Sezonul de Formula 1 din 1958 a fost cel de-al 12-lea sezon al curselor auto de Formula 1 FIA. A inclus cea de-a noua ediție a Campionatului Mondial al Piloților,FIA Yearbook, 1974, Grey section, page 118 și prima ediție a Cupei Internaționale pentru Constructorii de F1.FIA Yearbook, 1974, Grey section, page 120 Sezonul a fost disputat pe parcursul a unsprezece curse, începând cu pe 19 ianuarie și terminându-se cu pe 19 octombrie. În 1958 s-au desfășurat și alte cinci curse care nu au făcut parte din campionat.
Acesta a fost primul sezon de Formula 1 în care a fost acordat un titlu pentru construtori, Cupa Internațională pentru Constructorii de F1, fiind disputată concomitent cu Campionatul Mondial al Piloților, cu excepția cursei Indianapolis 500 care nu a contat pentru Cupă. Englezul Mike Hawthorn a câștigat titlul la piloți după o luptă strânsă cu compatriotul Stirling Moss, iar Vanwall a câștigat premiul inaugural pentru constuctori în fața lui Ferrari. Hawthorn s-a retras din cursele auto la sfârșitul sezonului, doar pentru a muri trei luni mai târziu, după un accident rutier. A fost prima dintre cele două ocazii din istoria Formulei 1 în care un pilot a câștigat campionatul, câștigând o singură cursă în sezon, cealaltă fiind Keke Rosberg în .
Sezonul a fost unul dintre cele mai importante și tragice sezoane din istoria Formulei 1. Patru piloți au murit în patru curse diferite în acest sezon. Italianul Luigi Musso într-un Ferrari de fabrică în timpul Marelui Premiu al Franței de la Reims; Coechipierul lui Musso, englezul Peter Collins în timpul Marelui Premiu al Germaniei de la Nürburgring, englezul Stuart Lewis-Evans în Vanwall-ul său la Marele Premiu al Marocului de la Casablanca, și americanul Pat O'Connor la Indianapolis 500. Hawthorn s-a retras din cursele cu motor după succesul său, dar a murit într-un accident rutier doar câteva luni mai târziu. Acest sezon a fost, de asemenea, ultimul an de curse de Grand Prix în care grila a fost dominată de mașini cu motor frontal; acesta a fost cazul încă de la începutul anilor 1900, când cursele de mașini aveau loc în evenimente informale în Europa și Statele Unite. Sezoanele și urmau să fie ani de tranziție, în care grilele de la evenimentele de Grand Prix ar prezenta tot mai multe mașini cu motor central și mai puține mașini cu motor frontal. Mașinile cu motor central, cu o așezare pe drum mai bună, un confort sporit de condus, o greutate mai ușoară și ușurință în anvelope și componente mecanice (în special frâne), au fost calea de urmat. Chiar și un tradiționalist de modă veche precum Enzo Ferrari a trebuit să recunoască faptul că mașinile cu motor central erau ceea ce avea nevoie echipa sa pentru a fi competitivă, iar Ferrari nu a avut o mașină cu motor central pregătită pentru curse decât în .
Rezumatul sezonului Deși nu s-au modificat parametrii motoarelor utilizate, combustibilul bazat pe alcool a fost definitiv înlocuit cu benzina comercială. De asemenea, s-a hotărât ca o cursă să se dispute fie pe o distanță minimă de 300 de kilometri, fie pe parcursul a două ore. În acest sezon s-a introdus și o competiție între constructori, pe lângă cea între piloți, competiție în care Vanwall a ocupat prima poziție. Victoria finală în clasamentul piloților i-a revenit lui Mike Hawthorn de la Ferrari, care s-a impus la limită în fața compatriotului său, Stirling Moss. Cele 4 curse câștigate de Moss s-au dovedit a fi insuficiente, Hawthorn devenind campion mondial obținând 5 locuri secunde în cele 10 curse la care a participat. După Marele Premiu al Portugaliei, antepenultima cursă a sezonului, Hawthorn a suferit o penalizare, dar Moss a vorbit sportiv pentru el, iar punctele pe care Hawthorn a fost capabil să le păstreze i-au permis ulterior să treacă înaintea lui Moss pentru titlu.
