Ioan Alexandru (n. Ioan Șandor; 25 decembrie 1941, Topa Mică, județul Cluj – d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania) a fost unpoet, filolog, publicist, eseist, traducător și om politic român. Este considerat cel mai însemnat poet religios al României de după cel de-al Doilea Război Mondial, iar unii critici l-au apreciat ca fiind unul din continuatorii curentului "autohtonist" în poezia românească.Ecaterina Țarălungă, Enciclopedia identității românești. Personalități, București 2011. A luat parte la Revoluția Română din 1989 și, în continuare, s-a numărat printre fondatorii Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat și a fost vicepreședinte al acestuia. A fost ales deputat în Camera Deputaților (1990-1992) și senator de Arad (1992-1996).
Biografie S-a născut în noaptea de 25 decembrie 1941 (Crăciun) în localitatea Topa Mică, din județul Cluj.
„Întâmplarea a fost să fie în noaptea de Crăciun. Mama, ostenită de pregătirea sărbătorilor, a trebuit să se despovăreze și nu m-a trecut în acte ca să nu mă îmbătrânească cu un an de cinci zile. Așa că apar în acte la 1 ianuarie.“ („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, Ioan Alexandru, (în) ..Convorbiri literare”, Iași, 1987, nr. 3, martie, p. 3).
Într-adevăr, în „Registrul de nașteri al comunei Mihăiești“ (în 1941, localitatea Topa Mică aparținea de comuna Mihăiești) la poziția nr. 1 din anul 1942 este consemnată data nașterii lui Ioan Alexandru (Ion [Janos] Șandor): 1 ianuarie 1942. Data înregistrării: 2 ianuarie 1942. Părinții - tata: Șandor loan [Sándor Janos], 30 de ani, agricultor [foldmüves]; mama: Valeria (n. Kozar), 22 de ani, Topa Mică [Pusztatopa]. Toate datele din registru sunt în limba maghiară (până în 1944), inclusiv numele sunt maghiarizate. Această parte din Transilvania a fost atribuită Ungariei prin Dictatul de la Viena.
Își petrece copilăria în satul natal (dar și la Berind, unde era „mama bătrână Todosia”), despre care va nota mai târziu destul de multe amintiri, reflecții, meditații etc. „Pot să spun că întreaga mea copilărie este legănată de tradiția teribilă a Transivaniei, a unui sat, aș putea spune ancestral, de dealuri ce premerg Munții Apuseni, cu oameni viguroși, păstrători de tradiție și rânduieli. [...] Satul transilvan, cu toată austeritatea și sacralitatea lui, este o permanență în scrisul meu. Când am plecat de acolo am avut sentimentul că am plecat din rai și așa a fost. Până când am înjghebat familia în care am regăsit acel rai, într-o altă formă, satul a rămas nucleul existenței mele.” („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, Ioan Alexandru).
„Am copilărit într-o perioadă mai zbuciumată din istoria noastră, dar trăiam în natură. Călăream caii de mic și codrul era la doi pași de sat, turmele și izvoarele și cerul uriaș revărsat peste noi. Dormeam în fân vara și înainte de ivirea zorilor eram pe câmp cu caii și bivolii la păscut. Iarna cu oile. Știu de mic toată rânduiala naturii...” (Ioan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie”, interviu de Aurel Sasu, (în) „Tribuna”, Cluj, anul XIX, 1975, nr.5 (945), 30 ianuarie, p. 5)
În 1958, după școala făcută în satul natal (unde l-a avut profesor de română pe Ilie Butoi, pe care-l menționează ca apropiindu-l de literatură, în special de Eminescu), devine elev la Școala Medie „G. Barițiu” din Cluj. Încă din perioada studiilor liceale este cunoscut în mediile literare clujene și citește la cenaclurile literare de aici. Este perioada în care îl va cunoaște pe Lucian Blaga:
