sub controlul său. În Manciukuo era în plină desfășurare o campanie de pacificare, prin care se urmărea înfrângerea armatelor de voluntari antiniponi, care erau mișcări populare apărute ca urmare a politicii de non-rezistență a guvernului central chinez. În 1933, japonezii au atacat regiunea Marele Zid. La sfârșitul acestui nou conflict a fost semnat Armistițiul de la Tanggu, care a asigurat Japoniei controlul asupra provinciei Rehe și a obligat China să procedeze la demilitarizarea regiunii dintre Marele Zid și regiunea Beiping-Tianjin. Obiectivul japonezilor era să creeze un nou stat-tampon între Manchukuo și regiunile controlate de guvernul naționalist chinez cu sediul la Nanjing.

Japonezii foloseau conflictele interne dintre diversele facțiuni chineze pentru a slăbi forța potențialilor lor adversari, unul câte unul. Această politică a fost favorizată de faptul că și după Expediția nordică, puterea politică a guvernului naționalist se extindea doar în zona deltei râului Yangtze, în timp ce în alte regiuni puterea se afla în mod practic în mâinile liderilor locali. De aceea, japonezii întrețineau sau creau legături speciale cu acești lideri locali, cu scopul subminării puterii centrale. Japonezii au cultivat relațiile cu așa-numiții "hanjian" – colaboraționiști chinezi – pe care i-a ajutat să conducă guverne „autonome" cu o atitudine prietenoasă față de interesele nipone. Această politică a fost cunoscută drept Specializarea Chinei de Nord, sau Mișcarea pentru autonomia Chinei de Nord. Provinciile nordice care au fost incluse în această politică au fost Chahar, Suiyuan, Hebei, Shanxi și Shandong.

În 1935, ca urmare a presiunilor japonezilor, chinezii au fost nevoiți să semneze Acordul He-Umezu, prin care îi era interzis Kuomintangului să întreprindă operațiuni politice în Hebei și punea capăt controlului guvernului central asupra Chinei de Nord. În același an a fost semnat Acordul Chin-Doihara prin care Kuomintangul era alungat din Provincia Chahar. Astfel, până la sfârșitul anului 1935, guvernul central chinez nu mai deținea controlul asupra Chinei de Nord. În această regiune, japonezii au sprijinit activitatea Consiliului Hebeiului Răsăritean Autonom și a Consiliului Politic Hebei-Chahar.

Motivele declanșării războiului

Pentru a înțelege complexitatea implicării Japoniei în China, ca și a implicării ulterioare a Uniunii Sovietice, a Regatului Unit și a Statelor Unite în războiul chino-japonez, este foarte important să înțelegem interesele subterane ale diferitelor părți care s-au implicat în conflict.

Japonia: Motivele Japoniei erau clare: obținerea prosperității Imperiului prin exploatarea bogățiilor Chinei. Japonezii nu aveau interesul să conducă direct China, ci mai degrabă să distrugă guvernul central chinez și să creeze guverne marionetă care să răspundă fără comentarii pretențiilor nipone. Trebuind să facă față unor restricții comerciale tot mai mari în relație cu puterile occidentale, japonezii au crescut nivelul implicării lor în China. Japonia avea nevoie să controleze importante resurse naturale, precum erau cele din Malaezia, Indonezia și Filipine, care erau în acea vreme controlate de Anglia sau de Franța. Toate aceste obiective economice aveau să ducă la implicarea Japoniei în luptele celui de-al doilea război mondial.

China (Nationalistă): China Naționalistă avea mai multe obiective: să reziste agresiunii japoneze, să reunifice China sub autoritatea unui guvern central, să crească rolul țării pe plan extern, să înfrângă mișcarea comunistă și să transforme țara într-o putere regională.

Comuniștii chinezi: Comuniștii chinezi au evitat luptele pe scară mare cu japonezii, în același timp implicându-se în activitatea politică și în lupte de guerilă în zonele ocupate de niponi, pentru a-și extinde baza de masă. Motivul principal pentru care comuniștii au încercat să evite conflictele de amploare cu japonezii a fost dorința lor de a se prezenta la sfârșitul războiului mai puternici decât adversarii lor politici – naționaliștii.