Corul Patriarhiei Române „Nicolae Lungu” este o formație specializată în muzică sacră. Corul poartă numele compozitorului Nicolae Lungu.
Cantarea corala armonico-polifonica După ce multă vreme muzica din Biserica noastră a fost exclusiv monodică (psaltică), începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, asistăm la apariția unui fenomen nou: cântarea corală armonico-polifonică. Demn de remarcat este faptul că această muzică polifonică a intrat în România pe ușa sfintei Biserici, primele încercări corale fiind de sorginte bisericească.
De la Arhimandritul Visarion la Gheorghe Cucu (1836-1912)
Corala catedralei Sfintei Patriarhii – trecută până astăzi prin diferite metamorfoze – își află originile în însuși începutul fragil al coralisticii românești din Muntenia. Domnitorul Alexandru Ghica va aduce de la Silistra pe Arhimandritul Visarion, preot rus, cunoscător al notației pe portativ, dar și al limbii ruse și române; acesta va alcătui primul cor la București, în 1836. Era un cor bărbătesc, format din ostași, de aceea se va numi Corul cântăreților Ștabului Oștirii. Stela Savaconsideră că Arhimandritul Visarion a fost primul care a așezat muzică corală religioasă pe cuvinte românești; era vorba de o traducere și transcriere în limba română a melodiilor bisericești aflate în uz la acea dată în Rusia. Deși funcționa la Curtea Veche (Biserica Sfântul Anton), unde, credem că făceau repetițiile, corul bărbătesc alcătuit de Arhimandritul Visarion era solicitat în dese rânduri să cânte la Mitropolie în Duminici și sărbători.
Corul Ștabului Oștirii se desființează din ordinul domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu însă activitatea corală este continuată sub denumirea de Așezământul Horal, instituiție creată în 1865, unde Arhimandritul Visarion era director, compozitor, dirijor al cântărilor și orânduitor de muzică bisericească. Notele originale pe care a lucrat Arhimandritul Visarion nu se mai păstrează; mai târziu găsim o „Colecție de cântări pentru una sau mai multe voci” aranjate și compuse de acesta, alcătuită din următoarele compoziții: 1.Doxologie;2.10 Trio(cântările liturgice acompaniate de pian) și 3. Concertul XIII(„Cu glasul meu către Domnul am strigat”). Activitatea sa în Țara Românească ajunge până pe la 1865 când tipărește „Canonicile îndatoriri ale preoților”. Este o prelucrare din limba slavă, pe care o face la îndemnul Mitropolitului, după ce pleacă din postul de la Curtea Veche.
O altă etapă în istoricul coralei de la Mitropolie va fi semnată de Atanasie Verzeanu. Fără să ne informeze asupra datei exacte (deși bănuim că este anul 1865), M. Poslușnicu spune că acesta a înlocuit corul Arhimandritului Visarion la Mitropolie,venind cu corul său de la Biserica Sfântul Dumitru Poștă. În primele generații de absolvenți ai Conservatorului din București s-a aflat și Nicolae Bănulescu, ajuns și el conducător al corului Sfintei Mitropolii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai exact în 1876. Deși M. Poslușnicu îl prezintă ca pe o persoană cu reale calități care „uzează de toate mijloacele de pedagogie didactică pentru ca ansamblul religios să corespundă rangului ce i-l oferea Biserica celei mai înalte chiriarhii”, N. Bănulescu își atrage o seamă de critici în revista „România musicală”, corul trecând și prin perioade mai rele din punct de vedere profesional; sub tirul criticilor se afla și Eduard Wachmann, directorul Conservatorului și „supraveghetor” al corului Domnița Bălașa și al corului Sfintei Mitropolii. Revista „România musicală” acuză conducerea coralei Sfintei Mitropolii că a lăsat formația să ajungă într-o „stare deplorabilă”, determinându-l pe Mitropolitul Primat să apeleze la corul lui G. Musicescu pentru sfințirea Capelei Române din Paris, declarând că „nu poate merge corul domnului Wachmann”. Pe la 1885 la cârma corului Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei ajunge Ioan Bunescu, absolvent de Conservator, compozitor și specializat în organizarea corurilor bisericești. Este cel dintâi compozitor preocupat de asigurarea repertoriului necesar cântării corale concretizăndu-și strădaniile în tipărirea colecției „Repertoriul coral religios…” (1886). Ioan Bunescu s-a atașat mai mult de activitatea dirijorală la Biserica Sărindar, prezența la corul Mitropolitan fiind foarte scurtă (1884?-1885). Dintr-o cerere adresată Mitropolitului reiese că starea de sănătate și solicitările multiple de la Mitropolie l-au determinat să revină la Biserica Sărindar.
