Doctrina Monroe este o doctrină de politică externă a Statelor Unite ale Americii, formulată în opoziție față de extinderea colonialismului european în emisfera vestică. Conform acesteia, orice intervenție a puterilor străine în afacerile politice ale statelor din Americi este considerată un act potențial ostil îndreptat împotriva Statelor Unite. În formularea sa inițială, doctrina a avut un caracter preponderent defensiv, exprimând preocuparea Statelor Unite față de o eventuală restaurare a dominației coloniale europene, mai degrabă decât intenția de a institui o hegemonie regională. Ulterior, doctrina a devenit un element central al marii strategii americane în secolul al XX-lea.
Președintele James Monroe a enunțat doctrina la 2 decembrie 1823, în cadrul celui de-al șaptelea Discurs anual privind Starea Uniunii adresat Congresului, denumirea de „Doctrina Monroe” fiind consacrată abia în anul 1850. La momentul respectiv, aproape toate coloniile spaniole din Americi își obținuseră independența sau se aflau în faza finală a procesului de emancipare. Monroe a formulat principiul separării dintre Lumea Nouă și Lumea Veche, considerate sfere de influență distincte, afirmând că orice tentativă a puterilor europene de a exercita control politic sau influență asupra statelor suverane din emisfera vestică va fi interpretată drept o amenințare directă la adresa securității Statelor Unite. În mod reciproc, Statele Unite declarau că vor recunoaște coloniile europene existente și că se vor abține de la orice ingerință în afacerile interne ale statelor europene.
Doctrina Monroe nu a constituit o normă de drept internațional, ci o declarație unilaterală de politică externă, a cărei relevanță practică a depins de capacitatea Statelor Unite de a o susține prin mijloace politice și militare. Întrucât, la momentul proclamării doctrinei, Statele Unite nu dispuneau de o capacitate militară credibilă, nici navală, nici terestră, aceasta a fost în mare măsură ignorată de marile puteri coloniale europene. Menținerea de facto a principiilor doctrinei în primele decenii a fost posibilă în principal datorită supremației navale britanice, care a coincis temporar cu interesele strategice ale Statelor Unite în conservarea statu quo-ului geopolitic din Americi, în cadrul politicii cunoscute sub denumirea de Pax Britannica. Cu toate acestea, doctrina a fost încălcată în mod repetat de-a lungul secolului al XIX-lea, cel mai notabil exemplu fiind cea de-a doua intervenție franceză în Mexic.
La începutul secolului al XX-lea, odată cu afirmarea Statelor Unite ca putere regională și ulterior globală, acestea au dobândit capacitatea de a impune efectiv doctrina, care a ajuns să fie percepută drept un reper fundamental al politicii externe americane și unul dintre principiile sale doctrinare de durată. Interpretările explicit intervenționiste asociate politicii externe americane din această perioadă au fost consacrate în special prin așa-numitul Corolar Roosevelt, care a extins semnificativ sensul inițial al doctrinei, justificând intervenția Statelor Unite în afacerile interne ale statelor din emisfera vestică în scopul menținerii stabilității regionale. Doctrina a fost invocată de numeroși oameni de stat și de mai mulți președinți ai Statelor Unite, inclusiv Ulysses S. Grant, Theodore Roosevelt, John F. Kennedy, Ronald Reagan și Donald Trump.
După anul 1898, o parte a doctrinei juridice și intelectuale americane a reinterpretat Doctrina Monroe ca fundament normativ al unei politici orientate spre multilateralism și neintervenție. Această orientare a fost reafirmată în 1933, sub administrația președintelui Franklin D. Roosevelt, prin participarea Statelor Unite la cofondarea Organizației Statelor Americane. În secolul al XXI-lea, Doctrina Monroe continuă să fie, în funcție de contextul geopolitic, fie contestată, fie reactivată sau reinterpretată, statutul său ambiguu reflectând tensiunea persistentă dintre principiile suveranității statelor, normele dreptului internațional contemporan și interesele geopolitice ale Statelor Unite în emisfera vestică.
Premisele Doctrinei Monroe
Potrivit istoricului Samuel Eliot Morison, „încă din 1783, Statele Unite adoptaseră o politică de izolaționism și își declaraseră intenția de a se menține în afara Europei. Principiul complementar al Doctrinei Monroe, potrivit căruia Europa trebuia să se abțină de la intervenții în Americi, se afla încă dincolo de orizont”. În acest context, izolaționismul american timpuriu trebuie înțeles ca o orientare strategică menită să evite alianțele politice și militare permanente cu puterile europene, nu ca o retragere din schimburile comerciale sau din relațiile internaționale.
Deși Statele Unite s-au constituit inițial ca un stat cu o politică externă prudentă și rezervată, premisele Doctrinei Monroe au început să se contureze aproape imediat după încheierea Războiului de Independență American. Alexander Hamilton, în The Federalist Papers, pleda pentru afirmarea Statelor Unite ca actor de sine stătător pe scena internațională și anticipa că acestea vor dobândi capacitatea de a limita influența puterilor europene în Americi, în pofida faptului că, la acea dată, statele europene exercitau control asupra unor teritorii considerabil mai extinse decât cele aflate sub suveranitatea Statelor Unite. În viziunea sa, Statele Unite urmau să devină puterea dominantă în Lumea Nouă și să îndeplinească, pe termen lung, rolul de mediator între puterile europene și noile state aflate în curs de constituire în emisfera vestică.
