Istoria Azerbaidjanului, unul din cele mai vechi leagăne ale civilizației omenirii, este teritoriul etnic și patria istorică a azerilor care formau în perioada de început populația străveche a acestei țări.

Așezarile vechi omenești

În partea de nord, de-a lungul lanțului principal Caucazian, se întinde granița dintre Azerbaidjan și Rusia. La vest aceasta este scăldată de Marea Caspica, iar la nord-vest si sud-vest se învecinează cu Gruzia si Armenia. O mare parte din teritoriul Azerbaidjanului o formează o câmpie întinsă înconjurată de lanțuri muntoase care treptat lasă locul șesului. Locuitorii ținuturilor azere din antichitate, în lupta îndârjită pentru existență, au trecut la orânduirea gentilică, au format triburi, apoi statul și, în sfârșit, s-a format ca popor și națiune de sine stătătoare.

Peștera Azîh

Azerbaidjanul este una din cele mai vechi regiuni ale așezării omenești. În urma săpăturilor din renumita peșteră Azîh, nu departe de orașul Fizulu, arheologii azeri au descoperit una din cele mai vechi așezări preistorice ale omului pe teritoriul Euroasiei din epoca paleoliticului (epoca de piatră). Aici, în stratul așel, alături de uneltele de muncă și de resturile de mamifere, a fost descoperit un fragment al maxilarului omului fosil – azîhantrop. Prin cercetarea straturilor din peștera Azîh s-a reușit să se urmărească succesiunea epocilor paleoliticului inferior (doșel, șel și așel) și paleoliticului mediu (mustier).

Epoca paleolitului

În epoca paleoliticului mediu, în Azerbaidjan, după toate probabilitățile, deja se formase orânduirea gentilică. Următoarea etapă din istoria antică a omenirii, paleoliticul superior, a fost reprezentată în Azerbaidjan de descoperirile de obiecte în peșterile Talgar, Damjili, Iatag-eri. Arheologii au găsit aici plăci sub formă de cuțit, precum si unelte pentru șlefuit, pentru găurit, de cioplit, dălți, plăci microlitice confecționate din cremene, bazalt, obsidian și dolomită. Oamenii din paleoliticul superior (de la 40 până la 12-10 mii ani în urmă) trăiau pe teritoriul Azerbaidjanului în peșteri. Aceștia își construiau locuințele în văi de-a lungul râurilor, în locuri unde se putea vâna. În timpul săpăturilor în straturile superioare din peșterile Taglar și Damdjîlî au fost descoperite oase de ren caucazian, capre de munte și alte animale sălbatice. La vânătoare participau grupuri mari de vânători, în special bărbați. Aceștia își confecționau singuri uneltele de muncă și armele. Munca în grup a atins un nivel ridicat.

Mezolit

La începutul mileniului al X –lea înaintea erei noastre, locul epocii vechi de piatră a fost luat în Azerbaidjan de mezolit, epoca medie de piatră, perioada apariției arcului și săgeții. Fiind unul dintre primele mecanisme inventate de om, arcul și săgețile au favorizat trecerea treptată de la economia căreia îi erau caracteristice produsele luate direct din natură la cea de pregătire a produsului finit. În epoca mezolitului apar pe teritoriul Azerbaidjanului unelte de piatră în miniatură, microliți, se dezvoltă tehnica uneltelor pentru spart și se confecționează unelte compuse. Apar începuturile cultivării cerealelor și domesticirii animalelor.

Mezoliticul se prelungește până în mileniul al VIII-lea î.e.n., apoi acesta este înlocuit de neolitic, epoca nouă de piatră (mileniile VII-VI î.e.n.).

