Comitetul Național Român a fost o organizație care și-a desfășurat activitatea la Washington, D.C. între 1949 și 1975. A făcut parte, alături de comitete similare reprezentând alte țări din Europa de Est, din .
Comitetul a activat în mai multe domenii, funcționând drept reuniune de experți care a furnizat rapoarte bine informate, amănunțite și influențiale cu privire la situația din România după venirea comuniștilor la putere, publicând reviste în limba engleză și franceză. A susținut Fundația Universitară Carol I și organizația de ajutorare a refugiaților CAROMAN.
Comitetul a fost organizat de Generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru constituțional al României, sub patronajul Regelui Mihai I. Acesta a fost compus din oameni politici din partidele democratice (Partidul National Țărănesc, Partidul Național Liberal, și o parte a Partidul Social Democrat) din guvernul anterior instaurării guvernării comuniste în România. La cererea Regelui Mihai I, legionarii nu au fost incluși. Din aceste motive, comitetul a reprezentat tradiția democratică română în occident, dar nu a reprezentat un guvern român în exil și nu a fost recunoscut ca atare.
Comitetul nu a avut o sursă stabilă de finanțare pe durata activității ceea ce a dus, printre altele, la numeroase disesiuni între participanți, referitor la ce ar trebui să facă sau ce reprezintă.
Pregătirea rezistenței anti-comuniste din exil Inițiatorul ideii de a organiza o conducere românească în exil, în contextul intrării trupelor sovietice în România, este Mihai Antonescu, ministru al afacerilor străine în perioada războiului. La începutul anului 1943, după înfrângerea de la Stalingrad, Mihai Antonescu întocmise deja o listă de persoane care să se refugieze în occident pentru a continua rezistența împotriva comunismului. Pentru finanțarea acestei rezistențe în exil, în perioada 1943 – 1944, Mihai Antonescu a transferat aproximativ 20 de milioade de franci elvețieni în bănci din Elveția.http://old.jurnalul.ro/articol.php?id=50970 Administrator al acestui fond a fost numit Vespasian V. Pella, ministru plenipotențiar al României la Berna.
După încheierea armistițiului cu Națiunile Unite, Grigore Niculescu-Buzesti, ministru al afacerilor străine în guvernul Generalului Constantin Sănătescu, a dispus ca banii să se întoarcă în țară. Banca Națională a primit treptat peste 10 milioane de franci elvețieni. Noul titular al Ministerului Afacerilor Străine, Constantin Vișoianu (în guvernul Generalului Nicolae Rădescu, numit la 5 decembrie 1944) a dispus încetarea transferurilor de bani din Elveția. Cu puțin timp înainte de căderea guvernului Rădescu, la 12 ianuarie 1945, Constantin Vișoianu i-a transmis lui Gheorghe Anastasiu, însărcinat cu afaceri al României la Berna, ordinul de a transfera banii pe numele lui Alexandru Cretzianu, la acea vreme ambasadorul României la Ankara. Din suma inițiala a "fondului elvețian" de 20 de milioane de franci elvețieni, în contul lui Alexandru Cretzianu au ajuns aproximativ 6 milioane. Transferul la Schweizerische Bankgesellschaft din Berna a fost efectuat la 5 mai 1945. Aceste fonduri urmau să fie utilizate pentru organizarea rezistenței românești anticomuniste.
