thumb|right|300px|Biserica mănăstirii (cu hramul „Sfinții Arhangheli”) și chiliile Mănăstirea Arnota este un lăcaș de cult ortodox din România care aparține de Arhiepiscopia Râmnicului. Este situată în satul Bistrița (comuna Costești) din județul Vâlcea. Mănăstirea a fost ctitorită de Matei Basarab și soția sa Elina, iar biserica poartă hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”.
Ansamblul monahal a fost declarat monument istoric și inclus pe lista monumentelor arhitectonice de importanța națională, având .
Din anul 1999, Arhiepiscopia Râmnicului a transformat așezământul în mănăstire de maici, dependentă de stăreția Mănăstirii Bistrița (județul Vâlcea).
Istoric
Paul de Alep, care a vizitat Arnota în 1658, a însemnat tradiția locală, spunând că mănăstirea a fost ridicată pe locul unei biserici de lemn, construită de «vornicul» Danciu, tatăl lui Matei Călători străini despre Țările Române, vol. VI, I parte: Paul de Alep. Studiu bio-bibliografic și traducere: MM. ALEXANDRESCU-DERSCA BULGARU. Note, identificări și comentarii: MM. DERSCA BULGARU și N. STOICESCU. Tradiția despre vechimea monumentului a fost, de altfel, înregistrată și de alți călători străini și unii istorici au socotit-o ca fiind exactă, însă ea nu poate fi atestată prin documente, pentru că pisania bisericii a dispărut.
Același Paul din Alep, care a asistat la ceremonia înmormântării lui Matei Basarab, consemnează că acesta a cerut pe patul de moarte să fie îngropat la Amota, dar urmasul său, Constantin Șerban, dădu ordin să fie înmormântat în exonartexul bisericii voievodale din Târgoviște, lângă soția sa Elina și fiul lor Mateias. Până la urmă, osemintele sale au fost transportate la Arnota, „așa cum și-a dorit-o din viață”, de voievodul Mihnea Radu III, ca urmare a invaziei turco-tătare din 1658, când i s-a profanat mormântul. Frumoasa piatră funerară în stil baroc se află astăzi alături de aceea simplă a «vornicului» Danciu, care, mort în 1595 în Transilvania, a fost mai întâi înmormântat „în catedrala din Alba-Iulia din grija și cu cheltuielile domniței Stanca, soția lui Mihai Viteazul” N. STOICESCU, „Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, sec. XIV-XVIII”, București. Inscripția funerară de pe piatra de mormânt a lui Danciu arată că, în 1649, Matei Basarab transportă la Arnota osemintele tatălui său N. IORGA, „Inscripții din bisericile României”, vol. l, București, 1905, după cum și Neagoe Basarab reînhumase în ctitoria sa din Curtea de Argeș pe acelea ale mamei sale. Voievodul pregătise de mult timp Arnota pentru rolul de mausoleu al familiei. Cu mult înainte de a se ridica pe tron, în 1622, el și soția sa dăruiseră Amotei o cățuie de argint AL.ELIAN, C. BĂLAN, H. CHIRCĂ, O. DIACONESCU, „Inscripțiile medievale ale României”, București, 1965. Curând după urcarea sa pe tron, în 1634-1635, el îi dărui clopote și în 1636 și 1637 îi întări veniturile. Apoi Matei și domnița Elena cumpărară «de la călugării de la Muntele Athos, plătindu-le foarte scump» moaștele Sfinților Mihai al Sinadelor, Ioan Chrisostom, Filip, Marina Athanasie, Ciril episcop al Alexandriei și, de asemenea, din sângele celor 40 de mucenici din Sebasta, și așezară această comoară la Arnota. La 5 noiembrie 1641, a fost desăvârșită racla pentru brațul Sfântului Mihail al Sinadelor, la 5 noiembrie 1646 a fost sfințită aceea pentru brațul Sfântului Filip; și una și cealaltă sunt de argint aurit, împodobite cu pietre scumpe, identice ca mărime și model, dar a doua este executată mai puțin fin decât prima. Toate acestea fură îndeplinite după un plan stabilit din vreme, înainte de 1649, dată la care «vornicul» Danciu a fost reînhumat în pronaosul bisericii, conform credinței că prezența relicvelor în sanctuarul unei biserici indică funcția funerară a acesteia. Ansamblul de pictură a fost, de asemenea, terminat la această dată și conceput astfel încât să corespundă unui edificiu funerar.