Neolit

Monumente din perioada neoliticului pe teritoriul Azerbaidjanului au fost descoperite în grota Damajîlî din Gobustan, Kiulipete aproape de Nahicivan, lângă muntele Kilikdag din jurul văii Ghianjai (în raionul Hanlar). În neolitic oamenii deja începuseră să se ocupe cu olăritul, să ardă vase din lut de diferite forme și cu destinație diversă, care a jucat un rol însemnat în modul de viață al acestora, ușurându-le munca de pregătire a hranei și de depozitare a produselor. Astfel de vase au fost descoperite în Ianâktepe lângă Tebriz, Firuztepe lângă satul Hasanlî pe țărmul de sud-vest al lacului Urmi (Rezaie), în Hanlar și Gobustan. Încă din perioada timpurie a neoliticului apar ocupațiile de prelucrare primitivă a pământului și de creștere a animalelor. Materialele arheologice vorbesc convingător despre faptul că în epoca târzie a neoliticului se dezvoltă economia de prelucrare a pământului și creșterea animalelor. Chiar la sfârșitul mileniului al III-lea – începutul mileniului II î.e.n., în cele mai dezvoltate regiuni din Azerbaidjan se creează principalele premize pentru apariția primelor clase sociale, a civilizației orășenești timpurii și a formațiunilor statale timpurii. Destrămarea orânduirii primitive de obște și trecerea la formarea relațiilor timpurii de clasă în diferite regiuni din Azerbaidjan deja la sfârșitul mileniului al II-lea î.e.n. este atestată nu numai de inegalitatea considerabilă materială și socială, dar și de apariția, în special în zona Priurmi, a unor formațiuni politice mici.

Formațiunii statale primare

Cea mai mare dintre acestea era Zamua care a apărut la începutul mileniului I î.e.n. Nu mai puțină importanță au avut-o domeniul Nikdiarî (Mekdiarî) și regatul Alabaria, alături de care deseori se amintește țara Karalla. Aici se afla, de asemenea, statul Ghilzan în care asirii intreprindeau adesea campanii. Locuitorii din Ghilzan au reușit să-și păstreze o perioadă îndelungată independența. Numai atunci când au fost amenințați de năvălirea asirilor, ei au fost nevoiți să plătească stăpânitorilor tribut. Aproximativ la sfârșitul sec. al IX-lea î.e.n., Ghilzan a fost asimilat de urarți. De asemenea, a existat țara Mesi care a fost populată de triburile militare care se ocupau cu creșterea cailor, cămilelor și care au dezvoltat ocupația de creștere a animalelor cornute mici si mari. De asemenea, trebuie amintite țările Andia și Zikerta.

În partea de sud a Azerbaidjanului si în teritoriile învecinate existau domeniile: Ninni cu centru în orașul Aridu, Șurdira unde conducea Artasaru, Harruna, Smesi, Ulmania, Adau, Harmasa, Sanghibuti, Puluadi și altele. Multe dinte acestea trebuia să plătească bir asirilor încă de la începutul sec. al IX-lea î.e.n. în timpul lui Așurnasirapala al II-lea. Aici locuiau, de asemenea, diverse triburi: teurlaiții, sunbiiții, kumurdiiții, daliiții și altele.

Societățiile din sudul Azerbaidjanului

Deja din a doua jumătate a sec. al IX-lea î.e.n., în raionul Priurmia se conturează domeniul Manna. Într-o serie de regiuni din partea de sud a Azerbaidjanului ramura principală a economiei În acea perioadă era prelucrarea pământului și totodată irigarea acestuia, iar în celelalte regiuni populația se ocupa cu creșterea animalelor. În regiunile din jurul bazinului Urmiei un rol important l-a avut creșterea cailor. Aici au fost construite canale de unde erau irigate câmpiile întinse, s-a dezvoltat cu succes producția meșteșugărească și s-a format cultura specifică.

Izvoarele asire și urarte de la începutul mileniului I î.e.n. amintesc despre o mulțime de așezări, orașe, „orașe regești”, capitale cu fortărețe puternice, ziduri de apărare, citadele, palate, etc.

Societățile Zamua, Allabri, Ghilzana, judecând după letopisețele împăraților asiri și după materialele arheologice, cunoșteau deja în sec. IX î.e.n. împărțirea pe clase. Acestea erau conduse de împărați și aveau capitale proprii. Despre împărțirea pe clase și inegalitatea materială din acea perioadă vorbesc mormintele marlite, hasanlușe, kalurașe și altele.

