Capitularea Japoniei din august 1945 a pus capăt luptelor celui de-al doilea război mondial. Pe 10 august 1945, după invadarea Manciuriei de către Uniunea Sovietică și bombardamentele atomice de la Hiroșima și Nagasaki, liderii japonezi au decis în timpul unei conferințe imperiale (gozenkaigi) să accepte în principiu termenii capitulării necondiționate așa cum fuseseră ei stabiliți de Aliați prin așa numita „declarație de la Potsdam”. Au trebuit însă să mai treacă însă câteva zile cu lupte în spatele ușilor închise, inclusiv cu o tentativă de lovitură de stat, până când împăratul Hirohito s-a adresat națiunii prin intermediul radioului, anunțand pe 15 august acceptarea condițiilor impuse de Aliați. În discursul său, împăratul punea accentul pe rolul bombardamentelor atomice în luarea deciziei sale. O copie a discursului de pe 17 august destinată forțelor armate japoneze nu menționa bombardamentele nucleare, dar punea accentul pe invazia sovietică. În prezent există o controversă cu privire la motivele din spatele deciziei japoneze de capitulare. Pe 28 august, a început ocupația Japoniei. Pe 2 septembrie, guvernul japonez a semnat actele capitulării, care au pus în mod oficial capăt celui de-al doilea război mondial. În ciuda capitulării de pe 2 septembrie, au mai existat câteva unități japoneze izolate care au refuzat să se predea, iar un număr de soldați japonezi rătăciți au continuat lupta și nu s-au predat luni sau chiar ani de zile.
Contextul general
Până în 1945, ca urmare a unei campanii submarine a Statelor Unite, flota comercială japoneză fusese distrusă în cea mai mare parte, iar vasele care nu fuseseră încă scufundate au fost obligate să-și caute refugiul în porturi, cele mai multe importuri de pe continentul asiatic încetând. Marina și aviația japoneză suferea de pe urma lipsei de combustibil, puținul combustibil rămas urmând să fie folosit în luptele pentru respingerea invaziei iminente. Economia de război a Japoniei se afla în pagul colapsului, producția de combustibili, oțel, cauciuc și alte mărfuri vitale pentru armată aflându-se la niveluri incomparabil de mici față de cele din perioada interbelică.Robert A. Pape Why Japan Surrendered, International Security, vol. 18, nr. 2 (toamna 1993), pag. 154-201
Liderii japonezi avuseseră în vedere o încheiere negociată a arăzboiului. În planurile făcute mai înainte de declanșarea războiului, liderii niponi avuseseră în vedere o expansiune rapidă, consolidarea cuceririlor, o posibilă implicare în conflict a Statelor Unite, urmată de un aranjament prin care Japonia să poată păstra o parte cât mai mare din noile teritorii cucerite.US Strategic Bombing Survey, Summary
Deși toți conducătorii japonezi erau de acord că războiul merge rău, ei nu erau de acord asupra celei mai bune căi prin care se putea obține pacea. Existau două tabere: cea așa-numită a „păcii”, care era în favoarea unei inițiative diplomatice prin care liderul sovitic Stalin să fie convins să acționeze ca mediator al unor aranjamente cu SUA și aliații acestora, și o tabără a durilor, care erau în favoarea unei ultime bătălii „decisive”, care să producă inamicului niște pierderi atât de cumplite, încât SUA să se arate dispuse să ofere condiții de pace acceptabile.
Ambele abordări ale problemei se bazau pe experiența căpătată în timpul războiului ruso-japonez din 1905. Acel conflict a fost caracterizat printr-o serie de bătălii cu rezultat nedecis, urmate de bătălia decisivă de la Tsushima. Tratatul de la Portsmouth, care a pus capăt războiului, a fost mediat de președintele SUA Theodore Roosevelt.
În luna iulie 1944, generalul Tojo Hideki a fost înlocuit în funcția de prim ministru de generalul Koiso Kuniaki, care a declarat că Filipinele urmau să fie locul de desfășurare a bătăliei decisive.Frank, pag. 90. în ciuda înfrângerii din Golful Leyte și de pe insula Leyte, împăratul a continuat să creadă că generalul Yamashita Tomoyuki va putea să învingă forțele aliate de sub conducerea generalului Douglas MacArthur în bătălia din insula Luzon.
