Neoclasicismul (din greacă νέος nèos, „nou” și κλασικός klasikόs, „de cel mai înalt rang”) a fost o mișcare culturală occidentală în artele decorative și vizuale, literatură, teatru, muzică și arhitectură care s-a inspirat din arta și cultura antichității clasice. Apărut în Roma în mare parte datorită scrierilor lui Johann Joachim Winckelmann în momentul redescoperirilor din Pompeii și Herculaneum popularitatea sa se răspândea în toată Europa, astfel încât o generație de studenți europeni în artă se întorceau din Italia înapoi în țările lor de origine cu idealuri greco-romane recent redescoperite. Principala mișcare neoclasică coincidea cu Epoca Iluminismului (cunoscută și ca Epoca Luminilor) din secolul al XVIII-lea continuând la începutul secolului al XIX-lea și concurând partial cu romantismul. În arhitectură, stilul a continuat de-a lungul secolelor XIX, XX și până în secolul XXI.
Neoclasicismul european în artele vizuale a apărut în aproximativ 1760 în opoziție cu rococoul dominant atunci. Arhitectura rococo accentuează grația, ornamentația și asimetria; arhitectura neoclasică se bazează pe principiile simplității și simetriei, care erau văzute ca virtuți ale artelor Romei și Greciei antice și preluate de clasicismul renascentist din secolul al XVI-lea. Fiecare „neo”clasicist selectează unele modele din gama de posibile clasice care îi sunt disponibile și le ignoră pe altele. Scriitorii și vorbitorii neoclasici, patronii și colecționarii, artiștii și sculptorii din anii 1765–1830 aduceau un omagiu unei idei legate de generația lui Phidias, dar exemplele de sculptură adoptate erau mai probabil copii romane ale sculpturilor elenistice. Ei ignorau atât arta greacă arhaică, cât și operele din Antichitatea târzie. Arta „rococo” a Palmirei antice a venit ca o revelație, prin gravuri în The Ruins of Palmyra. Chiar și Grecia era totuși nevăzută, o stagnare a Imperiului Otoman, periculoasă de explorat, așa că aprecierea neoclasicilor față de arhitectura greacă era mediată prin desene și gravuri, care netezeau și regularizau subtil monumentele Greciei, nu mereu conștient.
Stilul Empire, o a doua fază a neoclasicismului în arhitectură și artele decorative, avea centrul cultural la Paris în Epoca Napoleoniană.
Istorie Neoclasicismul e o renaștere a numeroaselor stiluri și a spiritului antichității clasice, inspirat direct din perioada clasică, care a coincis și a reflectat evoluțiile din filosofie și alte domenii ale epocii iluminismului și a fost inițial o reacție împotriva exceselor din stilul precedent rococo.Honour, 17-25; Novotny, 21 Chiar dacă mișcarea e adesea descrisă ca omologul opus al romantismului, asta e o simplificare excesivă care tinde să nu fie durabilă atunci când sunt luați în considerare artiști sau opere specifice. Cazul presupusului principal campion al neoclasicismului târziu, Jean-Auguste-Dominique Ingres, demonstrează asta deosebit de bine.O temă recurentă în Clark: 19-23, 58-62, 69, 97-98 (pe Ingres); Honour, 187-190; Novotny, 86-87 Învierea clasicismului poate să fie urmărită până la stabilirea arheologiei formale.
