Iudaism

250px|thumb|Obiecte de cult ale iudaismului. Iudaismul (din grecescul Ioudaïsmos, derivat din limba ebraică: יהודה, Yehudah, „Iuda”; în ebraică: יַהֲדוּת, Yahadut, caracterele distinctive a iudaicului eáqnov), cunoscut și sub numele de religie mozaică (după principalul profet evreu, Moise) este religia poporului evreu. Preceptele iudaismului au stat la baza religiilor monoteiste creștinism și islam. Termenul iudaism își are originea în numele regatului Iuda, țara tribului Iuda—descendenții celui de-al patrulea fiu al patriarhului Iacob (secolul XVIII - finele secolului XVII î.Hr.) -- cu capitala la Ierusalim, lăcașul Marelui Templu.

Istoria iudaismului este împărțită în trei perioade: 1. Perioada Templului din Ierusalim; 2. Perioada talmudică; 3. Perioada rabinică (din secolul al VI-lea până în prezent). Iudaismul ortodox contemporan s-a format pe baza mișcării fariseilor (pirushim) din perioada Macabeilor.

Iudaismul contemporan nu are o instituție sau personalitate, acceptată universal, care ar avea autoritatea dreptului, învățăturii sau puterii. Sursele dreptului (Halaha) ale iudaismului contemporan sunt: Tanahul (Tora scrisă) și Talmudul (Tora orală). Halaha reglementează aspectele vieții evreilor care nu sunt reflectate în codurile penale sau civile din sistemul secular, ci servesc doar ca ghid obligatoriu pentru cei aparținând aceluiași curent religios.

Doctrina religioasă și principiile credinței

Iudaismul este o religie monoteistă, bazată pe principii și etică, incluse în Biblia ebraică (Tanakh), precum au fost, în continuare, explorate și explicate în Talmud și în alte texte. În conformitate cu tradiția evreiască, iudaismul începe cu Legământul dintre Dumnezeu și Abraham.

În timp ce iudaismul a fost rareori monolitic în practică, el întotdeauna cu înverșunare a fost monoteist în teologie, deși Tanahul amintește perioade de apostazie de la iudaism printre israeliți.

Apariție în istorie

Iudaismul a apărut în secolul V î.e.n.

Într-un documentar al BBC, dr. Francesca Stavrakopoulou, fostă lector principal la Universitatea din Exeter, actualmente profesor universitar deplin, specializată în studii biblice ebraice, declara: „Biblia nu era o sursă de încredere, ea nu ne spune adevărul despre acești oameni din antichitate [adică evreii — n.n.].”Bible's Buried Secrets, Did God have A Wife, BBC, 2011. Citat: „The Bible was an unreliable source, it's not telling us the truth about these ancient people.” Întrebat în același documentar dacă evreii au fost monoteiști, lucru care i-ar fi distins față de religia canaanită, prof. dr. Herbert Niehr de la Universitatea din Tübingen declara că evreii au fost politeiști din secolul al X-lea î.e.n. până cel puțin în 586 î.e.n., după care lucrurile au început să se schimbe foarte lent, evreii fiind covârșitor monoteiști începând cu perioada Macabeilor (secolul al II-lea î.e.n.).Nu e o opinie prea nouă, cf. și Hermann Gunkel în 1901, conform Un curs de la Universitatea Yale și alte lucrări confirmă acest lucru. William Foxwell Albright, liderul unei generații trecute de arheologi biblici, nu a fost, totuși, un literalist biblic, Iahve și zeii din Canaan, de exemplu, susținând opinia că religia israeliților a evoluat de la un politeism originar la un monoteism care l-a văzut pe Dumnezeu acționând în istorie - o viziune pe deplin conformă cu opiniile principale din ultimele două secole de critică biblică dinaintea lui.

În documentarul History Channel The Bible Unearthed (Biblia dezgropată), Amihai Mazar afirmă că Iahve avea o nevastă în religia tradițională israelită, conform celei mai vechi inscripții care-l menționează pe Iahve.Cf. În același documentar, Baruch Halpern afirmă că monoteismul a pornit din reforma constând din epurările religioase produse la ordinul regelui Iosia, reluare a epurărilor la ordinul străbunicului său, regele Ezechia. Regele Iosia a avut nevoie de centralizarea cultului pentru a obține controlul total al statului și sprijinul populației în scopuri expansioniste, această ideologie fiind consemnată în Deuteronom. Halpern afirmă despre reforma bazată pe Deuteronom că nu e vorba de invenție de tradiție, ci dimpotrivă, de un refuz radical al tradiției.

