Weather Report a fost o trupă influentă și bine cunoscută de jazz fusion din anii '70 și '80 care combina jazz-ul și latin jazz-ul cu muzica de artă, muzica etnică/world (cel mai notabil muzica etnică din Africa dar și din America de Sud), R&B (i.e., rhythm & blues), funk, muzica electronica precum și elemente de rock (în proporții variate pe parcursul carierei lor de 16 ani).
Weather Report este considerată una dintre formațiile care au pionierat genul jazz fusion, care îmbină jazz-ul cu elemente de rock precum și alte genuri muzicale, alături de alte mari formații de gen ale secolului precedent precum Mahavishnu Orchestra (a cărui frontman a fost chitaristul John McLaughlin), Return to Forever sau Headhunters (a cărui frontman a fost Herbie Hancock). Formația a fost inclusă în Grammy Hall of Fame în 2010. De-a lungul timpului, membrii constanți ai formației au fost Josef „Joe” Erich Zawinul la clape și Wayne Shorter la saxofon. La sfârșitul anilor '70 și începutul anilor '80, formația a fost cunoscută de asemenea pentru talentul și tehnica virtuozului basist Jaco Pastorius.
Dintre membrii fondatori ai formației, în viață mai erau doar Wayne Shorter (saxofon) și Miroslav Vitouš (chitară bas) în 2022. În 2023, doar Miroslav Vitouš mai trăia după decesul a lui Wayne Shorter (la începutul lunii martie). În 2025, Miroslav Vitouš rămâne singurul membru fondator al grupului încă în viață. Muzica formației a influențat mai mulți muzicieni de-a lungul timpului, spre exemplu bateristul Neil Peart de la trupa canadiană de rock progresiv Rush.
Activitate Grupul Return to Forever al lui Chick Corea era similar în stil și apropiere. Cele două trupe au împărțit de fapt câțiva membri, printre care Airto Moreira.
Trupa a fost fondată de pianistul Joe Zawinul și saxofonistul Wayne Shorter. Cei doi s-au întâlnit și s-au împrietenit pentru prima oară în anul 1959, amândoi cântând in ansamblul big band (poate conține un număr de 12 până la 25 membri) a lui Maynard Ferguson.
Zawinul a continuat să cânte cu grupul lui Cannonball Adderley în anii 1960, iar Shorter cu cel de-al doilea mare cvintet al lui Miles Davis, muzicienii lăsându-și amprenta printre marii compozitori de jazz. Mai târziu, Zawinul i s-a alăturat lui Shorter la primele înregistrări de muzică fusion ale lui Miles Davis, ca parte a trupelor de studio care au înregistrat In a Silent Way și Bitches Brew, deși Zawinul nu a făcut parte din compoziția de turneu a lui Davis.
În ciuda acestui fapt, Weather Report este deseori văzută ca un produs secundar al grupului de muzicieni asociați cu Miles Davis la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970.
Inițial, muzica trupei presupunea o improvizație extinsă, similară perioadei în care Miles Davis lucra la Bitches Brew, iar instrumentația conținea atât un toboșar tradițional (Alphonse Mouzon) cât și un percuționist secundar (întâi Airto Moreira, apoi Dom Um Romão). Grupul era neobișnuit și inovativ, abandonând acompaniamentul solistului, obișnuit în jazz-ul drept și prezentând în schimb improvizații din partea fiecărui membru al trupei. Muzica formației era astfel cvasi-instrumentală.
Reedman Wayne Shorter a pionierat mai departe rolul saxofonului soprano, (continuând eforturile anterioare ale lui Sidney Bechet, Lucky Thompson, Steve Lacy și John Coltrane). Atât Zawinul cât și basistul original, Miroslav Vitouš, au experimentat efectele electronice ale chitariștilor rock, Zawinul aplicându-le pe pian și sintetizator, iar Vitouš pe contrabas, uneori cu arcuș, ca o a doua voce, asemănătoare unui corn.
Înregistrări timpurii Primul album cu același nume al trupei lansat în anul 1971 a câștigat titlul de „Album al Anului”, dat de revista DownBeat tot în anul 1971. Deși albumul prezintă un sunet mai moale decât în anii precedenți în jazz (s-a folosit bas acustic, iar sintetizatoare nu), este considerat un clasic al muzicii fusion timpurii. Piesa de început, „Milky Way, folosește o tehnică în care corzile pianului sunt făcute să cânte nu de către ciocănelele din interiorul acestuia, ci de saxofonul soprano al lui Shorter, care, cântând notele respective, provoca vibrații rezonante în corzile pianului.
