Iacob Iacobovici () a fost un medic chirurg român, profesor universitar și organizator al învățământului chirurgical românesc. A condus Clinica Chirurgicală din Cluj între 1919 și 1933 și este considerat întemeietorul școlii românești de chirurgie din Transilvania.

Activitatea sa a cuprins chirurgia ulcerului gastric și duodenal, chirurgia căilor biliare, tratamentul chirurgical al tuberculozei pulmonare și vertebrale, patologia tiroidiană, chirurgia pulmonară, chirurgia neurovegetativă, tumorile renale și chirurgia de război. Numele său este asociat și unei intervenții chirurgicale pentru tuberculoza pulmonară, cunoscută drept „operația Iacobovici”.

Biografie

Iacob Iacobovici s-a născut la 18 noiembrie 1879 în satul Costești din județul Botoșani, într-o familie de agricultori de origine armeană. Tatăl său, Melcon Iacobovici, se născuse în 1839, iar mama sa se numea Roza. Situația materială modestă a familiei i-a îngreunat anii de studiu. A urmat Liceul „A. T. Laurian” din Botoșani și apoi Facultatea de Medicină din București.

În timpul facultății a obținut prin concurs succesiv pozițiile de extern în 1901, intern la Spitalul Brâncovenesc în 1902, asistent la Catedra de Anatomie în 1902 și prim-prosector în 1905. În același an și-a susținut teza de doctorat, Arteriologie fetală, în fața unui juriu din care făceau parte Paul Petrini, Thoma Ionescu, Dimitrie Gerota, Alexandru Obregia și D. Drăghiescu. Lucrarea a fost distinsă cu Magna cum laude și a atras atenția anatomistului german Wilhelm von Waldeyer, care i-a trimis autorului o scrisoare de felicitare.

În 1907 a câștigat prin concurs un post de medic secundar în clinica profesorului Thoma Ionescu de la Spitalul Colțea. În 1912 a devenit medic consultant al aceluiași spital și bibliotecar al Facultății de Medicină din București. A rămas la București până în 1919, participând ca medic militar la Al Doilea Război Balcanic din 1913 și la Primul Război Mondial.

Activitatea la Cluj

La 1 octombrie 1919, după organizarea universității românești din Cluj, Iacobovici a fost numit profesor titular de clinică chirurgicală și director al Clinicii Chirurgicale. Clinica Chirurgie I a Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” îl consideră întemeietorul școlii românești de chirurgie din Transilvania.

Sub conducerea sa, clinica a fost dezvoltată ca centru de asistență, învățământ și formare chirurgicală. Au fost organizate laboratoare biochimice, radiologice, endoscopice și morfologice, o prosectură, un serviciu ambulatoriu, un serviciu de urgență și compartimente pentru traumatologie, ortopedie, urologie și chirurgie toracică.

O parte dintre colaboratorii săi au devenit ulterior conducători ai unor specialități chirurgicale distincte. Printre colaboratorii săi, profesorul Rădulescu a preluat ulterior conducerea ortopediei, iar E. Țeposu pe cea a urologiei.

În aproximativ zece ani de activitate la Cluj, Iacobovici a format circa 40 de chirurgi, dintre care numeroși au devenit ulterior șefi de secție sau profesori universitari. Printre discipolii și colaboratorii săi s-au numărat Liviu Câmpeanu, E. Țeposu, Alexandru Pop, Ion Mureșan, S. Bolintineanu, I. Danicico și alți chirurgi care au ocupat ulterior funcții în spitale din Transilvania, Banat, Oltenia și alte regiuni ale țării.

În 1921–1922 a fost decan al Facultății de Medicină și Farmacie din Cluj. În anul universitar 1922–1923 a fost rector al Universității din Cluj.

În timpul rectoratului său a fost înființată Editura Universității din Cluj, la care a apărut ulterior Propedeutica chirurgicală.

În anuarul universității era consemnat și ca membru al Consiliului Sanitar Superior și președinte al Asociației Generale a Medicilor din țară.

Activitatea didactică și formarea școlii chirurgicale

În 1922 a editat Manualul de chirurgie a etajului abdominal superior. Patru ani mai târziu, împreună cu Liviu Câmpeanu, E. Țeposu, O. Filipescu, Alexandru Pop, M. Albu și alți colaboratori, a publicat Propedeutica chirurgicală, lucrare destinată pregătirii studenților și medicilor tineri.

Organizarea clinicii clujene a urmărit atât dezvoltarea activității operatorii, cât și formarea de chirurgi care să poată conduce ulterior servicii în alte centre medicale. Chirurgii formați în clinica sa au ajuns la Brașov, Sibiu, Oradea, Deva, Timișoara, Reghin, Petroșani, Craiova, Mediaș, Suceava și în alte orașe.

Unul dintre discipolii generației sale, Alexandru Pop, a devenit profesor titular al Catedrei de Chirurgie din Cluj în 1933, după plecarea lui Iacobovici la București.