Scrierile lui Johann Joachim Winckelmann au fost importante în conturarea mișcării atât în arhitectură, cât și în artele vizuale. Cărțile sale Thoughts on the Imitation of Greek Works in Painting and Sculpture („Gânduri despre Imitarea Operelor Grecești în Pictură și Sculptură”, 1750) și Geschichte der Kunst des Alterthums („Istoria Artei Antice”, 1764) au fost primele care au făcut o distincție clară între arta greacă veche și cea romană și au definit perioadele din arta greacă, urmărind o traiectorie de la creștere la maturitate și apoi imitare sau decadență care continuă să aibă influențe până în prezent. Winckelmann credea că arta ar trebui să vizeze „simplitatea nobilă și măreția calmă”,Honour, 57-62, 61 quoted și a lăudat idealismul artei grecești, în care spunea că găsim „nu numai natura la cea mai intensă frumusețe, ci și ceva dincolo de natură, și anume anumite forme ideale ale frumuseții sale, care, așa cum ne învață un străvechi interpret al lui Platon, provin din imagini create doar de minte”. Teoria era foarte departe de a fi nouă în arta occidentală, dar accentul pe copierea atentă a modelelor grecești era: „Singura modalitate prin care putem să deveni mari sau dacă acest lucru este posibil, inimitabil, este să-i imităm pe antici”.Ambele citate sunt din „Thoughts on the Imitation of Greek Works in Painting and Sculpture”
Odată cu apariția Marelui Tur, a început un mod de colectare a antichităților care a pus bazele multor colecții mari, răspândind o înviere neoclasică în toată Europa. „Neoclasicismul” din fiecare artă implică un anumit canon al unui model „clasic”.
În engleză, termenul „Neoclassicism” e folosit în primul rând pentru artele vizuale; mișcarea similară din literatura engleză, care a început considerabil mai devreme, se cheamă literatură augustană. Acest lucru, care era dominant de câteva decenii, a început să scadă până când neoclasicismul în artele vizuale a devenit la modă. Chiar dacă termenii diferă, situația din literatura franceză a fost asemănătoare. În muzică, perioada a cunoscut apariția muzicii clasice, iar „neoclasicismul” e folosit pentru evoluțiile din secolul XX. Cu toate astea, operele lui Christoph Willibald Gluck au reprezentat o abordare specific neoclasică, precizată în prefața sa la partitura publicată din Alceste (1769), care urmărea reformarea operei prin eliminarea ornamentelor, creșterea rolului corului în conformitate cu tragedia greacă, și folosirea linii melodice simple, fără ornamente.Honour, 21
Termenul „neoclasic” nu a fost inventat până la mijlocul secolului al XIX-lea, iar la acea vreme stilul a fost descris prin termeni ca „stilul adevărat”, „reformat” sau „reînviat”, ceea ce a fost considerat a fi reînviat variind considerabil. Modelele antice erau cu siguranță foarte implicate, dar stilul putea să fie privit și ca o înviere a Renașterii și, mai ales, în Franța, ca o revenire la barocul mai auster și nobil din epoca lui Ludovic al XIV-lea, pentru care se dezvoltase o nostalgie considerabilă întrucât poziția militară și politică dominantă a Franței a început un declin grav.Honour, 11, 23-25 Portretul cu încoronarea lui Napoleon pictat de Jean-Auguste-Dominique Ingres a împrumutat chiar și de la dipticele consulare antice târzii și carolingiene, spre dezaprobarea criticilor.
Neoclasicismul a fost cel mai puternic în arhitectură, sculptură și artele decorative, unde modelele clasice din aceleași medii erau relativ numeroase și accesibile; exemple din pictura antică care au demonstrat calitățile pe care scrierile lui Winckelmann le-au găsit în sculptură. Winckelmann a fost implicat în diseminarea cunoașterii primelor mari picturi romane descoperite, la Pompeii și Herculaneum și, la fel ca majoritatea contemporanilor, cu excepția lui Gavin Hamilton, a fost neimpresionat de ele, citând comentariile lui Plinius cel Tânăr despre declinul picturii în perioada sa.Honour, 44-46; Novotny, 21