Transferul ordonat de Constantin Vișoianu, făcut pe baza decretului-lege nr. 576 din 4 noiembrie 1944, era perfect valabil. Decretul dădea dreptul ministrului afacerilor străine să efectueze cheltuieli discreționare, menționând că "cheltuielile nu trebuie justificate prin acte". Deși guvernele următoare au contestat legalitatea transferului, ele au continuat să efectueze plăți în virtutea aceluiași decret. Astfel, cu aceeași justificare, la 28 ianuarie 1948, Ana Pauker, ministru de externe al Republicii Populare Române, semna o decizie prin care o împuternicea pe Ana Toma, secretar de stat la același minister "de a aproba cheltuielile de la fond pentru interese superioare de stat, în limitele prevederilor bugetare și ale creditelor deschise de Ministerul Finanțelor în orice sume, când cheltuielile se sprijină pe acte, și până la cel mult 20% din totalul fondurilor, când e vorba de plata în interes general, care nu pot sau nu trebuie să fie sprijinite pe acte". Ion Calafeteanu – Schimbări în aparatul diplomatic românesc după 6 martie 1945 – Editura Enciclopedică, București 1995
Unele documente din arhiva Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., semnate de Grigore Geamănu, Constantin Flitan și Tudor Popescu, afirmă că ordinul ar fi fost emis de Vișoianu după de 6 martie 1945 și ar fi fost antedatat.Gh. Buzatu, M. Chirițoiu: Agresiunea comunismului în România – Documente din arhivele secrete, Ed. Padeia Acestă afirmație este greu de susținut, deoarece după instaurarea guvernului Groza, Vișoianu nu mai avea acces la canalele oficiale de transmitere de documente către ambasadele din străinătate. Deși documentele P.C.R. consideră că, la data care a fost făcut, transferul a fost ilegal, deoarece de la data de 6 martie 1945 portofoliul afacerilor străine fusese preluat de Gheorghe Tătărăscu, nu există însă nicio dovadă că Tătărăscu ar fi transmis la Berna o dispoziție de anulare a ordinului de transfer. În sfârșit, documentul semnat de Geamănu, Flitan și Popescu afirmă că ordinul de transfer a fost dat cu asentimentul lui Nicolae Rădescu, afirmație negată de Ion Calafeteanu. Ion Calafeteanu: Politică și exil. Din istoria exilului românesc, Ed. Enciclopedică
Primele organizații ale rezistenței române din exil Un prim grup al rezistenței române din exil a fost format la Geneva în 10-11 iulie 1946. Grupul înființat de Grigore Gafencu, Alexandru Cretzianu, Viorel Virgil Tilea, Nicolae Petrescu-Comnen și George Răuț își fixase ca primă sarcină apărarea intereselor românești la Conferința de Pace de la Paris.Hotărîrea întâlnirii unor fruntași ai exilului românesc întruniți la Geneva în zilele de 10-11 iunie 1946 . Arhiva MAE. Fond Grigore Gafencu
Politicienii opuși regimului comunist considerau că guvernul Petru Groza era nelegitim, fiind instaurat la București din ordinele reprezentantului Uniunii Sovietice Andrei Vâșinski. De aceea, acești politicieni au întreprins demersuri pentru formarea unui guvern român în exil. Demersuri similare erau făcute în aceeași vreme și de politicienii din alte țări care intraseră sub zona de dominație a Uniunii Sovietice.
Încă din 1945, apar în Europa Occidentală diferite "comitete române", fără pretenții de reprezentativitate, ci mai ales cu scopul de a ajuta și orienta refugiații români.Mircea Dimitriu, într-un interviu realizat de Liviu Vălenaș, și publicat în volumul "Mișcarea Legionară între adevăr și mistificare", Ed. Marineasa, 2000 - În anii următori, conștienți că libertatea și chiar viața lor era în pericol, numeroși conducători politici din România au plecat în străinătate, unii dintre ei având mandate de reprezentare a partidelor istorice din țară. Astfel, Grigore Niculescu-Buzesti, Ministrul Afacerilor Străine în guvernul generalului Sănătescu, reușise să plece în străinătate, purtător al unei scrisori iscălite de Iuliu Maniu, Dinu Bratianu și Titel Petrescu prin care era însărcinat să organizeze rezistenta în străinătate.Neagu Djuvara - Formarea Comitetului Național Român, fragment din volumul Amintiri din pribegie. 1948-1990
