thumb|right|300px|Monty Python. Sus: Graham Chapman, Eric Idle și Terry Gilliam; jos: Terry Jones, John Cleese și Michael Palin Monty Python, sau The Pythons, este numele colectiv al creatorilor „Monty Python's Flying Circus”, un show de comedie gen „sketch” difuzat de televiziunea britanică BBC pentru prima oară pe 5 octombrie 1969. Un total de 45 de episoade au fost realizate de-a lungul a patru sezoane. Fenomenul Python s-a dezvoltat de la emisiunea originală la ceva mult mai important ca arie și impact, incluzând turnee, cinci filme, numeroase albume, mai multe cărți și un musical, care i-au convertit pe membri inițiali în staruri de sine stătătoare.
Seria de televiziune, difuzată de BBC între 1969 și 1974, a fost concepută, scrisă și interpretată de către Graham Chapman, John Cleese, Terry Gilliam, Eric Idle, Terry Jones și Michael Palin. Structurat mai mult sau mai puțin ca un „sketch show”, dar cu o abordare inovatoare bazată pe tehnica fluxului conștiinței (ajutată de animațiile lui Terry Gilliam), a forțat limitele a ceea ce era pe atunci considerat acceptabil, atât din punctul de vedere al stilului, cât și al conținutului.
Influența grupului asupra comediei a fost deseori comparată cu influența Beatleșilor în muzică. O echipă de comedie responsabilă atât de scriere cât și de interpretare, au schimbat maniera în care artiștii întrețineau publicul. Controlul creativ al „Pitonilor” le-a permis să experimenteze cu forma și conținutul, ignorând regulile împământenite ale comediei televizate. Influența lor asupra comediei britanice de toate genurile a devenit de mulți ani evidentă, în timp ce în America a adus culoare în interpretarea unor prezentatori culți precum cei de la „Saturday Night Live” sau a influențat recentele tendințe absurdiste ale comediei televizate. În vocabularul englez a pătruns cuvântul „pythonesque” (precum kafkaesque etc.)
Există mai multe teorii privind originea numelui pitonilor, deși ei sunt de acord că singura lui însemnătate este că li s-a părut amuzant. În documentarul din 1998 „Live At Aspen” grupul a pretins că „Monty” a fost ales ca ușor sarcasm la adresa feldmareșalului Bernard Montgomery, un general britanic legendar din al doilea război mondial; având nevoie de un nume „care să sune alunecos”, au ales „Python”. În alte ocazii Idle a pretins că numele Monty aparținea unui om popular și rotofei care obișnuia să bea în pubul din localitatea sa; oamenii de acolo obișnuiau să intre în pub și să-l întrebe pe barman : „A venit deja Monty ?”, făcându-l pe Idle să rețină numele. Lăsând la o parte aceste explicații, unii consideră că Monty Bodkin, numele unui personaj care apare în mai multe cărți ale umoristului P. G. Wodehouse, a servit oarecum drept inspirație.
Într-un sondaj din 2005 pentru a afla „The Comedian's Comedian” („Comicul ales de comici”), trei din cei șase membri au fost aleși între cei mai mari comici ai tuturor timpurilor, de către colegi și specialiști. Palin s-a clasat pe locul 30, Idle pe 21 și Cleese pe 2, doar în urma lui Peter Cook.
Înainte de Monty Python Palin și Jones s-au întâlnit pentru prima dată la universitatea din Oxford, în timp ce Cleese și Chapman la Cambridge. Idle a studiat de asemenea la Cambridge, dar a început cu an mai târziu decât Cleese și Chapman. Cleese l-a întâlnit pe Gilliam la New York, în timpul unui turneu al trupei de actori amatori al Universității Cambridge.
Chapman, Cleese și Idle erau membri ai teatrului amator, care îi includea pe atunci și pe viitorii „The Goodies” - Tim Brooke-Taylor, Bill Oddie și Graeme Garden - precum și pe Jonathan Lynn (co-autor a Yes Minister și Yes, Prime Minister). În timpul în care Idle a fost președintele clubului de teatru, scriitoarea feministă Germaine Greer și redactorul Clive James erau de asemenea membri. Înregistrările de atunci includ sketchuri ale lui Idle și Cleese. Sunt păstrate acum în arhivele Pembroke Players, împreună cu rolurile lui Idle în unele producții ale societății dramatice a teatrului universitar.
