Operațiunea Market Garden (în ,Georgeta Rață, Language Education Today: Between Theory and Practice, Cambridge Scholars Publishing, 210, p. 115 17–25 septembrie 1944) a fost o acțiune militară a Aliaților din timpul celui de-al doilea război mondial. Obiectivele sale au fost cucerirea și apărarea unei serii de poduri peste principalele râuri din Țările de Jos ocupată de germani prin intermediul folosirii la scară largă a trupelor aeropurtate în cooperare cu o înaintare rapidă a unităților de blindate de-a lungul celor mai importante drumuri. Îndeplinirea obiectivelor operațiunii ar fi asigurat Aliaților posibilitatea traversării în siguranță a râului Rin, ultima barieră naturală majoră care se găsea în calea înaintării în Germania. Înaintarea rapidă fusese planificată să fie declanșată din regiunea frontierei belgiano-neerlandeze, să traverseze râurile Meuse (Maas), Waal și Nederrijn (Rinul Inferior) și trebuia să învăluiască Linia Siegfried, ceea ce ar fi dus la încercuirea Regiunii Ruhr – cea mai importantă regiune industrială a Germaniei.
Operațiunea a debutat cu un succes – capturarea podului de peste Waal de la Nijmegen pe 20 septembrie – dar s-a dovedit un eșec, ale cărui premise se puteau bănui încă din faza de planificare. Înaintarea Aliaților prin forțarea Rinului la Arnhem a trebuit să fie abandonată. Divizia I aeropurtată britanică nu a reușit să securizeze podul de la Arnhem, și deși a rezistat în apropierea podului mai mult decât se planificase, Corpul al 30-lea britanic nu a reușit să înainteze până la parașutiști și să-i elibereze. Rinul a rămas o barieră în calea înaintării Aliaților până în la ofensiva din martie 1945. Din cauza înfrângerii britanicilor de la Arnhem, nordul Țărilor de Jos nu a fost eliberat până în iarnă, iar foametea a făcut zeci de mii de victime, în special în orașele din regiunea Randstad.
Context general
După înfrângerea severă din Normandia din iunie – august 1944, rămășitele forțelor germane s-au retras prin Țările de Jos, (Țările de Jos, Belgia, Luxemburg) și prin estul Franței spre frontierele Germaniei, până la sfârșitul lunii august. În nord, Corpul de armată al 21-lea britanic condus de mareșalul Bernard Montgomery înainta pe un front care se întindea din Anvers până la granița de nord a Belgiei. Armata I canadiană își terminase ofensiva pe direcția nord de-a lungul coastei și avea soldații prea obosiți pentru a mai lua parte la operațiuni de luptă majore. La sud de canadieni se afla Grupul de armata al 12-lea american sub comanda generalului Omar Bradley. Americanii primiseră ordin să-și conjuge eforturile cu Armata I americană pentru a ataca zona slab apărată de la Aachen. Mai la sud, Grupul de armată al 6-lea american de sub comanda generalului Jacob L. Devers înainta spre Germania după debarcările încununate de succes din sudul Franței.
Problemele logistice thumb|150px|left|Sistemul de convoaie „Red Ball Express” a fost o încercare de rezolvare a problemelor de aprovizionare ale Aliaților.
