Egipt ( , ), oficial Republica Arabă a Egiptului, este o țară care se întinde pe colțul de nord-est al Africii și colțul de sud-vest al Asiei prin intermediul Peninsulei Sinai. Este mărginită de Marea Mediterană la nord, de Fâșia Gaza din Palestina și Israel la nord-est, de Marea Roșie la est, de Sudan la sud și de Libia la vest; Golful Aqaba din nord-est separă Egiptul de Iordania și Arabia Saudită. Cairo este capitala, cel mai mare oraș și principalul centru cultural, în timp ce Alexandria este al doilea oraș ca mărime și un important centru industrial și turistic. Cu aproximativ 107 milioane de locuitori, Egiptul este a treia țară ca populație din Africa și a 14-a din lume.
Egiptul are una dintre cele mai lungi istorii dintre țările lumii, având o moștenire care se întinde de-a lungul Deltei Nilului până în mileniile al VI-lea–al IV-lea î.Hr. Considerat o creștetă a civilizației, Egiptul Antic a cunoscut unele dintre cele mai timpurii dezvoltări ale scrisului, agriculturii, urbanizării, religiei organizate și guvernării centrale. Egiptul a fost un centru timpuriu și important al creștinismului, adoptând mai târziu islamul începând din secolul al VII-lea. Cairo a devenit capitala Califatului Fatimid în secolul al X-lea și a ulteriorului Sultanatul Mameluc în secolul al XIII-lea. Egiptul a devenit apoi parte a Imperiului Otoman în anul 1517, până când conducătorul local Muhammad Ali a stabilit Egiptul modern ca un Hedivat autonom în anul 1867. Țara a fost apoi ocupată de Imperiul Britanic împreună cu Sudanul și a obținut independența în anul 1922 ca monarhie.
După revoluția din 1952, Egiptul s-a declarat republică. Pentru o scurtă perioadă, între 1958 și 1961, Egiptul s-a unit cu Siria pentru a forma Republica Arabă Unită. Egiptul a luptat mai multe conflicte armate cu Israel în 1948, 1956, 1967 și 1973, și a ocupat Fâșia Gaza intermitent până în 1967. În 1978, Egiptul a semnat Acordurile de la Camp David, care au recunoscut Israelul în schimbul retragerii sale din Sinaiul ocupat. După Primăvara Arabă, care a dus la Revoluția Egipteană din 2011 și înlăturarea lui Hosni Mubarak, țara a trecut printr-o perioadă prelungită de instabilitate politică; primul alegerile democratice din 2012 au dus la guvernul de scurtă durată al Frăției Musulmane, condus de Mohamed Morsi, care a fost înlăturat de armată după protestele masive din 2013. Guvernul actual este o republică semi-prezidențială condusă de Abdel Fattah el-Sisi, care a fost ales în 2014, dar este considerat pe scară largă ca fiind autoritar.Surse care îl categorizează pe Sisi ca dictator:
Egiptul este o țară în curs de dezvoltare cu a doua cea mai mare economie din Africa. Este considerat o putere regională în Orientul Mijlociu, Africa de Nord și lumea musulmană, precum și o putere mijlocie la nivel mondial. Islamul este religia oficială, iar araba este limba oficială. Egiptul este un membru fondator al Națiunilor Unite, al Mișcării Non-Aliniate, al Ligii Arabe, al Uniunii Africane, al Organizației pentru Cooperarea Islamică, al Forumul Mondial al Tineretului și un membru al BRICS.
Denumiri Numele englezesc „Egypt” este derivat din greaca veche „Aígyptos” („Αἴγυπτος”), prin intermediul francezei medii „Egypte” și latinei „Aegyptus”. Este reflectat în tăblițele grecești timpurii Linear B ca „a-ku-pi-ti-yo”. Adjectivul „aigýpti-”/„aigýptios” a fost împrumutat în coptică ca „gyptios”, și de acolo în arabă ca „qubṭī”, transformat în „قبط” (qubṭ), de unde provine englezescul „Copt”. Istoricul și geograful grec antic proeminent, Strabon, a furnizat o etimologie populară afirmând că „Αἴγυπτος” (Aigýptios) a evoluat inițial ca un compus din „Aἰγαίου ὑπτίως” (Aegaeou huptiōs), însemnând „Sub Egee”.
„Miṣr” (misˤɾ; „مِصر”) este numele clasic arab coranic și modern oficial al Egiptului, în timp ce „Maṣr” (mɑsˤɾ; مَصر) este pronunția locală în araba egipteană. Numele actual al Egiptului, Misr/Misir/Misru, provine din numele semitic antic pentru el. Termenul a însemnat inițial „Civilizație” sau „Metropolă”. Araba clasică „Miṣr” (araba egipteană „Maṣr”) este direct înrudită cu ebraica biblică „Miṣráyīm” (מִצְרַיִם / מִצְרָיִם), însemnând „cele două strâmtori”, o referire la separarea pre-dinastică a Egiptului de Sus și de Jos. De asemenea, menționat în mai multe limbi semitice ca „Mesru”, „Misir” și „Masar”. Cea mai veche atestare a acestui nume pentru Egipt este akkadianul „mi-iṣ-ru” („miṣru”) legat de „miṣru/miṣirru/miṣaru”, însemnând „graniță” sau „frontieră”. Imperiul Neo-Asirian a folosit termenul derivat „Mu-ṣur”.