În general se consideră că biserica a fost fondată în 1637, data actului de donație în care se precizează că a fost „făcută și întemeiată” de Matei Basarab. Or, această afirmație este contrazisă de inscripția de pe cățuia de argint oferită în 1622, care atesta că mănăstirea exista deja la acea data. De asemenea, A. Sacerdoteanu precizează că mănăstirea a fost la origine ctitorie boierească și că a devenit ctitorie voievodală mai târziu. În 1942, Nicolae Ghica-Budești consideră că biserica pare a fi anterioară domniei lui Matei Basarab, care nu a făcut decât să adauge pridvorul. Dar macheta bisericii pictate în cadrul tabloului votiv și ținută de voievod și de soția sa este reprezentată fără pridvor.
Mănăstirea a fost renovată de către Barbu Știrbei între anii 1852-1856, când o parte a chiliilor au fost dărâmate datorită stării de ruină la care se aflau. În locul lor a construit clădiri noi pe baza unor proiecte făcute de diversi arhitecți, printre care Carol Benesch. Reparații ale lăcașului au fost făcute și în anul 1934, cand s-au construit noi chilii, dar și un muzeu cu odoarele sfântului lăcaș. Între anii 1954-1958, cu ocazi ultimei consolidări a clădirilor, au fost edificate sistemele de încălzire și alimentare cu apă.
Legenda Legenda spune că Matei Basarab, fiind urmărit de turci, se refugiază pe un platou al muntelui unde se afla un lac montan cu mult stufăriș, datorat și faptului că locul se afla pe versantul de sud beneficiind de mult soare. În preajma lacului existau ruine ale unor biserici, iar Matei Basarab a hotărât că dacă va scăpa, va ctitori o mănăstire.
Datare Pentru a determina perioadele în care biserica a fost întemeiată, refăcută, pictată și mărită, a trebuit în primul rând să ne fie dată pictura, recurgându-se pentru aceasta la notele lui Alexandru Odobescu și Grigore Tocilescu. Aceștia au vizitat, respectiv, în 1868 și 1887, mănăstirea Arnota și au transcris inscripțiile marginale ale icoanelor împărătești reprezentându-i pe Sfântul Nicolae (astăzi la Muzeul de Artă), Hristos Pantocrator și Fecioara Maria Hodighitria. Ultimele două icoane au dispărut în timpul Primului Război Mondial, dar există fotografiile lor și copiile lor, făcute în 1915 de pictorul Belizarie care a reprodus exact inscripțiile citite de cei doi arheologi. Inscripția primei icoane menționează că ea a fost pictată de „Stroe din Târgoviște” în 1644, în timp ce stareț al mănăstirii era Serapion, donator în același timp al icoanei; pe celelalte două se menționează că au fost donate de Matei Basarab și doamna Elina. Similitudinea stilului dintre icoane și pictura murală a dus la concluzia că autorul acesteia a fost același Stroe din Târgoviște, ipoteză avansată de Teodora Voinescu în „Istoria artelor plastice în România”. În orice caz, ansamblul de pictură a fost executat între anii 1642 și 1644, perioadă în care relicvele Sfinților Mihail al Sinadelor, Ioan Chrisostom, mucenica Marina și apostolul Filip au fost depuse in altarul bisericii Arnota și portretele lor au fost pictate în diaconicon, în timp ce Preda Brâncoveanu, nepotul lui Matei Basarab, avea funcția de mare spătar (14 ianuarie 1636 - 20 decembrie 1644), titlu pe care îl poartă în cadrul tabloului votiv din pronaos.