Pe 4 septembrie 1944, criza de provizii a oprit înaintarea aliaților. Depozitele cu provizii aveau doar puținele stocuri din magaziile construite pe malul Atlanticului la începutul invaziei din Franța și cele din portul Cherbourg din Peninsula Cotentin. Marele port Anvers era intact și se afla sub controlul britanicilor, dar estuarul fluviului Escaut se afla încă sub controlul forțelor germane. Alte porturi importante de pe malul Canalului Mânecii precum Dunkirk au rămas sub controlul germanilor până în mai 1945. În ciuda faptului că volumul de marfă tranzitat prin porturile artificiale de la Atlantic și prin portul Cherbourg a depășit toate așteptările planificatorilor militari, criza mijloacelor de transport a creat un „loc îngust” în acțiunea de aprovizionare a frontului. La începutul lunii septembrie, în depozitele din Cherbourg se aflau 70.000 t de provizii care nu erau transportate. Sistemul regional de căi ferate era distrus datorită bombardamentelor aeriene din perioada debărcării din Normandia. Traficul feroviar în Normandia nu a fost reluat decât pe 30 august la capacitate limitată. Situația a fost agravată de problemele mecanice ale camioanelor de trei tone britanice, care au avut cu toate probleme la motor, și care nu au reușit să transporte decât 800 t/zi de materiale, ceea ce era suficient doar pentru două divizii. Petru rezolvarea acestei situații, trei divizii americane proaspăt sosite în Franța au fost lipsite de camioanele din dotare, care au fost redistribuite la unitățile de transport destinate aprovizionării Operațiunii Market Garden. De asemenea, camioanele unităților de artilerie grea ale Grupului de armată al 12-lea american au fost transferate la unitățile de transport. A fost organizat sistemul de convoaie auto „ Red Ball Express”, care a rezolvat doar parțial problema aprovizionării frontului.
Soluții și divergențe thumb|Soldații americani traversând Linia Siegfried. După spargerea frontului german de la Caen și închiderea Pungii de la Falaise, generalul Dwight D. Eisenhower, Comandant Suprem al Forței Expediționare, a fost în favoarea acțiunilor militare care asigurau o înaintare pe front larg spre est. Această strategie a fost contestată de unii dintre comandanții aliați, în mod special de mareșalul Montgomery, comandantul Grupului de armată al 21-lea din nord, și de generalul Patton, comandantul Armatei a 3-a americane din sud. Amândoi doreau doreau ca în sectoarele comandate de ei să se concentreze efortul aliat de forțare a Rinului. Odată cu deteriorarea situației aprovizionării din luna septembrie, o înaintare pe front larg a devenit în mod clar imposibil de susținut din punct de vedere logistic.
Generalul Brian Horrocks, comandantul Corpului al 30-lea britanic, care a cucerit Anversul, a explicat în memoriile sale de ce Aliații au fost opriți din ofensivă în primele zile ale lunii septembrie. Planificatorii aliați s-au așteptat ca, odată cu cucerirea portului Anvers, docurile să devenă imediat disponibile pentru aprovizionare armatei. Niciunul dintre comandanții aliați nu a luat în calcul faptul că germanii au minat apele estuarului fluviului Scheldt și că au construit fortificații solide, prin aceste măsuri reușind să-i împiedice pe aliați să folosească portul. Generalul Horrocks afirmă că soluția corectă ar fi fost ocolirea orașului Anvers pe 3-4 septembrie, deplasarea pe direcția nord-vest spre Woensdrecht, reușindu-se astfel izolarea istmului Beveland și prinderea în capcană a Armatei a 15-a germană. O asemenea manevră ar fi permis deminarea estuarului Scheldt și un trafic normal prin Anvers. Tactica greșită adoptată de Aliați le-a permis germanilor să aibă un respiro de două săptămâni, timp în care și-au retras Armata a 15-a din Flandra și și-au întărit trupelor din Țările de Jos. Blocarea portului Anvers a exacerbat criza de aprovizionare a Aliaților.
Cei mai mulți comandanți aliați erau în favoarea urmăririi a ceea ce părea a fi o armată germană dezorganizată și slăbită. Omar Bradley (ca și subordonatul lui direct, George S. Patton) și mareșalul Montgomery au cerut amândoi provizii pentru forțarea fluviului Rin într-o singură lovitură decisivă, în loc să curețe estuarul Scheldt și să deschidă traficul în portul Anvers. Bradley și Patton doreau un atac spre orașul Metz și în regiunea industrială Saarland, ceea ce presupunea străpungerea Liniei Siegfried spre malurile puternic fortificate ale Rinului. Bradley a cerut ca avioanele de mare capacitate să fie folosite pentru transportul proviziilor, ceea ce ar fi permis ca aprovizionarea să nu mai fie influențată de problemele din spatele frontului.
