Acest articol dezvoltă o secțiune Geografia comunei Racovița a articolului principal, comuna Racovița, Sibiu.
Comuna Racovița, este așezată la poalele Vârfului Suru (2281m), pe zona de contact dintre dealurile submontane ale Munților Făgăraș și terasa joasă, aluvionară, de pe malul stâng al Oltului, la o altitudine de 385 metri Altitudinile sunt luate după „Touristenkarte der Section „Hermannstadt” de S.K.V, Blatt II (Fogarascher Gebirge), Hermannstadt, 1921.
Localitatea se mărginește spre nord și nord-est cu hotarul orașului Avrig, hotar care se întinde de la confluența Văii Mârșa cu Oltul și până în Vârful Sorliței, hotar trasat după anul 1200S. Lupșa, Satul lui Gheorghe Lazăr, în „Mitropolia Ardealului” , VII, nr.7-8/1962, p.483, n.5. și marcat ca atare cu semne de hotar numite 'morminți'.
De aici, din punctul numit „La tri metri” Potrivit unui document de hotărnicie datând din 1715, aici s-au „plantat” trei „mete” (semne de hotar), deoarece, „hic conjungitur meta trium Possessionum Felek, Rakovitza et Sebees” . În 1753 locul respectiv purta deja denumirea de „trimeta” , de unde racovicenii au ajuns la „tri metri” ! A se vedea documentele din Arhiva Familiei Florianu, din Racovița, astăzi aflate la Filiala Arhivelor Statului Sibiu., începe hotarul cu satul Sebeșu de Sus, care coboară spre sud-vest peste „fruntea Moașii” , „Plăieț” , „Șanțu Săghișului” , continuat cu „Pârâul Hotărăl” până la vărsarea acestuia în râul Olt.
Spre vest, granița cu orașul Tălmaciu o formează piscul „Cioru” (541m), continuată fiind de trupul de hotar numit „Brătianu” iar spre satul Bradu, delimitarea o face râul Olt.
Suprafața așezării este de cca. 34.5 km² și coordonatele geografice sunt: 45° 40' și 45” latitudine nordică, corespunzătoare orașului Focșani, și 24° 20' si 38” longitudine estică, corespunzătoare orașului Rîmnicu Vîlcea. Geologia
Alcătuirea geologică a hotarului Racoviței, care ca unitate geomorfologică face parte din Depresiunea Făgărașului, nu este unitară. Astfel, zona păduroasă și, în special, „Valea Lupului”, este formată din șisturi cristaline, mai mult sau mai puțin metamorfozate.
Mărturii ale epocilor îndepărtate din istoria pămantului, când întreaga Depresiune a Transilvaniei a fost acoperită de apele Mării Eocene, ne stau dealurile care străjuiesc satul sau chiar și cele din hotar. Astfel privind versanții abrupți ai „Ciorului”, ai „Dealului Morii”, ai „Râpei Bii”, sau ai „Cetățuicii”, se poate observa cu ușurință că aceste înălțimi sunt constituite din roci sedimentare sub forma unor straturi de diferite grosimi, dispuse în plan orizontal sau ușor înclinat.
În compoziția acestora intră pietrișuri, argile, marne, gresii, nisipuri sau conglomerate, provenite din măcinarea, transportul și depunerea rocilor versanților nordici ai „Alpilor Transilvaniei”, în decursul a milioane de ani. Tot din această perioadă datează și rocile calcaroase bine evidențiate în trupurile de hotar numite „La cretă” și „Pe hume”, precum și argilele de „Pe deal”, „Pe față” etc.
Notă: Harta geologică a zonei Sibiu, editată de Institutul Geologic Român în 1968
Relieful
Hotarul satului este cuprins între altitudinea de 373m corespunzătoare luncii Oltului și 1049m corespunzatoare „Vârfului Sorliței”.
Coborând în trepte pe direcția nord-est, nord-vest, deosebim mai întai o zonă de munți scunzi, puternic fragmentați, legată organic de versanții nordici ai Munților Făgăraș. În cadrul ei se evidențiază: „Dealul Bârnelor”(972m), „Cetatea”(846m), „Vârful Scaonelor”(799m) precum și „Chiscul Pleșii”(779m), înălțimi acoperite cu păduri întinse de fag. La poalele acestora se întind dealurile joase, de podiș, aparținând extremității vestice a Depresiunii Făgărașului. Unele dintre acestea ca „Cetațuica”, „Răpa Bii”(606m), „Tărcauăle” și „Arinii”(503m), sunt acoperite cu tufișuri sau formează terenuri de pășunat. Altele ca, „Dealul Morii”(442m), „Dealul ăl Mare”, „Dealul Braniștii”, „Fața”, „Dealul Săghișului” și „Coprinele”, constituie veritabile terenuri agricole brăzdate de o întinsă rețea hidrografică.
