thumb|300px|Țiganii/romii din România (2002) thumb|300px|Țigani ardeleni (secolul al XIX-lea)

Romii din România (romi, uneori scris și rromi, cunoscuți popular și ca țigani, roma - în limba romani) constituie unul dintre grupurile etnice minoritare cele mai mari din România. Conform recensământului din 2011, ei numărau 621.573 de persoane (adică 3% din totalul populației), fiind al doilea grup etnic minoritar din România ca mărime, după cel maghiar.Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: Din acești 621.573 de oameni, 62% locuiesc în mediul rural (390.903).Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: Există opinii că cifra estimată nu corespunde realității, fiindcă mulți din ei ar refuza să-și declare etnia.De ce nu-și declară romii etnia | adevarul.ro De exemplu, Consiliul Europei estimează că România găzduiește aproximativ 1.850.000 de romi, sau 8,32% din populația țării. În Maramureș, Bucovina, Banat, Dobrogea și Moldova concentrația romilor este sub media țării. Rezultatele definitive ale recensământului populației din 2021, publicate în mai 2023, arată că populația romă număra 569.477 persoane.

Denumirea

Denumirea etniei este controversată.Deputații au respins schimbarea denumirii de rrom în cea de țigan, 5 aprilie 2011, Ziare.com, accesat la 19 iunie 2013Opinii: Țigan vs rrom, războiul complexelor, 4 decembrie 2010, Constantin Racaru, Ziare.com, accesat la 19 iunie 2013 De exemplu, într-un dicționar cuvântul „țigan” a avut ca o parte din definiția sa „o persoană cu un comportament răutăcios”.Germanii îi numesc Zigeuner, românii - „țigani”, iar maghiarii - czigany. Toate aceste cuvinte derivă din grecescul atinganoi, care înseamnă „de neatins“. Termenul circulă cu precădere în țările Europei de Est și, de regulă, este utilizat doar de către persoane exterioare grupului etnic. Întrucât el este adesea marcat de conotații peiorative, romii preferă denumirea de „rrom”, care, în limba lor de origine sanscrită (romani), înseamnă „bărbat“, „bărbat însurat“ și, într-un sens mai larg, „persoană aparținând grupului nostru“ („noi”), în opoziție cu termenul gadzo, gadze, care înseamnă „el“, „ei“, adică ne-rrom.

În DEX 1998, definiție preluată și în ediția din 2009, termenii „romi” și „țigani” sunt considerați sinonimi, fără a se face distincție între denumirile preferate de membrii etniei și cele utilizate de persoane exterioare grupului.

În DEX-ul din 1939 rom=țigan/ Țigan și (vechi) ațigan,- că, în actele cele mai vechili se zice ațigan, ceea ce arată că numele le-a venit prin macedoneni. În DEX-ul din 2009 rom, romi, rrom din țig. Rom -„om”. Termenul de rom este acceptat în limbajul public și academic românesc de aproape un secol. Acceptarea acestui termen în dicționare poate fi considerată rezultatul muncii „liderilor” mișcării civile de „emancipare” a romilor din anii 1919-1939. Tot în această perioadă apare Uniunea Generală a Romilor- prima organizație care reprezenta interesele romilor, ziarul „Glasul Romilor”- prima publicație a romilor din România.

Un al treilea termen care desemnează această etnie a fost folosit în documentele medievale românești și era acela de „gavaon”. Acest al treilea termen nu s-a păstrat. Este interesant că Gavaon este și numele unei localități din nordul Indiei de astăzi.

În 27 aprilie 1919, la patru luni după Marea Unire, a avut loc prima Adunare Națională a Țiganilor din Transilvania la Ibașfalău (actualmente Dumbrăveni) județul Sibiu. Urmarea acestei Adunări s-a publicat un ”Memoriu”.