Juan Manuel Fangio, pilotul care a dominat anii de debut ai Campionatului Mondial, a luat startul în numai două curse, retrăgându-se din viața sportivă după Marele Premiu al Franței. El a rămas unul dintre cei mai valoroși piloți de F1 din toate timpurile. Echipa Cooper-Climax, patronată de Rob Walker, a uimit asistența prin cele două victorii din debutul sezonului. Mașina cu care au concurat piloții acestui constructor privat era o mașină cu motor pe spate. Victoriile sale au fost aduse de: Stirling Moss în Argentina (Vanwall - echipa lui Moss - nu a participat) și de Maurice Trintignant la Monaco. După câștigarea trofeului suprem, Hawthorn s-a retras și el din activitate, dar a decedat la începutul anului 1959, în urma unui accident de mașină, pe șosea. Luigi Musso a murit în Marele Premiu al Franței, Peter Collins în Marele Premiu al Germaniei, o lună mai târziu, iar Stuart Lewis-Evans și-a pierdut viața în ultima cursă a sezonului. Tot în acest an, Maria Teresa de Filippis a devenit prima femeie care a concurat într-o cursă de Campionat Mondial.
Piloții și echipele înscrise în campionat Următorii piloți și constructori au participat în Campionatul Mondial al Piloților din 1958 și în Cupa Internațională a Constructorilor de F1 din 1958.
ImagineConcurentConstructorMotorȘasiuPneuPiloțiNumele pilotuluiEtape Owen Racing OrganisationBRMBRM P25 2,5 L4P25 Jean Behra2–3, 5–11 Harry Schell2–3, 5–11 Maurice Trintignant6 Jo Bonnier10–11 Ron Flockhart11 Bernie C. EcclestoneConnaughtAlta GP 2,5 L4Type B Bernie Ecclestone2 Bruce Kessler2 Paul Emery2 Jack Fairman7 Ivor Bueb7 Cooper Car CompanyCooperClimax FPF 2,0 L4T45T44 Jack Brabham2–3, 5–7, 9–10 Roy Salvadori2–3, 5–11 Ian Burgess7 Jack Fairman11 Scuderia FerrariFerrariFerrari 143 2,4 V6246 F1 Luigi Musso1–3, 5–6 Peter Collins1–3, 5–8 Mike Hawthorn1–3, 5–11 Wolfgang von Trips2, 6–10 Olivier Gendebien5, 10–11 Phil Hill10–11 Team LotusLotusClimax FPF 2,0 L4Climax FPF 2,2 L41216 Cliff Allison Graham Hill2–3, 5–7, 9–11 Alan Stacey7 Scuderia Sud AmericanaMaseratiMaserati 250F1 2,5 L6250F Juan Manuel Fangio1 Carlos Menditeguy1 Ken Kavanagh Jean Behra1 Luigi Taramazzo2 Ken Kavanagh2, 5 Jo Bonnier Harry Schell1 Jo Bonnier2–3, 5, 7, 9 Phil Hill6 Giulio Cabianca10 Hans Herrmann10–11 Francesco Godia Sales Paco Godia1–2, 5–6 H.H. Gould Horace Gould1–3 Masten Gregory3 Maria Teresa de Filippis Maria Teresa de Filippis2, 5, 10 Giorgio Scarlatti Giorgio Scarlatti2–3 Jo Bonnier6 Scuderia Centro Sud Gerino Gerini2, 6–7, 10–11 Maurice Trintignant5 Masten Gregory5 Wolfgang Seidel5, 11 Carroll Shelby6–7, 10 Troy Ruttman6, 8 Jo Bonnier8 Hans Herrmann8 Cliff Allison9 Maria Teresa de Filippis9 André Testut André Testut2 Louis Chiron2 Juan Manuel Fangio Juan Manuel Fangio6 Temple Buell Carroll Shelby9–10 Masten Gregory10–11 OSCA AutomobiliOSCAOSCA 372 1,5 L4F2 Giulio Cabianca2 Luigi Piotti2 Ecurie Maarsbergen Porsche Porsche 547/3 1,5 F4 RSK Carel Godin de Beaufort3 Vandervell ProductsVanwallVanwall 254 2,5 L4VW 5 Stirling Moss2–3, 5–11 Tony Brooks2–3, 5–11 Stuart Lewis-Evans2–3, 5–7, 9–11 Piloții și echipele private care nu și-au construit propriul șasiu și au folosit șasiurile constructorilor existenți sunt arătați mai jos.