A fost o ruptură abruptă între religia străveche a israeliților și iudaismul celui de-al Doilea Templu. Israelul pre-exilic era politeist; Așera era probabil adorată drept soția lui Yahweh, în templele sale din Ierusalim, Bethel și Samaria, iar o zeiță numită Regina Cerului, probabil o fuziune a Astarteei cu zeița mesopotamiană Iștar, era de asemenea adorată. Baal și Yahweh au coexistat în perioada timpurie, dar au fost considerați ireconciliabili după secolul al IX-lea î.e.n. Adorarea doar a lui Yahweh, care era preocuparea unui mic partid în perioada monarhică, s-a extins în perioada exilică și post-exilică, și abia atunci existența altor zei a fost negată.

În Prolegomena zur Geschichte Israels, Julius Wellhausen a susținut că iudaismul ca religie bazată pe respectarea pe scară largă a legii Torei a apărut pentru prima dată în anul 444 î.e.n. când, conform relatării biblice furnizate în Cartea lui Neemia (capitolul 8), un scrib preot pe nume Ezra a citit o copie a Torei mozaice înaintea populației din Iudeea adunate în piața centrală a Ierusalimului. Wellhausen credea că această narațiune ar trebui acceptată ca istorică pentru că sună plauzibil, notând: „Credibilitatea narațiunii reiese în mod fățiș.” După Wellhausen, majoritatea cercetătorilor de-a lungul secolului XX și începutul secolului XXI au acceptat că respectarea Torei pe scară largă a început undeva la mijlocul secolului al V-lea î.Hr.

Mai recent, Yonatan Adler a susținut că, de fapt, nu există nicio dovadă care să supraviețuiască care să susțină ideea că Tora a fost cunoscută pe scară largă, considerată autoritară și pusă în practică, în orice moment înainte de mijlocul secolului al II-lea î.Hr. Adler a explorat probabilitatea ca iudaismul, ca practică larg răspândită a legii Torei de către societatea evreiască în general, să fi apărut pentru prima dată în Iudeea în timpul domniei dinastiei Hasmoneene, cu secole după timpul presupus al lui Ezra.

Benjamin D. Sommer argumentează că diferența între politeism și monoteism a fost puternic exagerată.

Principii de credință

Istoric, iudaismul a accentuat credința în revelația divină și în acceptarea versiunilor Torei scrise și orale ca esență fundamentală de bază a convingerilor. Iudaismul nu are o autoritate centralizată care expune dogmele religioase. Aceasta a dat naștere la multe formule în ceea ce privește anumite convingeri teologice inerente în Tora și Talmud.

De-a lungul secolelor, au apărut o serie de formulări ale principiilor de credință, și chiar dacă acestea diferă în ceea ce privește anumite detalii, ele demonstrează un nucleu ideologic comun. Din aceste formulări, cele mai autoritare sunt „treisprezece principii de credință”, formulate în secolul al XII-lea î.e.n. de Maimonide. Cele treisprezece principii au fost ignorate de cea mai mare parte a comunității evreiești pentru câteva secole. Peste secole reformularea acestor principii ai fost incluse sub formă poetică („Ani Ma'amin” și „Yigdal”) în cărțile de rugăciuni evreiești, și, în cele din urmă, au devenit general acceptate.

Joseph Albo și Raavad au criticat lista lui Maimonide, care conținea prea multe elemente, deși adevărate, dar care nu au fost principii de credință și, astfel, plasând prea mulți evrei în categoria de „eretic”. Mulți alții au criticat orice astfel de formulare, care ducea la minimizarea întregii Tore.

În acest sens, istoricul Josephus a accentuat practica religioasă mai mult decât dogmele religioase, asociind apostaziile cu nerespectarea legii evreiești, și menținea că cerințele pentru convertirea la iudaism sunt: circumcizia și aderarea la obiceiurile tradiționale.