Demografie thumb|200px|Minoritatea romă în România (recensământ 2011), pe județe miniatura|200px|Procentajul vorbitorilor de limba romani printre romii din România (recensământ 2011), pe județe thumb|200px|Minoritatea romă în România (recensământ 2002), pe județe thumb|200px|Minoritatea romă în România (recensământ 2002), pe comune și orașe, în funcție de media națională thumb|200px|Romii din Transilvania (1850)

Numărul oficial al romilor (conform recensămintelor) nu corespunde cu cel estimat (ultimul fiind, de obicei, semnificativ mai mare):

1850: 78.000 (3,8%) în Transilvania

1886: 200.000 (3,2%) în Vechiul Regat (estimare neoficială) 1930: 242.656 (1,6%) în România Mare 1956: 104.216 (0,6%) 1966: 64.197 (0,3%) 1977: 227.398 (1,05%) 1992: 409.723 (1,8%) 2002: 535.250 (2,5%) 2011: 621.573 (3,0%) 2021: 569.477 (2,98%)

Istoric

Aproape tot ce se știe despre istoria mai veche a romilor se datorează lingvisticii. Filologia comparată a descoperit asemănarea între limba vorbită de romi și limba sanscrită. Învățatul german H.M.G. Grellmann, în prima lucrare modernă cu caracter științific consacrată romilor (1783), a concluzionat că această populație este de origine indiană.

Nu se știe exact când au venit primii romi în teritoriul României de azi. Jonathan Fox a cercetat și constatat că probabil au venit în secolul XI. Un alt cercetător, Bogdan Petriceicu Hasdeu, a găsit un document semnat de Mircea cel Bătrân care sugerează că veniseră cu un secol înainte de acea dată. Nicolae Iorga considera că romii au venit în Principatele Române odată cu invazia mongolă din anul 1241. Tătarii i-au adus cu ei în această parte a Europei, iar odată cu retragerea lor, romii au rămas în stăpânirea românilor ca robi.

În compendiul academic „A History of the Gypsies of Eastern Europe and Russia”, apărut la New York în 1996, David M. Crowe ilustrează, într-un capitol distinct, istoria romilor din România (p. 107-155). Sunt enumerate documentele privitoare la grupurile etnice de romi consemnate în timpul istoriei medii și moderne a României, dar și situația existentă în perioada comunistă și postdecembristă.

O atestare documentară a romilor de pe teritoriul României actuale datează din anul 1385, când domnitorul Țării Românești, Dan I, dăruiește Mănăstirii Tismana posesiunile care aparținuseră mai înainte Mănăstirii Vodița de lângă Turnu Severin. Între aceste posesiuni, primite de la unchiul său Vladislav I, se aflau și 40 de sălașe de „ațigani”.

În Moldova romii sunt amintiți prima dată în 1428, când Alexandru cel Bun dăruiește mănăstirii Bistrița 31 de sălașe de romi și 12 bordeie de tătari.

În Transilvania prima informație despre prezența romiilor se referă la Țara Făgărașului, (un act dat de Mircea cel Bătrân, care stăpânea Țara Făgărașului cu titlu de feud), unde un boier Costea stăpânea satele Viștea de Jos, Viștea de Sus, jumătate din Arpașul de jos, precum și 17 romi de cort. Actul poate fi plasat între 1390-1406.

Robia

Structura populației țigănești în Moldova și Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea În decursul Evului Mediu, romii din țările românești au reprezentat o importantă categorie socială, fie că era vorba de „robi domnești”, „robi mănăstirești” sau „robi boierești”, delimitarea categoriilor de romi fiind realizată în funcție de apartenența lor la stăpân. Robul era întru totul proprietatea stăpânului său, îl punea la muncă, îl putea vinde sau schimba pe alt bun, îl folosea la plata unei datorii sau îl lăsa moștenire.

Robii domnești se ocupau cu prelucrarea metalelor, a lemnului, își exercitau meseriile prin țară sau lucrau efectiv la curtea domnească și aduceau domniei venituri importante prin dările pe care erau obligați să le plătească (în documente sunt numiți țigani domnești, țiganii domniei, țiganii statului). Mihail Kogălniceanu îi împarte în patru categorii: rudarii sau aurarii, ursarii, lingurarii și lăieșii (fierari și zidari). O categorie aparte de robi domnești o formau în Moldova „robii doamnei”, robi care se aflau în stăpânirea exclusivă a soției domnitorului.

Robii mănăstirești proveneau din donațiile făcute de domni și de boieri. Numărul lor a sporit prin căsătoria cu oameni liberi. Regula a fost ca aceștia să devină robi, ei și urmașii lor. Erau folosiți la munca câmpului sau ca meseriași, la tăiatul și căratul lemnelor, la toarcerea lânii.