Speranțele japonezilor s-au dovedit deșarte. După înfrângerile din Insulele Mariane, din Marea Filipinelor și din insula Saipan, aflat în fața posibilității unui atac aliat asupra arhipelagului nipon, Cartierul general imperial a ajuns la concluzia că singura soluție care mai rămânea era lupta și sacrificiul întregului popor, care să provoace pierderi atât de mari inamicului, încât să-l facă să-și piardă dorința de luptă.Frank, pag. 89, citând din Irokawa Daikichi, The Age of Hirohito (1995).
În februarie 1945, prințul Konoe Fumimaro i-a dat împăratului Hirohito un memorandum care cuprindea o analiză a situației și în care se afirma că, dacă războiul va continua, casa imperială s-ar putea afla în mare pericol datorită unei revoluții generate de înfrângere.Herbert Bix, "Hirohito and the Making of Modern Japan", 2001, pag. 488-489 După cum a notat Marele șambelan al Curții, Fujita Hisanori, împăratul a apreciat că era prematur să se încerce începerea de negocieri de pace, ce excepția cazului în care s-ar fi reușit o mare victorie militară.Fujita Hisanori, "Jijûchô no kaisô", Chûo Kôronsha, 1987, pag. 66-67.
Facțiunile japoneze
În luna aprilie 1945, Koiso a fost înlocuit ca premier de amiralul Suzuki Kantaro. Politica guvernului Suzuki era a luptei până la capăt și a alegerii unei "morți onorabile a unei sute de milioane". În aparatul guvernamental se auzeau voci care subliniau slăbiciunile poziție japoneze, în special ținând seama de criza de țiței și lipsa stocurilor de alimente. În ciuda faptului că sovieticii anunțaseră că nu doreau să mai reînnoiască pactul de neutraliatate sovieto-japonez, ministul de externe nipon a fost împuternicit să caute o cale prin care să obțină URSS-ul neimplicat în conflict sau, poate chiar să abțină formarea unei alianțe sovieto-japoneze. Japonezii considerau că victoria sovietică împotriva germanilor se datora în mare parte neutralității nipone și că ar fi fost în avantajul ambelor părți ca URSS să sprijine poziția guvernului de la Tokyo, de vreme ce Statele Unite era, cel puțin pentru viitor, un inamic comun.
Pe 9 iunie, apropiatul împăratului, marchizul Kido Kōichi, a făcut analiză a situației prin care avertiza în legătură cu incapacitatea Japoniei de a mai duce un război modern și cu improbabilitatea ca guvernul să poată controla revoltele interne.Frank, pag. 97, citind din The Diary of Marquis Kido, 1933–45, pag. 435–436.
Kido a i-a propus împăratului să preia inițiativa și să se ofere să încheie razboiul „în condiții foarte generoase”. Kido propunea ca Japonia să renunțe la toate coloniile europene cucerite, asigurându-le numitelor colonii independența, urmând ca în plus țara să se dezarmeze și pentru un timp să se limiteze la o forță minimă de apărare. Având acceptul împăratului, Kido s-a adresat Consiliului Suprem de Război format din șase persoane. Togo s-a declarat în favoarea inițiativei. Suzuki și ministrul marinei Yonai Mitsumasa s-au arătat mai precauți, așteptând reacția celorlalți membri ai consiliului. Ministrul de război Anami Korechika avea o poziție oscilantă, insistând că inițiativa diplomatică trebuie să aștepte până când japonezii ar fi provocat americanilor o înfrângere uriașă.Frank, pag. 97–99.
În iunie, împăratul și-a pierdut speranțele într-o victorie militară împotriva Aliaților. După înfrangerea japonezilor în Okinawa, împăratul a devenit conștient de slăbiciunile armatei terestre, ale marinei și ale problemelor apărării teritoriului național.Frank, pag. 100, citind Shōwa Tennō Dokuhakuroku, pag. 136–37.
