Jizia

miniatura|Împăratul indian Aurangzeb, care a reintrodus jizya. Jizya (cizye în turcă, cizie în română) este taxa suplimentară impusă populației de altă religie decât islamul, din interiorul granițelor statului islamic (califatului). Este un impozit de tip "capitație" (funcție de numărul de persoane și nu funcție de avere sau dimensiunea proprietății funciare, în contrast cu alt impozit musulman, anume haraciul (kharaj (arabă), harac (turca otomană)).

Această practică discriminatorie își găsește justificarea în poruncile zeului unic al islamului (Alah) către credincioșii lui, porunci care sunt enunțate în versetul coranic 29 din surata 9 ("al-tawba") ce prescrie explicit caracterul și funcția umilitoare a acestei taxe. O altă sursă legală a acestei practici o reprezintă și așa-numitele prescripții ale lui Omar ('Umar), prin care acest calif a schimbat, degrandându-l, statutul nadjaranienilor. Nadjaranienii erau o republică creștină (o oază importantă, întinsă pe o fâșie de 100 de km, azi corespunzând aproximativ provinciei cu același nume din Arabia saudită), unul dintre principalele focare ale creștinismului nestorian în peninsula Arabiei. În 632 e.n., Mahomed a încheiat cu ei un tratat de protecție (ahd ad-dhimma), însă odată ce statul islamic a devenit un puternic imperiu, arabii musulmani au simțit nevoia să reducă drepturile nadjaranienilor, care și așa erau umilitoare, și asta s-a întâmplat prin așa-numitele prescripții ale lui Omar, al cărui model va fi reprodus mai jos, pentru evaluarea exactă a naturii statutului de dhimmi și funcției de instrument de umilire a jizyei.

Istoricii ne spun însă că textul coranic menționat mai sus și care introduce jizya (cizia) este o interpolare ulterioră, în măsura în care însuși termenul în sine (jizya) este un hapax (hapax legomena) în Coran, iar acest tip de taxă tip capitație era practicat atât de către bizantini cât și de către perși; mai mult, caracterul rasist, discriminatoriu al acesteia se știe că a fost preluat de arabi de la perși, care în timpul imperiului sasanid, sub Șapur II de ex., impuneu o taxă tip capitație procentual dublă creștinilor din interiorul statului lor. Astfel, Bal'ami, traducător și comentator pers din secolul al X-lea al scrierilor (Analelor) lui Tabari, scria:

"Tributul impus și azi provinciilor Sauad și Iraq este același din timpul regilor perși, și pe care Sa'd l-a menținut în profitul musulmanilor."

Profesorul Alfred-Louis De Prémare spune:

"Se pare deci că impozitul tip capitație era la origine o instituție profană practicată de către puterile anterioare cuceririi musulmane. Întrebarea care apare este aceasta: de ce musulmanii, că e vorba de Mahomed sau de succesorii lui, i-au dat girul unui cuvânt divin."

Știm de asemenea că destule decenii după moartea Profetului, noțiunile de taxă tip capitație și de impozit funciar erau interschimbabile, iar modalitățile de prelevare erau departe de a fi uniforme.

În legătură cu scopul dublu, de spoliere economică dar și acela de umilire, pasajul coranic indicat mai sus este clar în ce privește a doua chestiune (umilința), dar nu și prima (exploatarea economică). Avem însă ecouri ale spuselor lui Mahomed și ale apropiaților lui, care lămuresc și acest aspect. Este vorba despre Tamim Al-Dari, un arab creștin, palestinian de loc și comerciant de meserie, născut în teritoriu gasanid și fiind d.p.d.v. clanic un lakmid (din tribul lakhm). El afirma că Profetul ar fi spus:

"Religia asta (islamul) va ajunge peste tot în lume; va pătrunde în casele sedentarilor și-n corturile nomazilor, până când Alah va slăvi islamul și va umili necredincioșii."

El (Tamim adică) adăuga:

"Știu asta din chiar experiența a familiei mele: acei dintre ai mei care au aderat la islam au câștigat bunuri, onoare și glorie, iar cei care au persistat în necredință au cunoscut umilința (dhull), statutul de inferioritate (saghar) și capitația (jizya)."