ConcurentConstructor afiliatMotorȘasiuPneuPiloțiNumele pilotuluiEtape R.R.C. Walker Racing TeamCooperClimax FPF 2,0 L4T43T45 Stirling Moss1 Maurice Trintignant Ron Flockhart2 Notă: Tabelele de mai sus nu includ piloții și echipele care au participat doar la cursa de Campionat Mondial de la Indianapolis.
Calendar Următoarele zece Mari Premii și Indianapolis 500 au avut loc în 1958.
{|class="wikitable" style="font-size: 85%; text-align:center;" |- !1. !2. !3. !4. |- | 19 ianuarie | 18 mai | 26 mai | Indianapolis 50030 mai
!5. !6. !7. !8. |- | 15 iunie | 6 iulie | 19 iulie | 3 august
!9. !10. !11. |- | 24 august | 7 septembrie
|- class="sortbottom" | colspan="4" align="bottom" style="background-color:#EAECF0; text-align:center" |(P) - pistă; (S) - stradă.
Rezultate și clasamente Marile Premii EtapaMare PremiuPole positionCel mai rapid turPilotul câștigătorConstructorul câștigătorPneuPilot 1 Juan Manuel Fangio Juan Manuel Fangio Stirling Moss Cooper-Climax MOS 2 2 Tony Brooks Mike Hawthorn Maurice Trintignant Cooper-Climax MUS 4 3 Stuart Lewis-Evans Stirling Moss Stirling Moss Vanwall MOS 5 4 Indianapolis 500 Dick Rathmann Tony Bettenhausen Jimmy Bryan Epperly-Offenhauser 5 5 Mike Hawthorn Mike Hawthorn Tony Brooks Vanwall 3 6 Mike Hawthorn Mike Hawthorn Mike Hawthorn Ferrari 7 Stirling Moss Mike Hawthorn Peter Collins Ferrari HAW 7 8 Mike Hawthorn Stirling Moss Tony Brooks Vanwall 6 9 Stirling Moss Mike Hawthorn Stirling Moss Vanwall 4 10 Stirling Moss Phil Hill Tony Brooks Vanwall 8 11 Mike Hawthorn Stirling Moss Stirling Moss Vanwall
Clasament Campionatul Mondial al Piloților
Punctele au fost acordate pe o bază de 8–6–4–3–2 primilor cinci clasați în fiecare cursă, cu un punct suplimentar revenind pilotului care a stabilit cel mai rapid tur al cursei (dacă cel mai rapid tur a fost realizat de mai mulți piloți, punctul se va împărți egal la fiecare pilot). Doar cele mai bune șase rezultate au fost luate în considerare pentru Campionatul Mondial. FIA nu a acordat o clasificare în campionat acelor piloți care nu au obținut puncte. Pilot500Puncte 1 Mike Hawthorn (3) (5) 2 42 (49) 2 Stirling Moss 1 Ab Ab 2 41 3 Tony Brooks Ab 1 Ab 7 1 Ab 1 Ab 24 4 Roy Salvadori Ab 4 8 11 3 2 9 5 7 15 5 Peter Collins Ab 3 Ab Ab 5 1 Ab 14 = Harry Schell 6 5 2 5 Ab 5 Ab 6 Ab 5 14 7 Maurice Trintignant 1 9 7 Ab 8 3 8 Ab Ab 12 = Luigi Musso 2 2 7 Ab Ab 12 9 Stuart Lewis-Evans Ab 3 Ab 4 3 Ab Ab 