Geografia Japoniei cuprinde totalitatea caracteristicilor fizice, climatice și umane ale arhipelagului japonez. Acesta este situat în Asia de Est, la punctul de întâlnire al plăcilor tectonice Eurasiatică, Pacifică, Filipineză și Nord-Americană. Arhipelagul este format din peste 14.100 de insule, dintre care aproximativ 260 sunt locuite, dispuse într-un arc de cerc de-a lungul coastei pacifice.
Teritoriu
Întindere și suprafață Japonia este o țară insulară situată în Asia de Est, fiind mărginită la est și la sud de Oceanul Pacific, la vest de Marea Japoniei și Marea Chinei de Est, iar la nord de Marea Ohotsk. Este constituită dintr-un grup de insule care se întinde de la nord-est spre sud-vest, constând în total din aproximativ 14.125 de insule. Cele patru insule principale sunt Hokkaidō, Honshū, Shikoku și Kyūshū, însă în unele aprecieri rezultă cinci insule prin adăugarea Insulei Okinawa la acestea, ele fiind denumite teritoriul principal (hondo 本土). Încă din perioada Meiji, Japonia nu a avut prevederi teritoriale în constituție, aspect care a fost considerat particular din perspectiva dreptului comparat.Osamu Ishimura, Vol. 39, Nr. 4, Asociația de Drept a Universității Niigata, 2007.
La data de 1 octombrie 2023, suprafața era de 377.974,79 km², clasându-se pe locul 63 în lume conform The World Factbook al Agenției Centrale de Informații.
Lungimea liniei de coastă este de 35.268 km, conform unui studiu al Ministerului Teritoriului, Infrastructurii, Transporturilor și Turismului din Japonia. Apele teritoriale se extind pe o distanță de 12 mile marine în larg de la linia de bază, iar în cazul zonelor maritime specifice utilizate pentru navigația internațională (Strâmtoarea Sōya, Strâmtoarea Tsugaru, canalele de est și de vest ale Strâmtorii Tsushima, Strâmtoarea Ōsumi), acestea se extind până la o linie situată la 3 mile marine în larg de la linia de bază și liniile conectate la aceasta.„Tokutei Kaiiki”. www.kaiho.mlit.go.jp. Accesat la 9 iulie 2024. Zona de până la 200 de mile marine de la linia de bază constituie Zona Economică Exclusivă. Deoarece Japonia este formată din insule, aceasta deține o vastă Zonă Economică Exclusivă de aproximativ 4.050.000 km². Aceasta este a opta cea mai mare din lume. Punctele extreme de est, vest, sud și nord sunt după cum urmează. +Punctele extreme ale JaponieiToponimCoordonateEstMinamitorishima (Tōkyō) VestInsula Yonaguni (Okinawa) SudOkinotorishima (Tōkyō)NordInsula Etorofu (Hokkaidō)
Diviziuni administrative Ca unități administrative regionale sunt stabilite prefecturile, iar ca unități de bază sunt stabilite municipalitățile (municipii, orașe și sate). Deși există diverse clasificări regionale superioare nivelului prefectural, începând cu primul manual național de geografie din 1903 (anul 36 din era Meiji), în domeniul educației geografice a fost adoptată următoarea clasificare în 8 regiuni. legătură=ファイル:Regions_and_Prefectures_of_Japan_2023-02-11_23.06.28.png|350x350pxArhipelagul japonezRegiunePrefecturiHokkaidō Regiunea Hokkaidō HokkaidōHonshū Regiunea TōhokuAomori Iwate Miyagi Akita Yamagata Fukushima Regiunea KantōIbaraki Tochigi Gunma Saitama Chiba Tōkyō Kanagawa Regiunea ChūbuNiigata Toyama Ishikawa Fukui Yamanashi Nagano Gifu Shizuoka Aichi Regiunea KansaiMie Shiga Kyōto Ōsaka Hyōgo Nara Wakayama Regiunea ChūgokuTottori Shimane Okayama Hiroshima YamaguchiShikoku Regiunea ShikokuTokushima Kagawa Ehime KōchiKyūshū Kyūshū și OkinawaFukuoka Saga Nagasaki Kumamoto Ōita Miyazaki Kagoshima Okinawa
Evoluția teritoriului