În ceea ce privește pictura, pictura greacă s-a pierdut în totalitate: pictorii neoclasiciști au reînviat-o prin imaginație, parțial prin frize cu basorelief, mozaicuri și ceramică pictată, și parțial prin exemplele de pictură și decorare din Înalta Renaștere a generației lui Rafael, fresce din Domus Aurea al lui Nero, Pompeii și Herculaneum și prin admirarea reînnoită a lui Nicolas Poussin. Multă pictură „neoclasică” e mai clasicizantă în materie decât în orice altceva. O dispută acerbă, dar adesea foarte prost informată, a luat naștere timp de decenii cu privire la meritele relative ale artei grecești și romane, Winckelmann și colegii săi eleniști fiind în general de partea câștigătoare.Honour, 43-62
Pictura și gravurile
Este greu de recuperat natura radicală și incitantă a picturii neoclasice timpurii pentru publicul contemporan; acum îi străfulgeră chiar pe acei scriitori înclinați spre el ca fiind „insipid” și „aproape în întregime neinteresant pentru noi” - unele dintre comentariile lui Kenneth Clark despre ambițiosul Parnas al lui Anton Raphael Mengs la Vila Albani,Clark, 20 (citat); Honour, 14; imaginea picturii (corect, alte lucrări ale lui Mengs au mai mult succes) de artistul pe care prietenul său Winckelmann l-a descris ca „cel mai mare artist al său și poate din vremurile ulterioare”.Honour, 31-32 (31 citat) Desenele, transformate ulterior în stampe, ale lui John Flaxman foloseau desenul liniar foarte simplu (considerat ca fiind cel mai pur mediu clasic)Honour, 113-114 și figuri în mare parte de profil ca să descrie Odiseea și alte subiecte și, odată, „au incendiat tineretul artistic al Europei” dar acum sunt „neglijate”,Honour, 14 în timp ce picturile istorice ale Angelicăi Kauffman, în principal portretiste, sunt descrise ca având „o moliciune și plictiseală untuoase” de Fritz Novotny.Novotny, 62 Frivolitatea rococo și mișcarea barocă au fost eliminate, dar mulți artiști s-au străduit să pună orice în locul lor și, în absența unor exemple antice pentru pictura istorică, în afară de vasele grecești folosite de Flaxman, Rafael a avut tendința de a fi folosit ca model substitutiv, după cum a recomandat Winckelmann.
Opera altor artiști, care nu ar putea să fie descrisă ușor ca insipidă, a combinat aspecte ale romantismului cu un stil în general neoclasic și fac parte din istoria ambelor mișcări. Pictorul germano-danez Asmus Jacob Carstens a terminat foarte puține lucrări mitologice mari pe care le-a planificat, lăsând mai ales desene și studii de culoare care deseori reușesc să abordeze prescripția lui Winckelmann de „simplitate nobilă și măreție calmă”.Novotny, 51-54 Spre deosebire de schemele nerealizate ale lui Carstens, gravurile lui Giovanni Battista Piranesi au fost numeroase și profitabile și au fost luate înapoi de cei care făceau Marele Tur în toate părțile Europei. Principalul său subiect erau clădirile și ruinele Romei și era mai stimulat de vechi decât de modern. Atmosfera oarecum neliniștitoare a multora dintre Vedute-le sale (vederi) devine dominantă în seria sa de 16 stampe Carceri d’Invenție („închisori imaginare”) a căror „arhitectură ciclopeană apăsătoare” transmite „vise de frică și frustrare”.Clark, 45-58 (47-48 citat); Honour, 50-57 Născut în Elveția, Johann Heinrich Füssli și-a petrecut cea mai mare parte a carierei în Anglia și, în timp ce stilul său fundamental se baza pe principiile neoclasice, subiecții și tratamentul său reflectau mai des tulpina „gotică” a romantismului și căutau să evoce dramatism și entuziasm.
Neoclasicismul în pictură a câștigat un nou sentiment de direcție odată cu succesul senzațional al Jurământului Horațiilor al lui Jacques-Louis David la Salonul de la Paris din 1785. În ciuda evocării virtuților republicane, tabloul a fost o comandă a guvernului regal, pe care David a insistat să o picteze în Roma. David a reușit să combine un stil idealist cu dramă și forță. Perspectiva centrală e perpendiculară pe planul imaginii, făcut mai accentuată de arcada slabă din spate, împotriva căreia figurile eroice sunt dispuse ca într-o friză, cu un indiciu de iluminare artificială și punere în scenă a operei, și colorarea clasică a lui Nicolas Poussin. David a devenit rapid liderul artei franceze și, după Revoluția Franceză, a devenit un om politic cu controlul asupra unui mare patronaj guvernamental în artă. El a reușit să-și păstreze influența în Epoca Napoleoniană, apelând la opere propagandistice, dar a trebuit să părăsească Franța în exil în Bruxelles în timpul Restaurației Bourbone.Honour, 34-37; Clark, 21-26; Novotny, 19-22