Otto Hahn () a fost un chimist german, lider al cercetărilor în domeniul radiochimiei. Este considerat părintele chimiei nucleare.Seaborg, Glenn T. (1966) Introduction to Otto Hahn – A Scientific Autobiography. Charles Scribner's sons, New York. A obținut Premiul Nobel pentru Chimie (1944) pentru descoperirea fisiunii nucleare, proces care a fost exploatat ulterior în construcția reactorilor energetici nucleari și a armelor nucleare.
A fost ultimul președinte al Societății Kaiser Wilhelm în 1946 și președinte fondator al Societății Max Planck (1948-1960). Fiind un model de integritate și excelență academică,Lise Meitner – Recollections of Otto Hahn. Dietrich Hahn (editor). Verlag S. Hirzel, Stuttgart 2005 a devenit unul dintre cei mai influenți și respectați cetățeni ai Germaniei Federale de după cel de-al Doilea Război Mondial.
A fost un oponent al național-socialismului și a persecuției evreilor de către Partidul Nazist. Albert Einstein a scris că Otto Hahn a fostAlbert Einstein către Otto Hahn, scrisoare din 28 ianuarie 1949. A se vedea: Dietrich Hahn (editor): Otto Hahn - Leben und Werk in Texten und Bildern. Suhrkamp-Insel Verlag, Frankfurt pe Main 1988. p. 237 „unul dintre puținii care a stat în picioare și a făcut tot ce a putut în acești ani întunecați”. După cel de-al Doilea Război Mondial, Otto Hahn a devenit un militant împotriva utilizării energiei nucleare drept armă.
Viața timpurie Otto a fost cel mai mic dintre copii lui Heinrich Hahn (1845–1922) – prosper antreprenor (proprietar al „Glasbau Hahn”) – și al lui Charlotte Hahn, născută Giese (1845–1905). Alături de frații săi Karl, Heiner și Julius, Otto a avut parte de toată atenția părinților, dezvoltându-se într-un mediu propice. Interesul său față de chimie s-a manifestat încă de la vârsta de 15 ani, când a început să facă experimente în spălătoria casei părintești. Tatăl său și-ar fi dorit ca Otto să studieze arhitectura, el însuși construind sau achiziționând diverse proprietăți rezidențiale sau industriale, dar a fost convins de ambiția fiului de a deveni inginer chimist.Otto Hahn: My Life. Herder and Herder Publishers, New York, 1970. p. 13-37 (capitolul 1: Childhood and Schooldays) În 1897 – după ce a absolvit examenul de bacalaureat (Arbitur) la Klinger Oberrealschule din Frankfurt – Hahn și-a început studiile de chimie și mineralogie la Universitatea din Marburg. Disciplinele secundare studiate au fost fizica și filozofia. În timpul semestrelor al treilea și al patrulea a studiat la Universitatea din München sub supravegherea lui Adolf von Baeyer. În 1901 a obținut titlul de Doctor al Universității din Marburg cu o teză intitulată Asupra derivaților bromurați ai izoeugenolului, o temă clasică de chimie organică. După satisfacerea serviciului militar (un an), tânărul chimist s-a reîntors la Universitatea din Marburg, unde a lucrat pentru următorii doi ani ca asistent al coordonatorului doctoratului său, Profesor Geheimrat Theodor Zincke.Klaus Hoffmann: Otto Hahn - Achievement and Responsibility. traducere în engleză de J. Michael Cole, Springer-Verlag, New York Inc., Heidelberg, Berlin etc., 2001. p. 17-19
Colaboratorul său științific Nikolaus Riehl a susținut că familia Hahn ar avea un „antecedent evreiesc”, dar acest fapt nu a afectat cariera academică a lui Otto Hahn în timpul perioadei naziste.Nikolaus Riehl; Frederick Seitz (1996). Stalin's Captive: Nikolaus Riehl and the Soviet Race for the Bomb. Chemical Heritage Foundation. pp. 10–
Cercetările efectuate la Londra și Montreal (1904–1906)
Descoperirea radiothoriului și a „altor elemente noi” Intenția lui Otto Hahn a fost aceea de a lucra în industrie. Acest deziderat – alături de intenția de a-și dezvolta cunoștințele de limbă engleză – l-a făcut să preia în 1904 un post la University College London, lucrând alături de Sir William Ramsay (descoperitorul gazelor nobile). În cadrul acestui grup, Hahn a lucrat în radiochimie, un domeniu foarte nou în acele vremuri. La începutul lui 1905, în cursul unor experimente asupra unor săruri ale radiului, Hahn a descoperit „o nouă substanță” pe care a numit-o radiothoriu (228Th), care a fost considerată – la acea vreme – a fi un nou element radioactiv; în fapt, acesta era un izotop încă necunoscut al thoriului (termenul izotop a fost introdus ulterior, în 1913, de către chimistul britanic Frederick Soddy).