Antichitate miniatura|Râul Abukuma, limita nordică a statului japonez antic În a doua jumătate a perioadei Yayoi, în diverse părți ale vestului Japoniei au apărut puteri regionale extinse. La sfârșitul secolului al II-lea, a fost fondată Confederația Yamatai, centrată în regiunea Kinai, care exercita controlul asupra unei zone largi din vestul Japoniei. În secolul al III-lea, Confederația Yamatai a adus sub stăpânirea sa regiunile Tōkai și Hokuriku, precum și estul Japoniei, ducând la formarea statului Wa. În prima jumătate a perioadei Kofun, teritoriul național s-a extins din actuala prefectură Miyazaki din Kyūshū până în prefectura Miyagi din regiunea Tōhoku, fapt evidențiat de evoluția construcției de tumuli (kofun).În ceea ce privește granițele antice, există și cercetări care explorează teritoriul statului antic prin intermediul etimologiei termenului „Tsuma”. Mai exact, se susține că în Perioada Kofun, „Tsuma” desemna frontiera situată în afara zonei „Hina” (zona rurală), iar „Satsuma” și „Azuma” reprezentau frontierele pentru statul Wa. (Hajime Nagata, „O teorie preliminară despre «Azuma» și «Emishi» în antichitate”, Hosei Shigaku, vol. 71, Societatea Istorică a Universității Hosei, martie 2009, pp. 17‐18, 22) Hidenori Arai presupune că, după un prim contact al puterii regale Wa cu provinciile estice (''Tōgoku'') între sfârșitul secolului al III-lea și secolul al IV-lea, între sfârșitul secolului al IV-lea și secolul al V-lea au avut loc războaie de cucerire conduse de puterea Wa în est. Cu toate acestea, statul Wa nu a avut intenția de a securiza și menține controlul asupra tuturor teritoriilor, cum ar fi Tōhoku, În secolul al VI-lea, zonele de la nord de Râul Abukuma, care aveau o bază economică fragilă, au fost separate de teritoriul controlat de Wa. Astfel, în perioada Kofun târzie, domeniul stăpânit de Wa ajungea până în sudul actualei prefecturi Miyagi pe partea Pacificului și până în centrul actualei prefecturi Niigata pe partea Mării Japoniei. De asemenea, în acest interval, în anii 400 (primul an al Împăratului Richū) și 404, Wa a purtat două bătălii în Peninsula Coreeană alături de țările Baekje și Gaya împotriva forțelor aliate Goguryeo și Baekje.
În perioadele Nara și Heian, statul japonez recunoștea ca teritoriu național zona cuprinsă între Strâmtoarea Tsugaru la nord și Insula Kikai la sud[undefined], însă, pe de altă parte, considera că teritoriul originar al Japoniei era constituit de Kyūshū, Shikoku, Insula Iki, Tsushima, precum și regiunile Hokuriku și vestul regiunii Chūbu din Honshū, înconjurate de acestea. Din acest motiv, interesul scăzut față de regiunea Tōhoku a rămas neschimbat, nefiind resimțită necesitatea de a controla în totalitate nordul regiunii Tōhoku, în realitate, limita nordică a statului japonez în secolul al VIII-lea era Câmpia Ōsaki n secolul al IX-lea, odată ce trimiterea la capitală a taxelor colectate din Mutsu și Dewa a încetat, interesul a scăzut și mai mult, iar administrarea nordului regiunii Tōhoku a fost lăsată pe seama șefilor locali. De asemenea, interesul față de Insulele Nansei s-a diminuat.
În Japonia antică, a fost instituită o diviziune administrativă cunoscută sub numele de Kinai. Încă de la fondarea sa prin Reformele Taika, Kinai a fost percepută ca o regiune specială pentru conducători, însă după implementarea sistemului Ritsuryō, aceasta a preluat rolul de a susține statul ca teritoriu aflat sub administrație directă.
Evul Mediu miniatura|Insula Tsushima, a cărei apartenență a oscilat între Japonia și Coreea în prima jumătate a secolului al XV-lea În Japonia evului mediu târziu, granițele erau trasate în funcție de capacitatea de a stabili o relație de vasalitate cu Șogunul Muromachi, de apartenența la ordinea ierarhică avându-l pe șogun în vârf, sau de situarea în afara acesteia. Regiunile care se răzvrăteau împotriva șogunului și unde ordinele nu ajungeau erau plasate în afara sferei de dominație, granița fiind astfel clarificată prin existența sau absența relației de vasalitate.