În anul următor, cel de-al doilea album al trupei, „I Sing The Body Electric”, prezintă prima lor utilizare a electronicii dincolo de claviatura electrică (un sintetizator și efecte de sunet au fost folosite). O parte a albumului a fost înregistrată live în Japonia. Dublul album „Live in Tokyo” a fost lansat mai târziu ca și import și făcut disponibil în Statele Unite ale Americii.
Devenind mai funky Începând cu Sweetnighter (1973), Zawinul a decis să abandoneze formatul în principal acustic de improvizație al grupului, iar trupa a început să ia o nouă direcție. Weather Report a devenit mai orientată pe funk/groove, adăugând mai multă structură atât secțiunii de cântec cât și celei de improvizație. Această schimbare s-a dovedit a nu fi potrivită pentru talentele lui Vitouš, lipsa lui de interes în cântarea acompaniamentelor improvizate funky mai repetitive (vamps) devenind o problemă (părți din Sweetnighter folosesc un bas electric de studio). În cele din urmă, aceasta a dus la plecarea lui Vitouš și înlocuirea acestuia cu un basist care utiliza un bas electric fretless, Alphonso Johnson, pe care Shorter îl cunoștea și care în acel moment cânta cu trupa lui Chuck Mangione.
Ultima piesă de pe album, „Non Stop Home” a lui Shorter, prevestea marca distinctivă care urma să fie evidențiată mai mult pe următorul lor album.
Schimb de toboșari În primii 8 ani de existență, trupei i-a fost greu să găsească un toboșar permanent, schimbând aproximativ un toboșar pe an, mai precis în ordine cronologică: Alphonse Mouzon, Eric Gravatt, Greg Errico, Ishmael Wilburn, Skip Hadden, Darryl Brown, Leon „Ndugu” Chancler, Chester Thompson, Narada Michael Walden și Alex Acuña, până când Jaco Pastorius l-a recomandat pe Peter Erskine în 1978. Erskine și Omar Hakim au devenit mai târziu singurii toboșari care au cântat cu trupa pe o perioadă mai lungă de 2 ani.
Perioada de mijloc Albumul care a stabilit sunetul distinctiv al trupei a fost Mysterious Traveller în 1974. Pentru prima dată un bas electric (mânuit de Alphonso Johnson din Philadelphia) a fost utilizat aproape în fiecare cântec. În afară de aceasta, tehnica generală de compoziție a fost crescută considerabil, iar Zawinul a explorat îmbunătățiri în tehnologia sintetizatoarelor la înregistrare. Unele din efectele muzicale folosite pe lângă sintetizatorul muzical includ aplauzele mulțimii (preluate de la un meci Rose Bowl real), sunete extraterestre din spațiu și plânsete de copil (propriul fiu al lui Zawinul înregistrat în casa lor). Mysterious Traveller a început șirul fără precedent de patru premii „Albumul Anului” consecutive acordate de revista Down Beat.
Tale Tippin’, înregistrat în 1975, a făcut și mai mulți pași în utilizarea îmbunătățirilor tehnologice la sintetizatoare. De asemenea, albumul a scos la iveală mai mult solo din partea lui Wayne Shorter, până la nivelul la care el face mai multe solouri pe album decât pe oricare alt disc Weather Report. Shorter a înregistrat și Native Dancer, bine primitul clasic de latin jazz al anilor 1970, sub propriul nume în același an cu vocalistul brazilian Milton Nascimento. Efortul celor de la Weather Report a câștigat din nou Cel Mai Bun Album acordat de revista Down Beat, iar combinația Shorter/Nascimento s-a clasat pe poziția următoare.
Anii legendari Jaco Pastorius Până la albumul Black Market din 1976, muzica trupei evoluase dincolo de improvizațiile funk cu terminație deschisă, în forme concise, orientate mai melodic, care au avut și un succes de piață mai mare. Considerabil, acest album l-a introdus pe virtuosul basist Jaco Pastorius, deși acesta a cântat doar în două piese de pe album. Alphonso Johnson, care a cântat în celelalte cinci piese, a decis să părăsească Weather Report pentru a cânta cu trupa lui Billy Cobham/George Duke (grup în care cânta tânărul John Scofield la chitară).