11 10 Phil Hill 7 3 9 = Jean Behra 5 Ab 3 Ab Ab Ab Ab 4 Ab Ab 9 = Wolfgang von Trips Ab 3 Ab 4 5 Ab 9 13 Jimmy Bryan 1 8 14 Juan Manuel Fangio NSC 4 7 15 George Amick 2 6 16 Johnny Boyd 3 4 = Tony Bettenhausen 4 18 Jack Brabham 4 8 Ab 6 6 7 Ab 3 = Cliff Allison 6 6 4 Ab Ab 10 Ab 7 10 3 = Jo Bonnier Ab 10 9 8 Ab Ab Ab Ab 4 3 21 Jim Rathmann 5 2 — Masten Gregory Ab Ab 6 0 — Carroll Shelby Ab 9 Ab 0 — Graham Hill Ab Ab Ab Ab Ab Ab 6 16 0 — Olivier Gendebien 6 Ab Ab 0 — Jimmy Reece 6 0 — Carlos Menditeguy 7 0 — Don Freeland 7 0 — Paco Godia 8 NSC Ab Ab 0 — Jack Fairman Ab 8 0 — Jud Larson 8 0 — Gerino Gerini NSC 9 Ab Ab 12 0 — Hans Herrmann Ab Ab 9 0 — Horace Gould 9 NSC NS 0 — Eddie Johnson 9 0 — Maria Teresa de Filippis NSC 10 Ab Ab 0 — Troy Ruttman NSC 10 NS 0 — Bill Cheesbourg 10 0 — Carel Godin de Beaufort 11 0 — Al Keller 11 0 — Johnnie Parsons 12 0 — Johnnie Tolan 13 0 — Ian Burgess Ab 0 — Ivor Bueb Ab 0 — Wolfgang Seidel Ab Ab 0 — Giorgio Scarlatti Ab Ab 0 — Giulio Cabianca NSC Ab 0 — Ron Flockhart NSC Ab 0 — Bob Christie Ab 0 — Dempsey Wilson Ab 0 — A. J. Foyt Ab 0 — Paul Russo Ab 0 — Shorty Templeman Ab 0 — Rodger Ward Ab 0 — Billy Garrett Ab 0 — Eddie Sachs Ab 0 — Johnny Thomson Ab 0 — Chuck Weyant Ab 0 — Jack Turner Ab 0 — Bob Veith Ab 0 — Dick Rathmann 0 — Ed Elisian Ab 0 — Pat O'Connor Ab 0 — Paul Goldsmith Ab 0 — Jerry Unser Ab 0 — Len Sutton Ab 0 — Art Bisch Ab 0 — Alan Stacey Ab 0 — Mike Magill DSC 0 — Ken Kavanagh NSC NS 0 — Bruce Kessler NSC 0 — Paul Emery NSC 0 — André Testut NSC 0 — Luigi Piotti NSC 0 — Bernie Ecclestone NSC 0 — Luigi Taramazzo NSC 0 — Louis Chiron NSC 0Constructor500PuncteNotă:''' – În Marele Premiu al Germaniei și cel al Marocului au fost înscriși și piloți care au concurat cu mașini de F2. Aceștia nu erau eligibili de puncte pentru campionat, indiferent de poziția în care încheiau cursa.
Clasament Cupa Internațională pentru Constructorii de F1 Cupa Internațională pentru Constructorii de Formula 1 din 1958 a fost disputată în aceeași serie de curse ca și Campionatul Mondial al Piloților, cu excepția Indianapolis 500, care a contat doar pentru titlul la piloți. Punctele au fost acordate primilor cinci clasați la fiecare cursă pe o bază de 8–6–4–3–2. Cu toate acestea, un constructor a primit puncte doar pentru mașina sa cea mai bine clasată și doar cele mai bune șase rezultate din cele zece curse au contat pentru Cupa Internațională.