Activitatea chirurgicală și științifică

Iacobovici a lucrat în numeroase domenii ale chirurgiei. Studiile și activitatea sa clinică au vizat chirurgia ulcerului gastric, chirurgia căilor biliare, tuberculoza pulmonară și vertebrală, patologia tiroidiană, exerezele pulmonare, chirurgia neurovegetativă, tumorile renale și chirurgia de război.

În tratamentul tuberculozei pulmonare a introdus o tehnică chirurgicală cunoscută în literatura medicală românească drept „operația Iacobovici”.

În chirurgia digestivă s-a numărat printre susținătorii tratamentului prin rezecție al ulcerului gastroduodenal perforat, iar activitatea sa a cuprins și cercetări asupra cancerului gastric și a chirurgiei acestuia.

Potrivit unei sinteze publicate de Federația Sanitas, în perioada 1920–1933 a realizat peste 27.000 de intervenții chirurgicale; aceeași sursă îi atribuie organizarea primului serviciu din România destinat tratamentului arsurilor. Aceeași sursă îi atribuie organizarea primului serviciu din România destinat tratamentului arsurilor și preocupări pentru regimul alimentar postoperator.

Activitatea la București

În 1933, după moartea accidentală a profesorului Ernest Juvara, Iacobovici a fost chemat la București pentru a prelua conducerea Clinicii II Chirurgicale de la Spitalul Brâncovenesc.

La București a continuat să formeze o nouă generație de chirurgi. Din școala sa de la Cluj și București au provenit peste 20 de viitori profesori universitari, printre care E. Țeposu, Alexandru Pop, T. Rusu, Ion Mureșan, I. Danicico, A. Nana, Ion Chiricuță, I. Turai, D. Vereanu, Fl. Mandache, V. Marinescu, D. Burlui și P. Simici.

În 1934 a participat la înființarea primului Spital de Urgență din România, iar în 1935 a luat parte la înființarea Academiei de Medicină Române.

În perioada regimului legionar a fost îndepărtat temporar de la conducerea Clinicii Chirurgicale a Spitalului Brâncovenesc. După război, starea sa de sănătate s-a deteriorat, sursa medicală menționând apariția bolii Parkinson și a sclerozei cardiace. În 1947 și-a cerut pensionarea, iar în 1949 a părăsit definitiv clinica.

Activitatea publică și profesională

Iacobovici a fost președinte al Asociației Generale a Medicilor din România și membru al Consiliului Sanitar Superior. În calitate de rector al Universității din Cluj și reprezentant al corpului medical, s-a implicat în dezbaterile privind organizarea sistemului sanitar și statutul profesiei medicale.

Ca rector, a susținut dezvoltarea manualelor universitare românești și a atras atenția asupra necesității unei infrastructuri universitare proprii, inclusiv cămine și publicații didactice.

Lucrări Arteriologie fetală, teză de doctorat, 1905. Manualul de chirurgie a etajului abdominal superior, 1922. Propedeutica chirurgicală, 1926, împreună cu colaboratorii Clinicii Chirurgicale din Cluj.

Ultimii ani și moartea

Iacobovici a murit la 9 octombrie 1959. Potrivit testamentului său, a cerut să fie incinerat și ca funeraliile să fie simple, fără expunerea corpului la facultate și fără discursuri publice. Dorințele i-au fost respectate.

Prin testament a lăsat Facultății de Medicină din București trei imobile din București și vila sa din Târgu Ocna.

Distincții

În perioada interbelică a primit mai multe distincții românești și străine. Anuarul Universității din Cluj din 1924–1925 îl menționează ca decorat cu: „Bărbăție și Credință”, clasa I, pentru activitatea desfășurată în cadrul misiunii sanitare române din Bulgaria în 1912; Medalia „Avântul Țării”; Ordinul Steaua României cu spade, în grad de ofițer; Ordinul „Steaua României”, în grad de comandor; Medalia Victoriei; Ordinul bulgar al Meritului Civil, în grad de ofițer, acordat în 1913; Médaille d'Honneur des épidémies, acordată de președintele Franței; Legiunea de Onoare, acordată în 1924. titlul de „Medic Emerit al Republicii Populare Romîne” (5 august 1954) „pentru merite excepționale și realizări deosebite în domeniul ocrotirii sănătății oamenilor muncii”Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne nr. 323 din 5 august 1954 pentru conferirea titlului de „Medic Emerit al Republicii Populare Romîne” unor medici, publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, anul III, nr. 39, 14 august 1954, p. 334. Ordinul Muncii clasa I (21 ianuarie 1956), acordat „cu ocazia împlinirii vîrstei de 75 de ani și a 50 de ani de activitate didactică și profesională”.

Note

Bibliografie

Academia Republicii Populare Române, Dicționar Enciclopedic Român, Editura Politică, București, 1962–1964.

Legături externe Iacob Iacobovici, Chirurgia, nr. 5, 2005

Categorie:Nașteri în 1879 Categorie:Decese în 1959 Categorie:Profesori ai Facultății de Medicină a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” Categorie:Medici români Categorie:Chirurgi români Categorie:Oameni din județul Botoșani Categorie:Armeni din România