Black Market a fost probabil cel mai orientat spre rock album de studio al celor de la Weather Report, în parte datorită lui Chester Thompson, (membru anterior în trupa lui Frank Zappa), care a cântat la tobe în majoritatea cântecelor de pe album. El a fost mai târziu recrutat în trupa de turneu a celor de la Genesis. Din nou, și Black Market câștigă Albumul Anului de la Down Beat.
Adăugarea lui Jaco Pastorius în trupă i-a adus acesteia uriașa popularitate. Cel mai mare hit individual al lor, standardul jazz “Birdland” de pe albumul Heavy Weather din 1977, a ajuns chiar și în charturile pop din acel an.
Trupa a apărut și în serialul televizat The Midnight Special al lui Burt Sugarman, unde a cântat piesele Birdland și Teen Town. Heavy Weather s-a dovedit a fi cel mai de succes album al trupei în materie de vânzări, primind numeroase critici favorabile la scară largă.
Pastorius a stabilit un nou standard în mânuirea basului electric fretless și a adăugat două compoziții proprii. Heavy Weather a dominat topul premiilor obținute pentru discurile trupei , inclusiv ultimul premiu, Albumul Anului din partea Down Beat.
Jaco Pastorius a apărut pe încă patru albume Weather Report: Mr. Gone în 1978, 8:30 în 1979, și Night Passage în 1980 și pe cel de-al doilea album al lor, numit Weather Report, înregistrat în 1981 și lansat în 1982. Pastorius a părăsit grupul la sfârșitul lui 1981, trebuind să-și îndeplinească propriile obligații de turneu cu trupa lui big band, Word of Mouth. Pe vremea când a părăsit Weather Report, Pastorius începuse să arate simptome de depresie maniacă, ce avea să îl lase cu probleme serioase mai târziu în viață.
Datorită implicării profesionale a lui Pastorius cu Joni Mitchell în a doua jumătate a anilor ’70, Mitchell a angajat compozițiile din Heavy Weather si 8:30 în masă (deși fără Zawinul în ambele cazuri) să cânte pe albumurile ei de studio Don Juan’s Reckless Daughter și Mingus.
În 1979, Weather Report a călătorit în Havana, Cuba, pentru a participa la istoricul festival Havana Jam, (care a avut loc între 2 și 4 martie), alături de Stephen Stills, CBS Jazz All-Stars, Trio of Doom, Fania All-Stars, Billy Swan, Bonnie Bramlett, Mike Finnegan, Kris Kristofferson, Rita Coolidge și Billy Joel, plus artiști cubanezi precum Irakere, Pacho Alonso, Tata Güines și Orquesta Aragón.
Concertul lor este înregistrat pe documentarul Havana Jam ’79 a lui Ernesto Juan Castellano.
Ratingul de o stea de la DownBeat Magazine (1978) Multe din albumele anterioare ale trupei obținuseră cel mai mare scor posibil pentru un disc (de 5 stele mai precis) în analizele de discuri ale prestigioasei reviste de specialitate DownBeat. Totuși, în 1978, trupa a înregistrat controversatul și experimentalul album Mr. Gone, care a primit doar o stea din partea revistei. Trupa a aranjat un interviu pentru răsturnarea situației cu revista, în scopul de a-și apăra eforturile. Zawinul și Pastorius au fost sfidători în răspunsurile pe care le-au acordat intervievatorului, Shorter a fost mai filozofic, iar Erskine cel mai reticent dintre toți patru. Unii spun că această analiză DownBeat a fost cea mai controversată din întreaga istorie a revistei.
Trupa a făcut o revenire și a dus la bun sfârșit ultimul lor album din anii ’70. Albumul live “8:30”, din anul 1979, este considerat a fi unul din cele mai bune albume ale trupei, combinând atât înregistrări live cât și de studio pe un dublu LP. Trupa a câștigat Premiul Grammy în 1979 pentru Cea mai Bună Interpretare Jazz Fusion cu “8:30”.
În ciuda controversei cu Mr. Gone, turneul “8:30” al trupei a fost probabil cel mai bine urmărit. Zawinul a fost citat spunând că au fost angajate mai multe mâini pe scenă pentru acel turneu decât în orice alt moment din istoria trupei.
Trupa mergea în turneu ca și cvartet acum, în mod intenționat abandonând scaunul percuționistului.
Anii 1980