Ramsey s-a arătat a fi foarte entuziast când un alt nou element a fost descoperit în institutul pe care îl conducea, intenționând să anunțe descoperirea într-un mod corespunzător. În baza tradiției, acesta trebuia făcută întâi în fața comitetului venerabilei Royal Society. În cadrul sesiunii din 1 martie 1905, Ramsey a comunicat descoperirea radiothoriului de către Hahn,Klaus Hoffmann: Otto Hahn - Achievement and Responsibility. traducere în engleză de J. Michael Cole (Leyburn, UK). Springer, Inc., New York-Berlin-Heidelberg-London-Paris-Singapore-Tokyo 2001. p. 207 eveniment care a suscitat inclusiv interesul presei.The Daily Telegraph, Londra, 18 martie1905
A fost pentru prima dată când numele lui Hahn a fost menționat în relație cu cercetările asupra radiului, lucrarea sa intitulată „Un nou element radioactiv care dezvoltă emanația thoriului” fiind publicată în Proceedings of the Royal Society, numărul din 24 martie 1905 (76 A, pp. 115-117). Aceasta a fost prima din cele peste 250 de lucrări ale lui Otto Hahn în domeniul radiochimiei. În mai 1905, Ramsay îi scria lui Ernest Rutherford: „Hahn este esențial și și-a făcut munca într-un mod admirabil. Sunt sigur că te vei bucura să îl ai în grupul tău de cercetare”.Walther Gerlach/Dietrich Hahn: Otto Hahn - Ein Forscherleben unserer Zeit.Wissenschaftliche Verlagsgesellschaft (WVG), Stuttgart 2005. p. 173.
Rutherford a fost de acord, motiv pentru care Hahn a lucrat din septembrie 1905 până la mijlocul lui 1906 în cadrul grupului său la Universitatea McGill din Montreal, Canada. Aici a descoperit thoriul C (mai târziu identificat ca fiind 210Po) și radioactiniul (mai târziu identificat ca fiind 227Th) și a investigat dezintegrarea alfa a radiothoriului,Angelo, Joseph A. (2004) Nuclear Technology. Greenwood Publishing Group. p 117 ceea ce l-a făcut pe Rutherford să declare că „Hahn are un simț special pentru descoperirea de noi elemente”.Dietrich Hahn (Ed.): Otto Hahn - Leben und Werk in Texten und Bildern. Suhrkamp-Insel Publishers, Frankfurt am Main, 1988. p. 59.
În biografia lui Rutherford, David Wilson – corespondent științific al BBC – scria:David Wilson: Rutherford - simple genius. Hodder and Stoughton, London-Sydney-Auckland-Toronto 1983. p. 183.
Cercetările efectuate la Berlin (1906–1944)
Descoperirea mezothoriului I (228Ra) Hahn s-a reîntors în Germania în 1906, unde a colaborat cu Emil Fischer la Universitatea din Berlin. Fischer i-a pus la dispoziție un fost atelier de prelucrare a lemnului din Institutul de Chimie, care a fost transformat în laboratorul de cercetare propriu a lui Otto Hahn. În acest spațiu, utilizând o aparatură extrem de primitivă, Hahn a descoperit în decurs de câteva luni mezothoriul I și II și – independent de Bertram Boltwood – părintele radiului, ioniul. (ulterior identificat ca fiind 230Th). O importanță deosebită i s-a acordat mezotoriului I (228Ra) care – la fel ca 226Ra (descoperit anterior de către Pierre și Marie Curie) – era ideal pentru tratamentul medical, având însă un cost redus la jumătate comparativ cu 226Ra. Wilson menționa în biografia lui Rutherford:David Wilson: Rutherford - simple genius. Hodder and Stoughton, London-Sydney-Auckland-Toronto 1983. p. 242-243
În 1914, Otto Hahn a fost nominalizat pentru prima oară pentru acordarea Premiului Nobel în Chimie de către Adolf von Baeyer, iar în iunie 1907, în urma susținerii tezei de abilitare, Hahn s-a calificat pentru a preda la Universitatea din Berlin. Pe 28 septembrie 1907 a făcut cunoștință cu fiziciana austriacă Lise Meitner, care s-a transferat de la Viena la Berlin. Acesta a fost începutul unei perioade de 30 de ani de colaborare și prietenie între cei doi oameni de știință.