Membrii Python au apărut și/sau scris în următoarele spectacole înainte de a se uni pentru Monty Python's Flying Circus. În special „The Frost Report” este considerat ca cel care i-a unit pentru prima dată pe pitonii britanici, oferind un mediu în care să-și poată dezvolta stilurile particulare :
I'm Sorry, I'll Read That Again (radio) (1964–1973) [Cleese: actor și scenarist — Idle și Chapman: scenariști] The Frost Report (1966–1967) [Cleese: actor și scenarist — Idle: autor al monologurilor lui Frost — Chapman, Palin și Jones: scenariști] At Last the 1948 Show (1967) [Chapman & Cleese: scenariști și actori — Idle: scenarist] Twice a Fortnight (1967) [Palin & Jones: actori și scenariști] Do Not Adjust Your Set (1967–1969) [Palin, Jones & Idle: actori și scenariști — Gilliam: animația — Bonzo Dog Band: interludii muzicale] We Have Ways of Making You Laugh (1968) [Idle: actor și scenarist — Gilliam: animație] How to Irritate People (1968) [Cleese & Chapman: actori și scenariști — Palin: actor] The Complete and Utter History of Britain (1969) [Palin & Jones: actori și scenariști] Doctor in the House (1969) [Cleese & Chapman: scenariști]
În multe dintre acestea au colaborat alți interpreți și scriitori comici britanici, incluzându-i pe Ronnie Corbett, Ronnie Barker, Tim Brooke-Taylor, Graeme Garden, Bill Oddie, Marty Feldman, Jonathan Lynn, David Jason și David Frost.
În urma succesului de care s-a bucurat „Do Not Adjust Your Set” („Nu vă reglați televizorul”) (care inițial trebuia să fie o emisiune pentru copii) în rândul publicului adult, ITV le-a oferit lui Palin, Jones, Idle și Gilliam propria serie. În același timp Cleese și Chapman au primit o ofertă de la BBC, cei de acolo fiind impresionați de munca lor la „The Frost Report” și „At Last The 1948 Show”. Cleese nu era de acord cu ideea unui „two-man show” din mai multe motive, inclusiv pretinsa personalitate dificilă a lui Chapman. Cleese rămăsese cu amintiri plăcute de pe urma colaborării cu Palin, așa că l-a invitat pe acesta să facă parte din echipa lor. Cu seria ITV în perioada pre-producere, Palin a acceptat și a sugerat participarea coscenaristului Jones și colegului său Idle - care la rândul lor au sugerat că Gilliam ar trebui să se ocupe de animații pentru emisiunea proiectată. S-a vorbit mult pe marginea faptului că Monty Python este rezultatul dorinței lui Cleese de a lucra alături de Palin, și de hazardul care a contribuit la reunirea celor șase membri.The Pythons Autobiography By The Pythons—Graham Chapman, John Cleese, Terry Gilliam, Eric Idle, Terry Jones, Michael Palin, John Chapman, David Sherlock, Bob McCabe—Thomas Dunne Books; Orion, 2003
Flying Circus și stilul Python The Pythons aveau o idee foarte clară privind ceea ce vor să obțină în emisiunea lor. Erau cu toții admiratori ai muncii lui Peter Cook, Alan Bennett, Jonathan Miller și Dudley Moore la „Beyond the Fringe”, și lucraseră cu Frost, care avea un stil similar. Apreciau de asemenea sketchul lui Cook și Moore „Not Only... But Also” („Nu numai... dar și”). Cu toate acestea, o problemă pe care o vedeau Pitonii era legată de conținutul sketchului, care avea să producă un efect umoristic bun, ceea ce ridica ștacheta glumei finale - cu alte cuvinte, ar fi trebuit să reducă din calitatea generală a sketchului, pentru a nu strica efectul său cu o glumă finală care să nu fie pe măsură. Au decis ca pur și simplu să nu-și încheie sketchurile în maniera tradițională, și în episoadele timpurii ale Flying Circus au făcut dese referiri la această renunțare - într-o scenă Cleese se întoarce către Idle, în timp ce sketchul se îndrepta către haos, și remarcă „Este cel mai caraghios sketch în care am jucat vreodată”, așa că toată lumea decide să nu mai continue și pleacă de pe scenă. Totuși, pe măsură ce acumulau material pentru spectacol, Pitonii l-au văzut pe unul dintre eroii lor colectivi, Spike Milligan, înregistrându-și noua emisiune „Q5” (1969). Nu numai că acea emisiune era cea mai ireverentă și anarhică de până atunci, dar Milligan deseori renunța la sketchuri pe când erau doar la jumătate, plecând pur și simplu de pe scenă (murmurând deseori „Eu am scris asta ?”). Devenise clar că noua emisiune nu va părea atât de originală, și în special Jones a insistat că Pitonii trebuie să inoveze chiar și mai mult.