De Prémare comentează:

"Membrii familiei lui Tamim care au rămas creștini sunt taxați drept necredincioși (kufr). Ei trebuie să plătească capitația (jizya), ca semn al inferiorității lor și ca semn al înjosirii (saghar) lor. Regăsim în această relatare aceeași asociere de termeni (din - religie, jizya - capitație și saghar - stare de inferioritate, înjosire) ca în versetul coranic citat mai sus. Dacă această relatare este într-adevăr a tovarășului Profetului, Tamim, a cărei moarte o situăm în jurul anilor 660, asta ne face să concluzionăm că statutul de inferioritate legat de jizya a începugt să fie pus în practică după terminarea cuceririlor Sirio-Palestinei, Mesopotamiei și Egiptului ; cât despre momentul redactării textului coranic paralel, este foarte probabil ca aceasta să corespundă aceluiași context istoric. " Știm de altfel din surse siriace că abia în 691, sub Abd-al-Malik, a avut loc primul recensământ general al persoanelor și bunurilor populației cucerite, și că acest calif a fost acela care a emis un ordin care făcea obligatorie prelevarea capitației de la populația nemusulmană, care era în covârșitoare majoritate (vezi Istoria Orientului Mijlociu a lui Bernard Lewis, pag. 76 în ediția Albin Michel din 1997).

Ca fost treritoriu inclus în ceea ce în dreptul islamic (șariatul) este desemnat "dar al-Islam" (teritoriul islamic), asta cel puțin în interpretarea dată de către anumiți sultani otomani pe când destinul istoriei le surîdea încă, România, prin provinciile ei istorice, a cunoscut în mod direct acest tip de impozit discriminator ("tributul" pe care Țările Române îl plăteau turcilor se numea "cizye" sau "harac" (rom. haraci), adică ceea ce în turca otomană desemna "jizya" și "kharaj"-ul arab), așa cum dovedește, de exemplu, scrisoarea de protest din 1531 a sultanului Suleiman Kanuni adresată regelui Poloniei, protest provocat de faptul că acesta din urmă schimbase solii cu Petru Rareș (românii nu aveau dreptul pe atunci să aibă relații externe, acestea ținând de resortul Porții). Ori sultanul afirmă explicit că:

"domnii Moldovei și Țării Românești sunt sclavii mei și tributari, și posesiunile lor sunt încorporate între celelalte state ale noastre, în același fel cu Bosnia și Semendria, constituind proprietatea noastră".

Același sultan otoman folosea în 1545 un limbaj similar, afirmând că:

"Țara Românească este țara mea, ca și celelalte țări ale mele, iar raia-lele (adică populația, termenul în sens propriu și figurat însemnând "turma") sale sînt robii mei tributari" (tc. otomană: "Eflâk benim sair memleketlerim gibi memleketim olub re'ayasi dahi haracguzâr kullarimder).

De altfel, în numeroase alte firmane sultanale, se spune că locuitorii Țărilor Române sunt "la fel ca și celelalte raiale din țările bine păzite" ("sair Memâlik-i Mahruse reâiasî gibi").

Așa cum au pățit deci nadjaranienii cu Mahomed și mai apoi Omar, și românii au trebuit să constate că dreptul și practica (jurispudența relațiilor internaționale) islamică nu leagă un calif să respecte tratatele încheiate de predecesorii lui (de unde obiceiul ca acestea să fie reînnoite (dacă noul calif accepta asta, în lipsa reînnoirii partea nemusulmană trebuind să se împace cu degradarea statutului ei). Astfel, pe măsură ce imperiul otoman a căpătat preponderență în Europa de est în detrimentul puterilor creștine regionale, care erau regatul polonez și ungar, condițiile închinării Țărilor Române s-a schimbat și el (în rău), până a deveni d.p.d.v. practic aproape identice celor unui teritoriu aparținând Dar al-Islam.