Până la venirea lui Gheorghe Cucu în 1912 – când postul de dirijor la Mitropolie rămăsese vacant prin decesul lui N. Bănulescu – nu mai cunoaștem alți dirijori afară de Arhim. Visarion (1836-1865), Atanasie Verzeanu (1865-1876), Ioan Bunescu (1884-1885) și Nicolae Bănulescu (1876-1912). Este o perioadă de formare a unui repertoriu adecvat, de cristalizare a unei sonorități „mixte” fără să vorbim însă de cor mixt în accepțiunea de astăzi. Vocile de alto și sopran erau susținute de copii. Biserica încă nu acceptase ca femeile să cânte în cor la sfintele slujbe. Acest fel de cor cu voci de copii la alto și sopran va persista până la 1895 când G. Musicescu rupe „zăgazurile” instituției sinodale bisericești și introduce femeile la vocile de alto și sopran. Considerăm aceasta un lucru benefic pentru că vocile în schimbare ale copiilor făceau ca dirijorii să muncească enorm cu aceștia pentru însușirea unui repertoriu, ca apoi, la scurt timp, să se dispenseze de serviciile lor, aceștia „pierzându-și” vocea de sopran prin modificarea naturală a vocii.
De la Gheorghe Cucu la Nicolae Lungu(1912-1947)
O perioadă înfloritoare a corului Catedralei Mitropolitane este cea între 1912-1932, când la conducerea dirijorală s-a aflat Gheorghe Cucu , o personalitate incontestabilă a muzicii corale laice și bisericești. În perioada 1 octombrie 1912 – 1 aprilie 1913, Gheorghe Cucu va suplini la pupitrul corului Mitropoliei pe N. Bănulescu aflat în concediu de boală, iar din 1 decembrie 1914 va fi numit dirijor prim, funcție pe care o va ocupa până la sfârșitul vieții(1932). Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor aflăm că Gheorghe Cucu se plânge – prin 1930 - de „tratamentul” oferit de Administrația sectorului economic care întârzia îndeplinirea „formelor pentru plata salariilor coriștilor”. Funcționarul economic (D. Mamulea) refuza să îndeplinească formalitățile reproșând că sunt „persoane noi în cor pe care nu le cunoaște și nu le poate plăti”; replica lui Gheorghe Cucu: „un amestec nepermis în atribuțiile (sale)”. De fapt, Gheorghe Cucu se confrunta cu o situație universal-valabilă pentru toate perioadele istorice prin care a trecut corala Catedralei. El mărturisea că „personalul unui cor bisericesc este flotant, schimbător de multe ori de la o lună la alta”, iar „lefurile coriștilor diferă după calitatea vocii lor, iar numărul e variabil, fie prin concedierea, fie prin retragerea sau achiziționarea unor voci bune”. În încheiere se roagă să nu mai fie „șicanat, hărțuit și suspectat” ca să poată continua activitatea de dirijor și compozitor, căci doar liniștea i-a oferit răgazul să fie autorul atâtor lucrări precum și a celebrului „Imn patriarhal”, o piesă muzicală de referință în uz până în zilele noastre.