Trecerea de la dealurile de podiș spre lunca aluvionară a Oltului, se face pe o curbă de nivel care urmărește aproape fidel drumul județean Tălmaciu-Racovița-Avrig. De aici, spre vest și nord-vest se întinde lunca Oltului până la poalele „Ciorului”, punct terminus al prelungirii sud-vestice a Podișului Hârtibaciului.
Resursele subsolului Ca întreaga zonă, subsolul este lipsit de zăcaminte minerale, în schimb se găsesc din abundentă materiale de construcții: 150px|right|thumb|Talc Piatra de râu pe cursul superior al „Văii Lupului” și mai puțin pe al „Racovicioarei”. Balastul și nisipul de pe toate prundurile Oltului. Piatra de var pe „Braniște”, pe „Părăul Iezărilor” și pe „Părăul Vărniții”. Argila în locurile numite:„La Ferestar”, „La Iovici” și „La Caramizi”. Argila era folosită la prepararea unui înlocuitor al mortarului de var, numit local „papalașcă”. Argila bogată în oxizi de fier din locul numit „La Pământul Roșu”. Huma de pe „Dealul Humelor”. Betonita, pământuri decolorante, silicați de aluminiu, talc pe „Dealul Humelor” și „Pe Vâlcele”, zăcăminte încă neexploatate.
Nota: Informații luate de la:
A.S. Sibiu, Fondul Racovița, Composesoratul de pădure „Braniștea”, Protocoale și Procese-Verbale din anii 1919, 1921 și 1923, pssim. „Lupta Sibiului”,II, nr.430/31 decembrie 1950, p.5. A.S. Sibiu, Fondul Racovița, Composesoratul de pădure „Braniștea”, doc.nr.1614/11.03.1936.
Clima
Prin poziționarea sa geografică la poalele Munților Făgăraș în zona limitrofă a Depresiunii Făgărașului, în apropiere de Depresiunea Sibiului și la punctul de intrare în Valea Oltului prin Pasul Turnu Roșu, Racovița se bucura de o climă continental-moderată, fiind influențată atât de fragmentarea reliefului și zonalitatea verticală a acestuia, cât și expunerea sa.
Iernile sunt în general blânde, cu cantitați reduse de zapadă, care se menține la sol 60-80 de zile. Iarna, sunt frecvente schimbări de temperatură când aerul rece coboară în lunca Oltului formând așa-zisul „burhai” sau „buștină”. Ierni blânde au fost înregistrate în anii 1865, 1866, 1886, 1948, 1954, 1960 și 1971Pentru înregistrările meteorologice făcute pe cărțile bisericești, vezi „Cartea de aur” a Parohiei Ortodoxe Române Racovița, p. 14-16.. Temperatura medie a lunii ianuarie este -4 °C, maxima istorică de +15,6 °C, fiind înregistrată la Boița în 1939 și minima absolută de -30,6 °C pe 28 ianuarie 1943.
Primăverile sunt scurte și trecerea la vară se face uneori pe nesimțite. Nu sunt rare nici zăpezile târzii (ale mieilor) și ale înghețurilor, care produc uneori pagube prin grădinile de pomi ale localnicilor. Referitor la acestea parohul Petru Florianu nota pe un Chiriacodromion:
Verile sunt lungi oscilând între veri ploioase, cum a fost cea din anul 1864, când „otarul Racoviței n-au produsu mai nemica”, sau veri secetoase cum au fost cele din anii 1865 și 1866, când se consemnează „o lipsă de fân foarte mare”. În vara anului 1907, tot din cauza secetei, s-a permis proprietarilor pădurii „Braniștea” să-și pășuneze vitele prin tăieturi sau pe „Valea lui Laț”, altfel „acestea riscând să se prăpădeasca!". Caracterul instabil a determinat înregistrarea temperaturii minime de +5 °C în august 1947 și maxima de 37,6 °C în 1946 (Boita).
Toamnele de cele mai multe ori sunt călduroase, timpul frumos prelungindu-se până în noiembrie, după care încep ploile mărunte și reci. S-au înregistrat însă și ninsori timpurii cum a fost cea din ziua de 16 septembrie 1867, cănd ciurzile n-au putut fi scoase la pășunat.
Temperatura madie anulă este de +8 °C.Datele privitoare la ani, temperaturi maxime și minime au fost extrase din „Atlasul climatologic al R.S.R.”, București 1966; L.Badea ș.a., Județul Sibiu, București, 1971.
Precipitațiile Cantitatea de precipitații care cad pe hotarul satului este variabilă, acestea fiind în raport direct cu zonele de relief și cu lunile anului, asigurând o alimentare permanentă a rețelei hidrografice.