Montgomery a sugerat la început declanșarea așa-numitei Operațiuni Cometa, un atac limitat al trupelor aeropurtate, care ar fi trebuit să cucerească podul din Arnhem pe 7 septembrie, dar problemele meteo și situația schimbătoare de pe front au făcut ca această propunere să nu fie luată în semană. Operațiunea Cometa a fost înlocuită cu un plan ambițios, care prevedea ocolirea Liniei Siegfried, traversarea Rinului cu forțe numeroase și prinderea în capcană a Armatei a 15-a germane între Arnhem și malurile lacului Yssel. Această propunere avea să devină Operațiunea Market Garden. Pe 10 septembrie, generalul Dempsey, comandantul Armatei a 2-a britanice, i-a spus mareșalului Montgomery că are dubii asupra eficienței acestui plan și că este de preferat un atac spre nord-est spre Wesel. Montgomery a răspuns că a primit semanle de la Londra prin care se cer acțiuni care să neutralizeze rampele de lansare ale rachetelor V-2, ceea ce însemna că Market Garden trebuia să fie declanșată. Mai mult, operațiunile trebuiau să se desfășoare în zona de acoperire a avioanelor care decolau de pe aeroporturile britanice, trebuia să păcălească puternica apărare a Liniei Siegfried prin ocolirea ei prin extrema ei nordică și să pătrundă adânc în teritoriile controlate de germani, realizând elementul surpriză. Planul avea anumite slăbiciuni. Planul presupunea ca Armata a 2-a britanică să se deplaseze spre nord printr-un teritoriu cu numeroase obstacole acvatice, care trebuiau traversate prin câteva puncte obligatorii de tracere. În plus, Armata a 2-a ar fi pierdut legătura cu Grupul de armată al 21-lea și cu Armata I americană. Armata a 2-a britanică nu avea nici măcar posibilitatea de a-și folosi subunitățile de artilerie grea și antiaeriană. În plus, înaintarea blindatelor urma să se facă pe un singur drum, construit pe creasta digurilor care separau două poldere, ceea ce limita mult libertatea de mișcare, îngrădea capacitatea de folosire a superiorității numerice a blindatelor aliate și punea numeroase piedici acțiunii de aprovizionare.
După întâlnirea cu generalului Dempsey, Montgomery s-a deplasat la Bruxelles în seara zilei de 10 septembrie, pentru a se întâlni cu Eisenhower. Montgomery a cerut colaboratorilor lui Eisenhower să părăsească sala de întâlnire, dar a insistat ca însoțitorii săi să rămână la ședință. Mai apoi, a cerut în mod imperativ prioritate la aprovizionare în vederea declanșării atacului spre nord. Eisenhower, care era convins că frontul german este în pragul prăbușirii, era cel puțin la fel de ferm în susținerea ideii înaintării pe un front larg. Până în cele din urmă, Eisenhower a fost de ocord cu declanșarea Operațiunii Market Garden, acordându-i o „prioritate limitată” în problema aprovizionării. Montgomery s-a plâns în zadar la Marele Stat Major de la Londra. Britanicii trebuiau să facă față aversiunii comandanților americani, care nu erau de acord cu tratamentul special acordat Armatei a 21-a britanice.
În acest timp, trupele de sub comanda generalului Patton avansase atât de mult, încât pentru generalul Dempsey devenise evident faptul că Armata I americană nu mai era capabilă să acopere spațiul rămas liber de trupele aliate implicate în Operațiunea Market Garden. Pentru a rezolva parțial această ultimă problemă, Corpul al 8-lea britanic trebuia detașat din forța principală de atac pentru a apăra flancul sud-estic. Numai că nu existau suficiente mijloace de transport pentru mutarea corpului, ceea ce a dus la o întârziere de patru zile a relocării, până pe 21 septembrie. Pe 11 septembrie, Montgomery s-a întâlnit din nou cu Eisenhower, iar, a doua zi, americanii au promis să ofere britanicilor mai multe camioane de transport și încă 1.000 de tone de provizii pe zi din rezerva lor. Montgomery și Bradley au presupus că Eisenhower a acceptat planul lui Montgomery pentru un singur atac concentrat prin nord.