Descoperirea reculului radioactiv În 1904, Harriet Brooks a descoperit fenomenul de recul radioactiv, pe care însă l-a interpretat eronat. Către sfârșitul anului 1908 și începutul anului 1909, Otto Hahn a reușit să demonstreze că nucleele atomice suferă un recul la emisia de particule alfa, totodată interpretând corect fenomenul. Fizicianul Walther Gerlach l-a descris ca fiind „o descoperire profund semnificativă pentru fizică, cu consecințe pe termen lung”.Gerlach, Walther/Dietrich Hahn: Otto Hahn – Ein Forscherleben unserer Zeit. Wissenschaftliche Verlagsgesellschaft (WVG), Stuttgart 1984. p. 39. Aflat la Manchester, Rutherford îi scria mamei sale: „el face o treabă excelentă în Germania la acest moment”.Ernest Rutherford: Letter to his mother, 14 septembrie 1910. See: Gerlach, Walther/Dietrich Hahn: Otto Hahn - Ein Forscherleben unserer Zeit. WVG Publishers, Stuttgart 1984. p. 173.
În 1910, Hahn a fost numit Profesor de către August von Trott zu Solz, Ministrul Prusac al Culturii și Educației, iar în 1912 a devenit șeful Departamentului de Radiochimie, proaspăt creat la Institutul de Chimie Kaiser Wilhelm din Berlin-Dahlem (în prezent „clădirea Hahn-Meitner” a Universității Libere din Berlin, Thielallee 63). Hahn a fost directorul institutului între 1928 și 1946, succedându-i lui Alfred Stock. În 1924, Hahn a fost ales membru cu drepturi depline al Academiei Regale Prusace de Științe (fiind propus de către Albert Einstein, Max Planck, Fritz Haber, Wilhelm Schlenk și Max von Laue).
Căsătoria cu Edith Junghans
În 1911, în timpul unei conferințe la Stettin (în prezent Szczecin, Polonia), Otto Hahn a întâlnit-o Edith Junghans (1887–1968), o tânără studentă în arte a Școlii regale de Arte din Berlin. Cei doi s-au căsătorit la Stettin (orașul natal a lui Edith) în data de 22 martie 1913, unde tatăl acesteia, Paul Ferdinand Junghans, a fost ofițer juridic de grad înalt și președinte al Parlamentului Orășenesc până la moartea sa în 1915. Singurul lor copil, Hanno, născut în 1922, a devenit un renumit cercetător de istoria artelor și arhitectură (la Herțiana din Roma), fiind cunoscut în special pentru descoperirile sale în arhitectura cisterciană timpurie (secolul al 12lea). În august 1960 – în timpul unei călătorii de studii în Franța – Hanno Hahn a murit într-un accident de mașină, alături de soția și (în același timp) asistenta sa Ilse Hahn, născută Pletz. Acestora le-a supraviețuit fiul lor Dietrich, în vârstă de 14 ani la momentul accidentului. În 1990 a fost instituit Premiul Hanno și Ilse Hahn pentru contribuții remarcabile la istoria artei italiene, ca suport pentru tineri istorici talentați. Premiul este oferit la fiecare doi ani de către Bibliotheca Hertziana – Institutul de Arte Max Planck din Roma.
Descoperirea protactiniului În decembrie 1916, reîntors la Berlin, Hahn și-a reînceput cercetările radiochimice în cadrul institutului. În 1917-1918, Hahn și Meitner au izolat un produs de dezintegrare radioactivă cu viață lungă, pe care l-au numit „proto-actiniu”. Încă din 1913, Kazimierz Fajans și Oswald Helmuth Göhring izolaseră produsul de dezintegrare cu viață scurtă al uraniului X2 (mai târziu cunoscut drept 234mPa), pe care îl numiseră brevium. Cele două produse radioactive s-au dovedit a fi izotopi ai elementului 91, necunoscut la acea dată.