„Mi-l amintesc pe liceanul de la „G. Barițiu” de prin 1959 citind cu vocea gravă și avântată în fața câtorva redactori entuziasmați ai revistei „Steaua”. Îmi rămâne foarte vie în minte și ziua de primăvară în care am sunat pur și simplu, alături de Liviu Petrescu și Ion Papuc, la ușa lui Lucian Blaga, care ne-a întâmpinat cu ochii lui de pe vremuri din Istoria lui G. Călinescu, poftindu-ne, cu simplitate, să-i trecem pragul (au urmat apoi, în câmpul pe-atunci apropiat de casa poetului, lecturile noastre emoționante din poemele ediției definitive din 1942). Și nu voi uita vreodată vizita pe care i-am făcut-o, imediat după timidul meu debut din 1966, în satul natal, Topa Mică, într-o zi de foarte însorit septembrie; plecase, mi-au spus părinții săi, la o mătușă din Florești, am străbătut pădurea de la câțiva kilometri ca să-l găsesc așezat în strana bisericii din sat, la o liturghie cum n-am mai auzit niciodată: o oficia, în odăjdii aurii, un foarte bătrân preot, Cosma, coborât parcă dintre apostolii și dascălii lui Goga; în casa parohială a acestuia am petrecut noaptea, întorși la Topa, între sfeșnice și stele mari. Au fost însă și minunatele seri de cenaclu de la Facultate, șezătorile literare ale acelor ani, [...], atâtea și atâtea întâlniri și convorbiri prietenești, dintre care una, notată după mutarea la București, a apărut în revista Echinox. Ani de-a rândul i-am simțit apoi mâna fraternă pusă cald pe umăr și i-am auzit adresarea «Frate Ioane», cu care obișnuia să mă întâmpine.[...] Pentru istoria mai nouă a poeziei românești, Ioan Alexandru cel «blond, cârn și cu urechi barbare», «răzvrătitul presupus» despre care vorbea un Portret din Viața deocamdată, adică poetul unui «loc și timp anume», neliniștit și tragic, va rămâne, oricum, cu mult mai viu decât Ioan, definitiv înseninatul său frate imnic. Sub numele celui dintâi a trăit și a scris poate ultimul mare poet al Transilvaniei.” (Ion Pop, Ultimul rapsod al Transilvaniei, (în) „Grai”, Bistrița, 2002, nr. 1).
În 1960 debutează cu poezia Floarea mea în revista „Tribuna” din Cluj (anul IV, nr 14, 7 aprilie, p. 6). Poezia este semnată: Ioan Alexandru, elev.
În iunie-iulie 1962 termină studiile liceale și susține examenul de maturitate (Diploma de maturitate nr. 32/1962, eliberată de Școala Medie „Gh. Barițiu” din Cluj).
În decembrie se transferă de la Institutul Pedagogic de 3 ani din Cluj la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj („Cererea aprobată de tov. Rector C. Daicoviciu...”). Cu numele Șandor I. Ioan este înmatriculat la secția Limba și literatura română (numărul matricol: 2634).
Spirit liber, fire ușor boemă, la vârsta iubirilor furtunoase și a prieteniilor sincere, în timpul când poezia tortura sufletul și zdruncina mintea trebuind să fie scrisă, cu o anume notorietate literară dat fiind că publicase deja poezii în presa literară, cu o personalitate deja puternic conturată, tânărul poet suporta mai greu rigoarea unui program fixat în ore exacte, între cursuri, seminarii, colocvii și examene. Așa se face că la sfârșitul anului I (1962/1963) este „Exmatriculat de Rectorat” pentru neîndeplinirea sarcinilor de studiu (Decizia nr. 9013 din 25.X.1963), dar este reprimit în anul universitar următor (1963/1964) tot „pe baza deciziei Rectoratului Universității nr. 4187 din 30 aprilie 1964”.
În 1964 promovează anul I la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj și se transferă apoi la Universitatea din București. În documentele existente la Universitatea din Cluj se menționează: „Transferat la Facultatea De Filosofie a Universității din București, la 25.IX.1964”.
Debutează editorial cu volumul „Cum să vă spun“, semnat Ion Alexandru; prefață de Mihai Beniuc, prezentare grafică: Mihai Vulcănescu, Editura pentru Literatură, București, 74 p. Cronicile literare apărute în majoritatea revistelor literare consemnează apariția unui nou poet. „La Mihai Beniuc m-am dus cu manuscrisul primei mele cărți întâi pentru că este un mare poet transilvan și simțeam acest lucru, apoi pentru că era președintele Uniunii Scriitorilor și eu eram un necunoscut nu tocmai bine văzut în Clujul din care a trebuit să plec și știam cuvântul lui are greutate, cum a și avut, în sensul că m-am putut statornici într-un loc să-mi văd de carte și scris. Beniuc m-a ajutat să reintru la Facultate și mi-a scris prefața cărții fără să mă cunoască.” (Ioan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie”).