Textul acestei scrisori este următorul: Iubite domnule Buzești, Am fost bucuros să aflu că, plecând din țară, sunteți gata a duce mai departe lupta pentru cauza națională pe care ați servit-o cu atâta strălucire și în mod atât de hotărîtor cu prilejul pregătirii și realizării actului de la 23 august 1944, ca și de atunci încoace. În tot acest timp, mi-ați fost cel mai apropiat colaborator în domeniul politicii externe. Sunteți astfel în măsură a cunoaște în întregime ideile ce animă acțiunea politică pe care o conduc. Situațiunea internă ca și problemele ce frământă astăzi țara vă sunt de asemenea prea bine cunoscute prin experiența nemijlocită ce aveți în această privință. În aceste condițiuni, socotesc nimerit să vă rog a mă reprezenta în străinătate în orice împrejurare și a decide în numele meu, atunci când nu va mai fi posibil a-mi referi în prealabil, în cadrul acțiunii desfășurate, potrivit instrucțiunilor ce am dat domnului Alexandru Cretzianu, de prietenii noștri aflați peste hotare. Convins că, în îndeplinirea acestui mandat veți avea colaborarea solidară a tuturor compatrioților noștri care înțeleg să apere în fața opiniei internaționale independența și interesele vitale ale României, vă rog să primiți, iubite domnule Buzești, încredințarea simțămintelor mele de înaltă și afectuoasă prețuire, Iuliu Maniu. Sunt de acord cu D-nul Maniu Constantin I.C. Brătianu În total acord cu cele scrise mai sus de D. Iuliu Maniu. În acord cu D. Const. I.C. Brătianu. Dau la rându-mi mandat D-lui Niculescu-Buzești să reprezinte Partidul Social Democrat Independent din România, făcând cunoscută partidelor socialiste din străinătate situația noastră din țară - acțiune eminamente democrată și națională. Constantin Titel Petrescu
Printre ceilalți demnitari care au reușit să plece se numără Nicolae Rădescu, Constantin Vișoianu și Mihail Fărcășanu. În primăvara anului 1947, tot la Geneva, a fost semnat un nou protocol, semnat de generalul Nicolae Rădescu, Cornel Bianu, Nicolae Caranfil, Alexandru Cretzianu, Carol Citta Davila, Grigore Gafencu, Grigore Niculescu-Buzești, Augustin Popa, Viorel Virgil Tilea și Constantin Vișoianu care căuta să precizeze măsurile care trebuiau luate pentru formarea unui comitet național. Scrisoarea din 15 septembrie 1948 a lui Grigore Gafencu către generalul C. Petre-Lazăr – Arhiva MAE. Fond Grigore Gafencu
După scoaterea în afara legii a partidelor politice democratice din România, arestarea lui Iuliu Maniu și abdicarea Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, la inițiativa lui Augustin Popa, care fusese director al ziarului național-țărănist "Curierul", reprezentanții în străinătate ai Partidului Național Țărănesc (PNȚ), ai Partidului Național Liberal (PNL) și ai Partidului Social Democrat Independent (PSDI) au creat, în ianuarie 1948, un organism de coordonare a activității lor în exil, denumit Consiliul Partidelor Democratice Române. Acest consiliu constituia un prim pas spre formarea unui Comitet Național, care să constituie un organ reprezentativ al românilor din afara zonei de influență a Uniunii Sovietice.
Tratative pentru formarea unui Comitet Național
Participanții la discuții
Fiind vorba despre o activitate în exil, selecționarea persoanelor care participau la discuții se putea face doar din cadrul grupului restrâns de oameni care fie trăiau în occident, fie reușiseră să plece din România. Numeroase personalități politice, a căror contribuție ar fi fost deosebit de utilă, rămăseseră în România și astfel nu puteau participa la organizarea comitetului.
Chiar în aceste condiții, din grupul de participanți la discuții făceau parte o serie de personalități de excepție. Trebuie în primul rând menționat grupul de diplomați, majoritatea aflându-se în misiuni în străinătate și refuzând să se întoarcă în țară, alții reușind prin diferite mijloace să părăsească țara. Dintre grupul de diplomați, ies în evidență Grigore Gafencu și Constantin Vișoianu, ambii foști miniștri de externe, cu o mare experiență diplomatică. Existau însă în exil și alți diplomați, foști miniștri plenipotențiari în diferite țări, care putea aduce o contribuție însemnată activităților comitetului. Din generația mai tânără de diplomați trebuie citat Brutus Coste, care lucrase timp de mai mulți ani cu Grigore Gafencu.