Robii boierești proveneau din danii domnești, cumpărări, moșteniri, zestre și pradă de război.

Pe robii aparținând boierilor și mănăstirilor, Mihail Kogălniceanu îi împarte în două categorii: lăieșii și vătrașii. Romi vătrași erau de două feluri: țigani căsași sau de curte și țigani de ogor sau de câmp.În țările românești existau și romi liberi. Ei erau fie lăutari, fie așa-numiții „netoți”, care trăiau în stare de sălbăticie prin munți și păduri.

Legea românească și dreptul robilor Robii aveau un statut juridic particular. Dreptul lor se referă la obligațiile pe care le aveau față de stăpâni și stat, la pedepsele de care erau pasibili (când nu-și îndeplineau obligațiile sau când se făceau vinovați de orice infracțiune), precum și instanțele care trebuia să-i judece. Primele legi scrise cu privire la robi sunt de proveniență bizantină, însă, statutul robilor ținea în mod exclusiv de cutumă.

Stăpânii de robi din țările românești nu aveau dreptul să-și pedepsească robii cu moartea. Robii nu răspundeau pentru daunele provocate persoanelor libere, acestea erau suportate de stăpân. Neînțelegerile dintre stăpâni în legătură cu robii se judecau de sfatul domnesc, prezidat de domn. Pentru delictele și crimele comise, robii puteau fi judecați de stăpânii lor, în primă instanță, având dreptul de a le aplica anumite pedepse de către un număr de slujitori ai puterii centrale sau locale de stat (hatmanul  a avut un rol important) și, în sfârșit, de către domn, singur sau împreună cu sfatul domnesc.

Orice infracțiune sau crimă ar fi săvârșit robii, puteau fi răscumpărați de stăpâni sau de alte persoane dacă se plăteau despăgubirile fixate de instanțe, precum și cheltuielile de judecată și urmărire.

Condițiile romilor au fost neînduplecate. Pedeapsa cu moartea a fost des întâlnită: „un sclav care viola o femeie era ars de viu”. În Transilvania (pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar), dacă un rom vorbea limba romani (țigănească) primea douăzeci și cinci de lovituri cu biciul. Hainele lor tradiționale au fost interzise de asemenea în Transilvania. împărăteasa Maria-Tereza (în 1768 și 1773) și fiul ei, împăratul Iosif al II-lea (prin circulara din 12 septembrie 1782), sunt cei care iau o serie de măsuri pentru sedentarizarea romiilor și ștergerea tradițiilor acestora, considerate a fi înapoiate.

S-au păstrat numeroase documente interne care ne relatează schimburi de proprietăți contra vite sau robi romi ori produse de ale solului. Astfel, de exemplu, în 1612 se dă un cal pe un rom cu femeia și copiii săi; În 1619 o femeie este cumparată cu 40 lei și 2 boi, iar altă femeie este cumparată în 1710 cu 30 vedre de miere.C.I. Condurache, Istoricul sistemelor monetare în țările române până la 1867, în: Buletinul Societății Numismatice Române, anii XXVII-XXVIII Nr. 81-82,1933-1934, p. 29

Dezrobirea

Robia a rămas până la mijlocul secolului al XIX-lea o instituție nealterată, parte componentă a sistemului social al țării. Principatele Române erau țara cu cei mai mulți romii. Aproximativ 7% din populația totală a țării era formată din romii.

Dezrobirea romiilor a fost un proces care a durat două decenii și care s-a făcut printr-un întreg șir de legi. Deschiderea tot mai mare a românilor spre Occident, odată cu intrarea în viața publică a generației pașoptiste, a determinat ca  problema robiei să fie de interes public și tratată în consecință la nivel legislativ și administrativ.

Regulamentele organice au menținut robia ca parte a regimului social al țării, se arată interesate de sedentarizare, dar se referă doar la romii statului care sunt impuși la obligații fiscale, fiind astfel  transformați  în robi contribuabili.

În programul Revoluției de la 1848, lichidarea completă a robiei s-a aflat printre prioritățile sociale. În Țara Românească se obține, pentru o perioadă scurtă de timp, abolirea totală a robiei, însă rușii și turcii o vor reinstaura.