În istoriografie, domnia celui de-al treilea șogun al Șogunatului Muromachi, Ashikaga Yoshimitsu, este evaluată ca fiind primul regim unificat al curții imperiale și al nobilimii militare (kōbu). Cu toate acestea, Shogunatul Muromachi era o putere politică ce nu manifesta aproape niciun interes față de provincii, considera că sfera pe care trebuia să o guverneze cuprindea Kinai și provinciile învecinate, Setouchi și regiunea Chūbu, în timp ce pentru shogunat, Tōhoku, Kantō și Kyūshū nu erau nimic altceva decât zone de periferie.
În prima jumătate a secolului al XV-lea, când relația de vasalitate dintre șogun și Kamakura Kubō s-a prăbușit în urma Rebeliunii Eikyō, șogunatul a ajuns să stabilească faptul că granița estică a statului japonez se oprea la Provincia Suruga, separând astfel provinciile estice (Tōgoku) de Japonia. Pe de altă parte, Regatul Ryūkyū, care era un stat independent la acea vreme, stabilise o relație de vasalitate cu shogunul Muromachi, ceea ce înseamnă că „relația stăpân-supus” față de shogun era un concept care putea fi instituit chiar și între state diferite.
În anul 1419 (anul 26 al erei Ōei), Coreea Joseon a atacat Tsushima cu scopul de a distruge bazele piraților Wokou, însă operațiunea s-a soldat cu un eșec (Invazia Oei). Ulterior, au avut loc negocieri între Tsushima și Coreea Joseon pentru a integra Tsushima în teritoriul coreean, dar negocierile au eșuat, iar Tsushima a continuat să aparțină statului japonez.
În era Bunmei, Jinson, administratorul șef (bettō) al templului Kōfuku-ji din Yamato, afirmă în „Daijōin Jisha Zōjiki” că întinderea statului japonez în evul mediu târziu cuprindea actualele regiuni Kinki, Tōkai, Hokuriku, Chūgoku și Shikoku. La sfârșitul perioadei Sengoku, în anul 9 al erei Tenshō (1581), când Oda Nobunaga și-a clarificat intenția de a purta o bătălie decisivă împotriva clanului Mōri, a declarat: „De data aceasta, întrucât oamenii clanului Mōri ies la atac [...], Lordul Nobunaga va ieși personal, armatele din țările de est și cele de vest se vor înfrunta, va purta o luptă decisivă, îi va nimici pe toți, iar Țara noastră (Honchō) va fi lăsată fără obstacole în seama voinței sale unice; acesta este ordinul său, așa că fiecare să fie pregătit”. Astfel, el definea sfera statului japonez prin ideea că, dacă țările de est (teritoriul Oda) și țările de vest (teritoriul Mōri) se vor lupta și vestul va fi învins, atunci „Honchō” (Japonia) va ajunge într-o stare fără impedimente.
Epoca modernă timpurie miniatura|În epoca lui Toyotomi Hideyoshi, dominația statului japonez a ajuns pentru prima dată la extremitatea nordică a insulei Honshū. Regimul Toyotomi, care a succedat regimului Oda, a desăvârșit unificarea Japoniei în anul 1588 (anul 16 al erei Tenshō), în urma pacificării regiunilor Shikoku și Kyūshū. Ulterior, regimul Toyotomi și-a extins dominația și în estul Japoniei, iar prin Ōu Shioki din 1590 (anul 18 al erei Tenshō), a încorporat pentru prima dată extremitatea nordică a insulei Honshū în teritoriul național japonez. În plus, Hideyoshi a invadat de două ori Peninsula Coreeană sub pretextul „intrării în Tang” (Kara-iri), dar nu a reușit să-și extindă stăpânirea asupra continentului chinez și a Peninsulei Coreene (Războiul din erele Bunroku și Keichō).
Shogunatul Tokugawa, care a succedat regimului Toyotomi, a ales calea izolaționismului internațional, într-o schimbare totală de direcție față de regimul Toyotomi, și a desfășurat negocieri externe prin intermediul a patru regiuni care serveau drept „ferestre”: Nagasaki, Tsushima, Ryūkyū (Satsuma) și Matsumae.
În anul 1609 (anul 14 al erei Keichō), Domeniul Satsuma a invadat Ryūkyū, stabilind o relație de vasalitate și punându-l sub stăpânirea sa, însă Ryūkyū a continuat să mențină relații de tribut și cu China (dinastiile Ming și Qing), păstrând o relație de dublă subordonare între statul japonez și China. De asemenea, în perioada regimului Tokugawa, Ținutul Ezo (Hokkaidō) era considerat a fi în afara statului japonez, cu excepția „Ținutului Wajin” (Wajinchi) din sudul Peninsulei Oshima, care era controlat de Domeniul Matsumae.
Epoca modernă și contemporană