Cele mai mari cantităti cad în lunile de vară, iar cele mai scăzute, în lunile februarie, noiembrie și decembrie. Uneori, precipitațiile lunilor de vară au și caracter de aversă, acestea fiind însoțite și de grindină. După cum a povestit parohul Petru Florianu, în anul 1926 mărimea grindinei cazută peste sat și hotar a avut mărimea unui ou de puicăInformație furnizată de „Moașa lu Dănilă” când avea vârsta de 82 ani..
În unele veri, cum a fost cea a anului 1948, precipitațiile abundente căzute în bazinul „Văii Lupului” și al „Racovicioarei”, a determinat viituri mari, care pe langă pagube materiale a făcut și victime omenești.
Precipitațiile sub formă de ninsoare cad începând cu a doua jumătate a lunii noiembrie și numai cu totul excepțional, cu sfârșitul lui octombrie, astfel încât să formeze un strat permanent. Maxima acestora se înregistrează în lunile decembrie și ianuarie, tradiția orală consemnând în mod frecvent ierni în care nămeții au depășit simțitor grosimea unui metru.
În general, numărul anual al zilelor cu ninsoare nu depășește pe cel de 40Atlasul Climatologic al R.S.R. București 1966, harta V28..
800px|center|Precipitații în Racovița|thumb
Vânturile
Străjuită în mare parte de către „Dealu Șăghișului” și de „Dealu Morii”, localitatea este ferită, oarecum, de vânturile care bat în zonă. Iarna, dinspre est și nord-est suflă Crivățul, care aduce zăpezi abundente și geruri mari. Primăvara, de pe versanții Munților Făgăraș, se prelinge spre lunca Oltului „Vântu ăl mare”, cald și secetos, care datorită temperaturii sale ridicate și a uscăciunii aerului pe care-l aduce, grăbește topirea zăpezii.
De primăvara și până toamna, prin culoarul Oltului, respectiv prin Pasul Turnu Roșu, pătrunde dinspre sud, în toată zona, vântul cald și umed care aduce ploi, numit „Băltărețu” și dinspre sud-vest „Austrul”, vânt uscat, secetos numit și „Traistă goală”.
Dinspre vest și nord-vest vin vânturi umede numite „Moroșanu” și „Sădeanu” numit și „Prejbeanu”. Cu o frecvență scăzută, vara bate dinspre est un vânt local numit „Făgărășanu”.
Hidrografia
Întreaga rețea hidrografică(cca.1km/kmp) este tributară Oltului și afluenților săi: „Racovița” numit și „Valea” cu afluentul „Valea Lupului”. „Mârșa” ce colectează pâraiele din pădurea „Braniștea” și „Arini”. „Hotărălul” ce izvorăște din hotarul Sebeșului de Sus. „Părăul Drumușorului”, numit spre izvor, „Părău Vâlcelelor”. Oltul intră în hotar începând cu punctul de confluență cu râul Mârșa și îl părăsește la punctul de confluență cu Pârâul Hotărăl. Pe toată această porțiune, datorită pantei mici(0.88m/km), râul are un parcus leneș, cu meandre, printre maluri joase, umbrite de sălcii. Debitul mediu este de 67mc/secAtlasul Climatologic al R.S.R., București, 1972, p.22 și se menționează ani în care el a putut fi trecut prin vad atât cu piciorul cât și cu carul.
În 1975Enciclopedia geografică a României, București, 1982, p.691 s-a înregistrat la punctul hidrologic de la Sebeș-Olt un debit maxim de 1650 mc/sec. Când se revarsă, viiturile sale acoperă lunca riverană astfel încât din rambleul căii ferate și până la marginea satului Bradu, totul este un întins de ape tulburi și mâloase.
Viituri rămase în memoria satului: anul 1753A.S. Sibiu, Fondul Primaria orașului Sibiu, doc. 78/7 sept.1753 când racovicenii au rămas cu întreaga recoltă distrusă și au cerut ajutor Cetății Sibiului. anul 1901Informație furnizată de către profesorul Liviu Florianu., care a adus Oltul până pe „Vale-n Jos”. În prezent, prin construirea hidrocentralelor de la Avrig, Scoreiu, Arpașu de Jos, Olteț, Voila și altele, cursul râului Olt s-a regularizat și inundațiile, viiturile au rămas de domeniul trecutului.
Apele stătătoare sunt slab reprezentate fiind numite bălți și sunt situate în lunca inundabilă a Oltului: „Balta”, „Balta a Rotundă”, „Balta lu Melțăr” și „Balta a Mare” de pe „Răzurele” ce colectează apele pluviale din zonă.