Resursele bogate de materii prime, agricultura dezvoltată și meșteșugurile au favorizat extinderea comerțului nu numai între regiunile de sine stătătoare dar și cu alte țări. Încă din cele mai vechi timpuri teritoriul din Azerbaidjan era străbătut de drumurile comerciale internaționale care legau acest ținut cu țările din Occident și Orient. Datele despre cultura materială, diversele imagini pe ceramică, pe articole din metal cu subiecte epice și din mitologie, caracterele folosite și alte obiecte vorbesc despre cultura și lumea spirituală bogată a populației din acest ținut.

Triburile

Civilizația care se referea la perioada apariției pe teritoriul din Azerbaidjan a societăților timpurii împărțite pe clase, a fost creată de triburile locale, kutii, lulubeii, huritaii, maneii, se poate, parțial de kasițiii și alții. Se știu foarte puține lucruri despre apartenența de limbă a acestor triburi, cu excepția huriților. Unii învățați leagă limba hurită de limbile din Caucazul de Nord-Est. Nu este exclus ca acestei familii să aparțină și limba vorbită de kutiiși.

În raioanele din sudul Azerbaidjanului și în teritoriile învecinate, înainte de mileniul I î.e.n., și uneori și mai târziu, etnosurile locale reprezentau cultura etnică dominantă, forța economică și politică. La hotarul dintre mileniile II și I î.e.n., sau chiar la începutul mileniului I, în regiunile din partea de sud a Azerbaidjanului au apărut triburi noi, purtătoare a dialectelor iraniene.

Judecând după mărturiile culturii materiale, regiunile nordice din Azerbaij se deosebeau puțin de majoritatea uniunilor de triburi din sudul Azerbaidjanului în ceea ce privește nivelul economic și cultural. În orice caz, la începutul mileniului I î.e.n., o majoritate însemnată a triburilor din raioanele din partea de nord a Azerbaidjanului trăia deja în condițiile ultimului stadiu al apariției societății pe clase și trecerii la societatea timpurie pe clase. Totuși, în general, nivelul de dezvoltare socială a societătilor din partea de nord a Azerbaidjanului a fost ceva mai scăzut în comparație cu cel al celor din partea de sud a Azerbaidjanului, unde încă nu existau formațiuni statale.

Regatul Manna

Pericolul invaziilor din partea vecinilor de temut, în primul rând din partea asirienilor, a făcut ca triburile din raionul Urmia să se unească. Încă din a doua jumătate a sec. IX î.e.n. a început să se formeze regatul Manna, fiind prima formațiune statală mare pe teritoriul Azerbaidjanului. Populația din Manna era preponderent sedentară. Capitala regatului Manna a fost o perioadă îndelungată orașul-cetate Izirtu (Zirta). În cadrul acestui regat a avut loc procesul consolidării etnice: conducătorii regatului Manna s-au ocupat nu numai de recucerirea pământurilor ocupate, dar și de unirea într-un stat unitar a populației împrăștiată în diferite regiuni.

În anii 20 sec. IX î.e.n. Manna deja ocupa o parte însemnată din teritoriul raionului Urmia. Puterea suveranului era destul de mare, deși se limita la diverse organe din societatea gentilică. În Manna exista aristocrația influentă – gentilică și militară; deja au apărut aici contradicții sociale adânci, se ducea lupta atât în interiorul clasei dominante cât și între conducătorii de la vârf și păturile largi sociale. Formarea și consolidarea statului Manna a avut loc în condițiile luptei îndârjite împotriva incursiunilor permanente ale împăraților assiri și Urartului vecin.

În primele secole ale mileniului I î.e.n., un rol important în viața din regiune au început să-l joace triburile iraniene venite din stepele sudice rusești, care au năvălit aici, probabil, la granița dintre mileniile II și I î.e.n. Manna și-a extins într-o măsură însemnată posesiunile în perioada împăratului Ahșeri (care a condus țara până în anii 50 sec. VII î.e.n.). Ultima mărturie despre Manna din cunoscuta „Cronică Ghedda” se referă la anul 616 î.e..n.

Statul Atropatena