Arhitectura Monumentul, neobișnuit de modest pentru o necropolă domnească, este un triconc sârbesc încununat de o zveltă turlă octogonală atât la exterior, cât și la interior, prelungit de un pronaos dreptunghiular îngust, boltit cu două calote sprijinite la mijloc pe un arc transversal. La origine, biserica nu avea largul pridvor cu turlă scundă octogonală, adaos care astăzi constituie cea mai distinctivă structură a siluetei generale; apariția lui Preda Brâncoveanu în tabloul votiv, boier despre care Paul de Alep afirmă că ar fi luat sub îngrijire multe ctitorii ale voievodului Matei, pledează în favoarea ipotezei că acest exonartex, rustică interpretare a unui plan în cruce greacă înscrisă, i s-ar datora.
Arhitectura bisericii, cea mai mică din vremea sa (11,7m x 7,20m), reprezintă totodată o interpretare simplificată a trinconcului Coziei. Naosul supraînălțat de turlă pe pandantivi, octogonală la exterior și la interior, este despărțit de pronaos printr-un zid, străbătut de o ușă în axul bisericii. Pronaosul, în formă de dreptunghi cu laturile lungi perpendiculare pe ax, este acoperit cu două calote pe pandantivi, despărțite printr-un arcGr. Ionescu, „Istoria arhitecturii în România”, vol.II, București, 1970. În tabloul votiv, biserica prezintă fațade tencuite în întregime, despărțite în două registre inegale printr-un brâu. Registrul inferior are săpate nișe dreptunghiulare cu colțurile rotunjite. În zilele noastre, după decapare, s-a constatat că registrul superior a fost și el împodobit cu nișe scurte cu marginea superioară în arc de cerc, despărțite unele de altele prin pilaștri. Ele au fost umplute și netezite ulterior, când fațadele bisericii au fost tencuite și date cu var. S-a constatat, de asemenea, că, la origine, altarul, naosul și pronaosul au avut un parament de cărămidă aparentă alternând cu benzi tencuite, spre deosebire de pridvorul, construit mai târziu, din zidărie obișnuită. Turla, după cum este reprezentată în tabloul votiv, așa cum este și astăzi, are un parament format din cărămizi aparent orizontale, alternând cu benzi tencuite, despărțite în dreptunghiuri prin grupuri de trei cărămizi puse pe lat. Toate aceste particularități ne confirmă ideea că biserica trebuie să fi existat la începutul secolului al XVII-lea și că turla, căzută fără îndoială în primele decenii ale acestui secol, a fost reconstruită de Matei, urmașul „vornicului” Danciu.
Devenind voievod și dorind să ridice Arnota la rangul de ctitorie voievodală, dar dispunând de mijloace modeste ale vremii, Matei Basarab a pus să se văruiască fațadele bisericii, iar turla, fiind încă în stare bună, a fost lăsată cu paramentul originar. Pridvorul a fost adăugat puțin timp după repararea și pictarea bisericii, căci arhitectura sa este caracteristică primei jumătăți a secolului al XVII-lea, reprezentând o interpretare învechită a planului de cruce în greaca înscrisă, cu arcadele în plin cintru susținute de stâlpi masivi cu secțiunea octogonală, arcadă centrală a fațadei de vest, mai joasă decât celelalte, servind drept intrare. El a fost, desigur, construit de Preda Brâncoveanu, puțin după 1644, și ulterior i-a fost zidit spațiul dintre stâlpi.
Pictura și iconografia Semnate în anul 1644 de zugravul Stroe din Târgoviște, frescele originare ale Arnotei au fost atribuite aceluiași artist și aceluiași interval cronologic; un grafit din altar, aparținând intervalului 1641-1642, invită o reconsiderare a datării, dar nu neapărat și a atribuirii, având în vedere faptul că un șantier de pictură murală continuat de realizarea icoanelor (fie și numai a celor împărătești) nu reprezintă o sarcină pe care un zugrav ar fi putut-o îndeplini într-un răstimp foarte scurt. Zugravii etapei brâncovenești au fost Preda și Ianache, atestați anterior la bolnița Mănăstirii Hurezi și la biserica mare a Mănăstirii Cozia.