După multe dezbateri, Jones și-a amintit de o animație creată de Gilliam pentru „Do Not Adjust Your Set”, intitulată „Beware of the Elephants” („Feriți-vă de elefanți”), care îl intrigase datorită stilului ei gen „flux al conștiinței”. Jones a considerat că ar fi un concept bun de aplicat noii emisiuni : să permită sketchurilor să pătrundă unul în cealalt. Palin fusese la rândul său fascinat de altă animație a lui Gilliam, „Christmas Cards” („Felicitări de Crăciun”), și a fost de acord că reprezenta „un mod diferit de a face lucrurile”. Din moment ce Cleese, Chapman și Idle erau mai puțin preocupați de cum va decurge emisiunea per ansamblu, Jones, Palin și Gilliam au devenit responsabili pentru stilul de prezentare a Flying Circus, în care sketchuri disparate sunt conectate pentru a da impresia unui singur flux de conștiință (de multe ori folosind o animație a lui Gilliam pentru a trece de la imaginea de închidere a unui sketch la scena de deschidere a următoarei).
Fiecare zi de scriere începea la 9 a.m. și se termina la 5 p.m.. În mod normal, Cleese și Chapman lucrau ca o pereche izolată de ceilalți, la fel ca și Jones și Palin, în timp ce Idle scria singur. După câteva zile de muncă în această formație, se reuneau cu toții (inclusiv Gilliam) pentru a-și critica scenariile și a schimba idei. Modul lor de a scrie era unul democratic. Dacă majoritatea considerau ideea a fi amuzantă, era inclusă în spectacol. Atribuirea rolurilor era de asemenea un proces lipsit de egoism, deoarece fiecare membru se vedea pe sine în primul rând un scenarist, mai degrabă decât un actor disperat după lumina reflectoarelor. Când temele sketchurilor erau în sfârșit alese, Gilliam avea carte blanche pentru a decide cum să le îmbine cu animațiile sale, înarmat fiind cu camera, foarfeca și aerograful său.
În timp ce emisiunea era rezultatul unui proces de colaborare, diferiți membri erau responsabili pentru diferite elemente ale umorului Pitonilor. În general, opera membrilor educați la Oxford era mai mult vizuală, și mai pretențioasă din punct de vedere conceptual (de exemplu sosirea neașteptată a Inchiziției spaniole în sufrageria unei case din suburbie), în timp ce operele absolvenților de la Cambridge erau mai verbale și agresive (de exemplu, numeroasele sketchuri în care Cleese și Chapman se confruntă, în care unul dintre personaje ajunge să-l intimideze sau să abuzeze de celălalt, sau personajele lui Idle cu ciudățenii verbale, precum în „The Man Who Speaks In Anagrams” („Omul care vorbește în anagrame”). Fiind întrebat despre asta, Cleese a confirmat că „majoritatea sketchurilor care prezintă abuzuri îmi aparțin mie și lui Graham, oricare începe cu un peisaj rural și muzică impresionantă îi aparține lui Mike și Terry, și orice s-a amestecat complet în cuvinte și a dispărut pe un orificiu personal îi aparține lui Eric”Roger Wilmut (1980). From Fringe to Flying Circus, Eyre Methuen Ltd, London, ISBN 0-413-46950-6.. Animațiile lui Gillam variau de la cele subtile la cele sălbatice - faptul că le prezenta în format de desen animat îi permitea să prezinte scene deosebit de violente, fără teamă de cenzură.