Pe 22 iunie, împăratul a convocat Consiuliul Suprem de Război. În mod neașteptat, împăratul s-a adresat primul Consiliului. El a cerut inițierea fără răgaz a unor planuri de încheiere a războiului.Frank, pag. 102. Participanții la întâlnire au căzut de acord să ceară ajutorul sovieticilor pentru încheierea războiului. Exista un număr de națiuni neutre care erau dispuse să joace un anumit rol în negocierile de pace (Suedia, Elveția, Vaticanul), dar ele erau considerate ca fiind cel mult intermediari, care să înmâneze niponilor propunerile Aliaților pentru capitulare și să transmită acceptarea sau refuzul Japoniei. Japonia spera că Uniunea Sovietică poate fi convinsă să acționeze ca agent al niponilor în negocierile cu Aliații. Nu s-a căzut de acord în această ședință asupra condițiilor pe care ar fi putut accepta Japonia, sau asupra modului de abordare a Aliaților. Conducătorii armatei erau încrezători în capacitatea militarilor de a da americanilor o lovitură devastatoare în cazul în care aceștia ar fi încercat să invadeze Kyūshū la sfârșitul anului 1945.
Încercările de negociere cu Uniunea Sovietică
Pe 30 iunie, Togo i-a cerut ambasadorului japonez la Moscova, Sato Naotake, să încerce să stabilească „relații ferme și durabile de prietenie”. Sato era împuternicit să discute statutul Manciuriei sau „orice altă problemă pe care rușii ar dori să o aducă în discuție”. Sato s-a întâlnit cu ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov pe 11 iunie, dar fără niciun rezultat. Pe 12 iulie, Togo l-a instuit pe Sato să le spună sovieticilor că împăratul, îngrijorat de pierderile omenești uriașe din ambele tabere combatante, este dornic să încheie pacea, dar că în condițiile în care SUA și Anglia insistau pentru o capitulare necondiționată, japonezilor nu le rămâne decât să lupte până la capăt. Împăratul propunea trimiterea prințului Konoe ca ambasador pentru negocieri, dar el nu ar fi fost capabil să ajungă la Moscova mai înainte de începerea Conferinței de la Potsdam.
Ambasadorul japonez la Moscova l-a avertizat pe Togo că tot ce pot aștepta japonezii, chiar și cu medierea sovietică, nu putea fi decât „capitularea necondiționată sau termeni aproape echivalenți cu aceasta”. Mai mult, cum ambasadorul avea anumite nelămuriri asupra naturii tatonărilor diplomatice, el a cerut ministrului de externe japonez lămuriri asupra sprijinului de care se bucura inițiativa de pace în rândul personajelor cheie ale guvernului și armatei. După ce pe 17 iulie, Togo i-a răspuns ambasadorului său că, deși toate structurile de putere sunt convinse că pot da lovituri distrugătoare Aliaților, trebuie luată în considerație posibilitatea medierii sovietice pentru orice altceva decât capitularea necondiționată. Cinci zile mai târziu, ministrul de externe a revenit clarificând faptul că vorbește în numele întregului guvern, reiterând opoziția cabinetului său la condițiile capitulării necondiționate, dar că se dorea cu hotărâre pacea.
Conținutul acestui schimb de mesaje diplomatice era bine cunoscut Aliaților, ai căror criptografi reușiseră să spargă codul diplomatic nipon.
Declarația de la Potsdam
Pe 26 iulie, Harry S. Truman, Winston Churchill și Chiang Kai-shek au emis așa-numita „Declarație de la Potsdam”, prin care erau anunțați termenii capitulării Japoniei. Cei trei lideri atrăgeau atenția asupra faptului că acești termeni nu erau negociabili. Se cerea:
Eliminarea „definitivă a autorității și influenței celor care înșelaseră și conduseseră greșit poporul japonez în încercarea de cucerire a lumii”. ocuparea „punctelor de pe teritoriul japonez care vor fi numite de Aliați”. Suveranitatea japoneză avea să fie limitată la insulele Honshū, Hokkaidō, Kyūshū, Shikoku și alte câteva insule mici pe care le vor hotărî aliații. În spiritul declarației de la Cairo din 1943, Japonia urma să piardă controlul asupra Coreei, Taiwanului și a altor teritorii, cucerite mai de curând. Dezarmarea completă a forțelor militare japoneze. Judecarea tuturor criminalilor de război.
Pe de altă parte, Aliații erau de acord ca:
Să nu înrobească japonezii ca rasă și să nu îi distrugă ca națiune. Guvernul japoneze urma să îndepărteze orice obstacol din calea dezvoltării democratice a societății. Libertățile fundamentale – libertatea cuvântului, libertatea religioasă și libertatea de opinie – ca și alte drepturi fundamentale ale omului, urmau să fie restabilite și respectate.