Noțiunea de jizyza este strâns legată de aceea de dhimmi (tc. otomană "zimmi", rom. "zimi"), acesta din urmă desemnând subiectul nemusulman al statului islamic (califatului). O idee inexactă care poate fi chiar găsită încă pe wikipedia engleză (dar nu și în enciclopedia "britannica on line"), este aceea că în schimbul taxei suplimentare jizyza percepută de statul islamic de la populația lui nemusulmană, aceasta din urmă era scutită de furnizarea de luptători pentru războiele de agresiune sau apărare ale califatului; ori, chiar trecând cu vederea practica otomană a " culegerii de copii creștini " (în turca otomană: "devșirme"), rămâne fapt că una dintre datoriile subiecților statului islamic era și " auxilium "-ul, adică furnizarea de oameni pentru trupe care să lupte alături de armata regulată musulmană (turcă); astfel, soldații Țării Românești și ai Moldovei au luptat de numeroase ori pe teatrele de operații europene alături de armata otomană, iar moldovenii au participat, o dată, chiar și pe un teatru de operațiuni asiatic (în Anatolia).

Mai jos este textul unei scrisori adresate lui Omar de către deportații nadjaranieni, considerat model pentru detaliile juridice ale statutului de plătitor de jizya (dhimmi); în paranteze drepte se află porțiunea de text care diferă de la o variantă la alta, așa cum se reflectă acestea în diversele cronici musulmane):

"Când ați venit asupra noastră v-am cerut aman (securitate) pentru noi, pentru familiile noastre, pentru bunurile noastre și pentru toți cei de credința noastră; (primindu-l) noi ne-am angajat față de domniile voastre [la următoarele: sa plătim îndată jizya și să fim umiliți] ; de-acum înainte să nu mai construim în orașele noastre și aici în împrejurimile lor nici mânăstiri, nici biserici, nici case patriarhale, nici schituri; nu vom mai repara lăcașurile (noastre de cult), care se vor afla în ruină și nici casele (noastre), care se găsesc în cartierele musulmane.

Nu vom refuza defel intrarea musulmanilor în bisericile noastre, fie ziua, fie noaptea; pentru aceasta le vom lărgi ușile pentru a înlesni accesul trecătorilor și călătorilor aici; vom primi la noi pe orice călător musulman și-i vom găzdui [dându-i casă și masă] timp de trei zile; nu vom acorda adăpost dușmanilor statului (musulman) nici în bisericile noastre, nici în casele noastre și nu vom tăinui față de musulmani nimic din ceea ce le-ar putea produce vreo pagubă; nu vom învăța [nici noi], nici pe copiii noștri (Coranul); nu vom predica deloc (altora) legea noastră și nici nu vom chema pe nimeni la ea: dar nu vom împiedica pe nimeni dintre ai noștri să îmbrățișeze Islamul, dacă aceasta îi va fi vrerea. [În public], îi vom trata pe musulmani cu cinste și considerație și ne vom ridica de pe locurile noastre, dacă ei vor dori să se așeze.

Nu ne vom asimila deloc lor în ceea ce privește veșmintele, nici calançoua, nici turbanul, nici încălțările, și nici în felul de tundere sau aranjare a părului. Nu vom folosi deloc expresiile lor (uzuale) în graiul nostru și nici nu le vom împrumuta poreclele.

Nn ne vom servi de șei când vom merge călare, nici nu vom purta sabie asupra noastră; nu vom fabrica deloc arme [și săbii] și nici nu le vom purta asupra noastră [într-un oraș sau pe drumurile musulmane]; nu ne vom face deloc peceți cu caractere arabe; nu vom vinde deloc băuturi fermentate (kumur). Ne vom rade (doar) părțile anterioare ale capului și vom păstra aceleași forme ale veșmintelor noastre ca în trecut (...); vom face să nu se vadă crucile noastre [pe biserici și] la ceremonii, nici cărțile noastre [sfinte] pe nici una dintre străzile frecventate de musulmani și nici în piețele lor. [Nu vom etala idolatria, nici nu-i vom îndemna pe alții la aceasta.]

(...) În bisericile noastre nu vom trage clopotele decât foarte încet și nu vom ridica deloc vocea la rugăciune [și la cântările noastre religioase], când un musulman va fi de față; vom face să nu se audă deloc bocetele, când ne petrecem morții; (...) nu vom ține în mână pe stradă lumânări (aprinse) (...); [nu ne vom aduna împreună într-un cartier musulman, nici în prezența musulmanilor]; nu ne vom îngropa morții în apropierea (cartierelor) musulmanilor, (...) nu vom lovi niciodată un musulman.