O notă diplomatică redactată de James Madison, pe atunci secretar de stat al lui Thomas Jefferson și viitor președinte al Statelor Unite, adresată ambasadorului american în Spania, exprima opoziția fermă a guvernului de la Washington față de orice extindere teritorială suplimentară a puterilor europene. Această poziție avea, în contextul epocii, un caracter predominant declarativ, întrucât puterile europene dețineau teritorii incomparabil mai vaste decât cele controlate de Statele Unite. Cu toate acestea, administrația Jefferson a urmărit consecvent evitarea implicării Statelor Unite în conflictele europene și a transmis clar reprezentanților săi diplomatici că Statele Unite nu vor sprijini niciun nou proiect de colonizare pe continentul nord-american. Opoziția exprimată viza exclusiv inițiative coloniale noi sau tentative de restaurare a dominației imperiale, fără a contesta legitimitatea coloniilor europene deja existente.
Statele Unite au privit cu îngrijorare ordinea politică europeană consacrată prin Congresul de la Viena (1814–1815), temându-se că aceasta ar putea favoriza restaurarea regimurilor monarhice și în emisfera vestică. Franța acceptase deja să sprijine restaurarea monarhiei spaniole în schimbul unor concesii teritoriale, inclusiv asupra Cubei. După încheierea Războaielor Napoleoniene (1803–1815), Prusia, Austria și Rusia au constituit Sfânta Alianță, care a funcționat, în practică, ca un instrument politico-militar destinat menținerii ordinii conservatoare stabilite la Viena. În mod particular, Sfânta Alianță a autorizat intervenții militare menite să restabilească dominația dinastiei Bourbon asupra Spaniei și a coloniilor acesteia, aflate într-un stadiu avansat al procesului de emancipare politică.
Politica externă a Regatului Unit era, în linii mari, convergentă cu obiectivele generale ale Doctrinei Monroe. Marea Britanie a sprijinit discret mișcările de independență din America de Sud în conflictul acestora cu Spania și a propus emiterea unei declarații comune privind principiile doctrinei, din preocuparea că interesele sale comerciale ar fi fost afectate de o nouă expansiune colonială europeană în Americi. În practică, timp de mai mulți ani după formularea doctrinei, Regatul Unit a fost, prin intermediul Marinei Regale, principalul garant al aplicării acesteia, întrucât Marina Statelor Unite reprezenta încă o forță limitată. Guvernul american a refuzat însă o declarație comună, pe fondul relațiilor tensionate generate de Războiul din 1812; cu toate acestea, factorul declanșator imediat al proclamării Doctrinei Monroe l-a constituit Ukazul rus din 1821,Pentru textul Ukazului din 1821, a se vedea: prin care Imperiul Rus își afirma pretențiile asupra regiunii Pacificului de Nord-Vest și interzicea accesul navelor străine, altele decât cele rusești, în apropierea coastelor respective. Acest act a fost perceput de Statele Unite nu doar ca o măsură administrativă, ci ca o revendicare de suveranitate cu potențial de precedent pentru alte puteri europene.
Aceste evoluții convergente au creat cadrul strategic și ideologic care a condus, în anul 1823, la formularea explicită a Doctrinei Monroe.
Doctrina
Textul integral al Doctrinei Monroe, redactat în principal de viitorul președinte și, la momentul respectiv, secretar de stat John Quincy Adams, este amplu și formulat într-un limbaj diplomatic elaborat. Cu toate acestea, esența doctrinei este concentrată în două pasaje fundamentale. Primul este declarația introductivă, care enunță principiul conform căruia Lumea Nouă nu mai poate constitui un obiect al colonizării de către puterile europene:
Cel de-al doilea pasaj esențial, care formulează doctrina într-o manieră mai explicită și mai cuprinzătoare, este adresat „puterilor aliate” ale Europei. Acesta precizează că Statele Unite adoptă o poziție de neutralitate față de coloniile europene existente în Americi — neutralitate care nu implica recunoașterea unui drept de expansiune colonială, ci acceptarea statu quo-ului colonial existent. În același timp, documentul afirmă opoziția fermă a Statelor Unite față de orice ingerință politică sau militară a puterilor europene care ar avea ca efect crearea de noi structuri coloniale sau subminarea suveranității republicilor hispano-americane recent independente:
Discursul președintelui James Monroe nu a constituit, în sine, o doctrină de politică externă coerentă și sistematic articulată. La momentul formulării sale, acesta avea în principal un caracter declarativ, nefiind susținut de o capacitate militară adecvată care să permită aplicarea sa efectivă. Din acest motiv, discursul a fost în mare măsură ignorat în deceniile imediat următoare, până când susținătorii principiului neintervenției europene în Americi au încercat să construiască retrospectiv o „doctrină Monroe” unitară. Sensul și aplicarea acesteia aveau să evolueze substanțial în timp, doctrina fiind consacrată drept o componentă centrală a marii strategii a Statelor Unite abia la mijlocul secolului al XX-lea.
Efecte
Reacția internațională
Întrucât Statele Unite nu dispuneau, la momentul respectiv, nici de o forță navală, nici de o armată terestră capabile să confere doctrinei o credibilitate strategică reală, aceasta a fost în mare măsură ignorată pe plan internațional. Prințul Klemens von Metternich, principalul arhitect al ordinii conservatoare post-napoleoniene, a reacționat cu ostilitate la această declarație, consemnând în corespondența sa privată că doctrina reprezenta „un nou act de revoltă” al Statelor Unite, susceptibil să ofere „o nouă forță apostolilor sedițiunii și să reînsuflețească curajul fiecărui conspirator”.