Într-o cerere – datată 25 ianuarie 1931 – adresată Întâiului Stătător al Bisericii, Patriarhului Miron Cristea (1925-1939), Gheorghe Cucu face o introducere prin care arată realizările sale, după venirea la conducerea coralei Catedralei: „Am reușit a îmbogăți prin compozițiile mele repertoriul nostru atât de sărac, compoziții care se cântă nu numai în toată țara dar și în străinătate – Răspunsurile mari, Nu pricep curată”; mai adaugă prezența sa la serviciile oficiale: 1 ianuarie - Te-Deum în Catedrală, 5 ianuarie - Serviciul la Palatul Regal, 6 ianuarie - la Biserica Zlătari. Toată această introducere este doar captatio benevolentiae pentru că se micșorase subvenția pentru cor și, prin aceasta, scădea puterea de implicare profesională a membrilor săi. Trebuia rezolvată o problemă pecuniară; drept urmare sugerează o intervenție la „domnul primar pentru ca din suma rezervată corurilor să binevoiască a acorda și corului patriarhal o subvenție potrivită nevoilor și îndatoririlor lui”. În 9 martie 1931 Gh. Cucu a primit răspuns că Sfânta Mitropolie a Ungro-Vlahiei va beneficia de o sumă de 5000 lei lunar pentru corul patriarhal. După decesul lui Gh. Cucu, Nicolae Oancea depunea în 9 septembrie 1932 o cerere adresată patriarhului Miron Cristea prin care solicita „postul de diriginte al corului Patriarhiei”. El a fost acceptat fără nici o reținere din partea patriarhului, fiind cunoscut de acesta de la Sibiu, unde dirijase 12 ani Reuniunea de cântări „Gh. Dima”, perioadă în care patriarhul Miron a fost secretar la Arhiepiscopia Sibiului, ieromonah, protosinghel și redactor la Telegraful Român. Cu ocazia numirii în postul de dirijor al corului Catedralei, marele ecclesiarh – Galaction Cordun - a fost înștiințat de prezența profesorului Nicolae Oancea ca nou dirijor: „P.C. Voastră veți îngriji ca noul dirijor să ia în primire repertoriul coral, cu inventar în regulă, iar coriștii să fie prezentați maestrului lor, punându-li-se în vedere să-i dea respectul și ascultarea cuvenită, ca unui conducător care are toată răspunderea pentru bunul mers al execuțiunilor corale liturgice”. Patriarhul Miron, cu propria sa mână a așternut pe hârtie o seamă de sfaturi foarte interesante și emoționante adresate dirijorului: „vă atragem atenția asupra rolului deosebit de mare pe care îl are corul Catedralei Sfintei Patriarhii și asupra marii răspunderi ce vă incumbă postul ce ocupați. Pe lângă serviciile liturgice și religioase din duminici și sărbători, la fel ca în toate celelalte biserici, la Catedrală au loc în plus servicii cu caracter oficial, la care iau parte conducătorii Statului în frunte cu M.S. Regele, precum și alte persoane înalte. Înțelegeți dar că execuțiunile corale, în asemenea împrejurări trebuie să fie de o calitate cu totul superioară. Și nu numai în împrejurările deosebite arătate, dar chiar la serviciile obișnuite, corul Catedralei trebuie să se prezinte în chip admirabil, spre a servi de model vrednic de imitat pentru toate corurile din Capitală și chiar din țară. Veți avea deci deosebită grijă la alegerea bucăților de executat, vă veți îmbogăți repertoriul cu compozițiuni alese, alcătuite în stilul muzical tradițional, convenabil primei catedrale ortodoxe a țării. Programul să fie întotdeauna întocmit cu grijă și fixat din bună vreme. Coriștii să fie disciplinați, să cânte cu evlavie și artă în același timp, să aibă o ținută cuviincioasă, și să fie totdeauna exacți, atât pentru execuțiuni, cât și pentru repetițiile ce le veți găsi necesare”.