Mișcări religioase evreiești Există câteva secte evreiești majore: Iudaismul ortodox este Iudaismul care nu contrazice Shulchan Aruch-ul, există mai multe mișcări în Iudaismul orthodox cum ar fi: Hasidismul, Litvaci (cunoscuți și ca Misnagdim) și Iudaismul ortodox modern. Iudaismul conservativ o mișcare în Iudaism care ține Halaha doar că nu în felul mai strict al Iudaismului ortodox. Iudaismul reformat este una dintre cele mai liberale mișcări din Iudaism, având Rabine care sunt femei. Iudaismul reconstrucționist este o mișcare evreiască care s-a despărțit de Iudaismul conservativ, crezând că Iudaismul este o civilizație în evoluție, nu doar o religie. Caraismul este o mișcare evreiască care susține că Talmudul-ul nu are autoritate religioasă și că doar tanah are autoritate religioasă și că aceasta ar trebui să fie interpretată după cum pare să fie scris. Subbotnici ar putea fi considerați o sectă de iudaism doar că aceștia au fost convertiți la iudaism și nu au propria lor sectă, fiind convertiți la Iudaismul Rabinic sau la Iudaismul Carait.

Scrieri

Iudaismul întotdeauna a preamărit studiul Torei și a altor texte religioase.

Listă structurată a lucrărilor centrale, a practicii și gândirii mozaice Tanah (Biblia ebraică) și comentariile Mesora Targum Exegeză biblică evreiască (Midraș de mai jos) Lucrări din era talmudică (literatura rabinică clasică) Mișna și comentariile Tosefta și tractatele minore Talmud: Talmudul babilonian și comentariile Talmudul ierusalimitean și comentariile Literatura Midrașică: Midrașul Halahic (despre Halaha) Midrașul Agadic (despre Agada) Literatura halahică Codurile Legii și tradiției Mozaice Mișne Tora și comentariile Tur și comentariile Șulchan Aruch și comentariile Literatura responsa Gândirea și etica evreiască Filosofia evreiască Kabbala Lucrări hasidice Etica evreiască și Mișcarea Mussar Siddur și Liturghie Piyyut (poezia clasică evreiască)

Tanah - Biblia ebraică

Cartea fundamentală a religiei iudaice este Tora, adică primele cinci scrieri (Pentateuh) din Vechiul Testament (Biblia ebraică). Scrisă într-un limbaj arhaic, în urmă cu circa 3 000 de ani și fără vocalizare și punctuație, Tora este un subiect de studiu esențial al iudaismului. În decursul veacurilor, Tora a fost interpretată într-un număr imens de modalități. Interpretări bazate pe traducerea unui cuvânt sau pe punctuații diferite au dus la dispute interminabile între înțelepții evrei. Studiul Torei are o importanță capitală în iudaism, fiind preocuparea esențială a omului. În ierarhia interioară a învățăceilor de Tora, „rabinul” este „autoritatea doctrinară” recunoscută. În lumea iudaismului, există diferite curente și instituții de studiu rabinice.

În principiu, Tora este obiectul de studiu permanent și zilnic. Tora este citită ceremonial și public în sinagogă, în zilele de Sâmbătă (Șabat) și de sărbătoare. Gândirea filozofică și doctrinară a iudaismului se bazează primordial pe Tora.

Biblia ebraică cuprinde 24 de cărți grupate în 3 secțiuni. Acestea sunt:

Tora (תורה) (Pentateuhul), care cuprinde primele cinci cărți ale Bibliei: Facerea (Geneza) בראשית - (Bereshít) Întâia Carte A Lui Moise Ieșirea (Exodul) שמות - (Shemot) A Doua Carte A Lui Moise Leviticul ויקרא - (Vaikrá) A Treia Carte A Lui Moise Numeri במדבר - (B'midbar) A Patra Carte A Lui Moise Deuteronomul (A doua Lege) דברים - (Dvarim) A Cincea Carte A Lui Moise Profeții (נביאים, Neviim),„cei vechi”: Profeții vechi Cartea lui Iosua (יהושע) Cartea Judecătorilor (שופטים) Cartea întâi a lui Samuel (שמואל), Cartea a doua a lui Samuel Cartea întâi a Regilor (מלכים) Cartea a doua a Regilor Profeții noi Cartea Profetului Isaia Cartea profetului Ieremia (ירמיהו) Cartea profetului Ezechiel (יחזקאל) Cei doisprezece mici profeți Cartea profetului Osea Cartea profetului Ioel Cartea profetului Amos Cartea profetului Abdia Cartea profetului Iona Cartea profetului Mihea Cartea profetului Nahum Cartea profetului Habacuc Cartea profetului Sofonia Cartea profetului Agheu Cartea profetului Zaharia Cartea profetului Malahia. Scrierile (כתובים, Ketuvim) cuprind: Cărțile poetice