În același an devine membru al Uniunii Scriitorilor și se căsătorește cu Ulvine-Grete Spitz (act de căsătorie nr. 6 din 1964, Sfatul Popular al comunei Sâncraiul Almașului, județul Sălaj).
Tot în 1964 citește la Cenaclul „Nicolae Labiș” un amplu ciclu de poeme (în ședința din 13 octombrie), publicat, apoi, în revista „Luceafărul” (nr. 22 din 23 octombrie).
În 1965 i-a apărut volumul „Viața deocamdată“, publicat de Editura Tineretului din București.
Face parte din grupul de tineri scriitori care, în perioada 8-13 mai, a participat la întâlniri literare în Dobrogea. Din acest grup mai făceau parte Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Violeta Zamfirescu, Ileana Mălăncioiu și Florența Albu.
În ianuarie 1966 apare la București revista „Amfiteatru” (Revistă literar-artistică editată de Uniunea Asociațiilor Studenților din R.S.R; an I, nr. 1, ianuarie). Ion Alexandru face parte din Colegiul de redacție, de la primul număr, alături de Ion Băieșu (redactor șef), Ana Blandiana, Ion Chirie, Dumitru Constantin, Vasile Crețu, Adi Cusin, Kikeli Pali, Taskai Adriana, Nicolae Manolescu, Costin Miereanu, Adrian Păunescu, conf. univ. Al. Piru, Andrei Șerban, Ioana Vlasiu, conf. univ. Mircea Zaciu.
Colaborează la revistă de la primul număr, susținând rubrica „Am citit în această lună“. în primul număr publică articolul: „Doi copii ai secolului nostru“ (Lucian Blaga, Hronicul, Jean Paul Sartre, Cuvintele). Începând cu nr. 6 (iunie, 1966) inaugurează rubrica „Jurnal de poet“, cu articolul „Condițiile poeziei“.
La 28 februarie citește la Cenaclul „Nicolae Labiș” împreună cu Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăneioiu, Gheorghe Pituț, Grigore Hagiu, Ion Gheorghe, Petru Popescu, Victoria Raicev iar la 23 octombrie citește în prima ședință a Cenaclului „Junimea”, în Amfiteatrul „Odobescu” al Facultății de limbă și Literatură Română – Universitatea din București, alături de Gheorghe Pituț, Adrian Păunescu, Gheorghe Alboi, Dumitru M. Ion și Ioana Diaconescu.
În decembrie 1966 și-a schimbat numele din Ioan Șandor în Ioan Alexandru (Decizia nr. 219747/834 din 28 decembrie 1966).
Este anul în care, călătorind spre mănăstirile din Moldova, împreună cu George Bălan, Putna, Sihăstria („unde vrem să-l vedem pe părintele Cleopa”) se oprește și la Mănăstirea Rohia, loc de care va rămâne permanent legat. Îl cunoaște pe Justinian Chira, starețul Mănăstirii Rohia, de care va rămâne apropiat și cu care va întreține o bogată corespondență (publicată în volum la Baia Mare în anul 2001).
În 1967 i-a apărut, la Editura Tineretului, volumul „Vina“, cu poezii antologate din plachetele de versuri „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“ și „Infernul discutabil“.
Traduce și publică în revista „Amfiteatru” (nr. 20, august, p. 328) poezii de Charles Baudelaire: Dans macabru, Apusul soarelui romantic, Madrigal trist. Au apărut sub genericul: 100 de ani de la moartea poetului Charles Baudelaire.
Vizitează, din nou, Rohia, de data aceasta împreună cu I. Negoițescu.
Prin intermediul și cu ajutorul lui Paul Miron, călătorește în Germania, împreună cu Nicolae Manolescu si Marin Sorescu.
În septembrie 1967 va face prima vizită la Martin Heidegger.