Istorie
Preistorie și Egiptul Antic
dreapta|miniatura|Ruinele Templului Derr în 1960 Există dovezi ale gravurilor în stâncă de-a lungul teraselor Nilului și în oazele deșertului. În mileniul al X-lea î.Hr., o cultură a vânătorilor-culegători și pescarilor a fost înlocuită de o cultură de măcinat cereale. Schimbările climatice sau suprapășunatul în jurul anului 8000 î.Hr. au început să usuce pășunile Egiptului, formând Sahara. Populațiile tribale timpurii au migrat către fluviul Nil, unde au dezvoltat o economie agricolă sedentară și o societate mai centralizată.Midant-Reynes, Béatrix. Preistoria Egiptului: De la primii egipteni la primii regi. Oxford: Blackwell Publishers.
În jurul anului 6000 î.Hr., o cultură neolitică a prins rădăcini în Valea Nilului. În timpul epocii neolitice, mai multe culturi predinastice s-au dezvoltat independent în Egiptul de Sus și de Jos. Cultura Badari și succesoarea serie Naqada sunt în general considerate precursoare ale Egiptului dinastic. Cel mai vechi sit cunoscut din Egiptul de Jos, Merimda, precede cultura Badari cu aproximativ șapte sute de ani. Comunitățile contemporane din Egiptul de Jos au coexistat cu omoloagele lor din sud timp de mai mult de două mii de ani, rămânând distincte din punct de vedere cultural, dar menținând contacte frecvente prin comerț. Cele mai vechi dovezi cunoscute ale inscripțiilor hieroglifice egiptene au apărut în perioada predinastică pe vasele de ceramică Naqada III, datate în jurul anului 3200 î.Hr. miniatura|Necropola Giza este cea mai veche dintre minunile antice și singura care mai există. Un regat unificat a fost fondat în jurul anului 3150 î.Hr. de regele Menes, conducând la o serie de dinastii care au condus Egiptul pentru următoarele trei milenii. Cultura egipteană a înflorit în această perioadă lungă și a rămas distinct egipteană în religia, arta, limba și obiceiurile sale. Primele două dinastii ale unui Egipt unificat au pregătit terenul pentru perioada Regatului Vechi, în jurul anilor 2700–2200 î.Hr., care a construit multe piramide, cele mai notabile fiind Piramida lui Djoser din a Treia Dinastie și Piramidele de la Giza din a Patra Dinastie.
Prima Perioadă Intermediară a marcat o perioadă de instabilitate politică timp de aproximativ 150 de ani. Însă inundații mai puternice ale Nilului și stabilizarea guvernului au readus prosperitatea țării în Regatul Mijlociu în jurul anului 2040 î.Hr., atingând un apogeu în timpul domniei faraonului Amenemhat III. O a doua perioadă de dezunire a marcat sosirea primei dinastii străine care a condus Egiptul, cea a hiksosilor semitici. Invadatorii hiksosi au preluat controlul unei părți mari a Egiptului de Jos în jurul anului 1650 î.Hr. și au fondat o nouă capitală la Avaris. Au fost alungați de o forță din Egiptul de Sus condusă de Ahmose I, care a fondat a XVIII-a Dinastie și a mutat capitala de la Memphis la Teba.
Regatul Nou (circa anii 1550–1070 î.Hr.) a început cu a XVIII-a Dinastie, marcând ascensiunea Egiptului ca o putere internațională care s-a extins în cel mai mare grad până la un imperiu care ajungea până la Tombos în Nubia și includea părți din Levant la est. Această perioadă este remarcată pentru unii dintre cei mai cunoscuți faraoni, inclusiv Hatshepsut, Tutmosis al III-lea, Akhenaton și soția sa Nefertiti, Tutankhamon și Ramses al II-lea. Prima exprimare istoric atestată a monoteismului a avut loc în această perioadă sub forma atonismului. Contactele frecvente cu alte națiuni au adus idei noi în Regatul Nou. Țara a fost ulterior invadată și cucerită de libieni, nubieni și asirieni, dar egiptenii autohtoni i-au alungat și și-au recâștigat controlul asupra țării. miniatura|Cântărirea Inimii din Cartea Morților a lui Ani În 525 î.Hr., Imperiul Ahemenid, condus de Cambyses al II-lea, a început cucerirea Egiptului, capturând în cele din urmă faraonul Psamtik al III-lea în bătălia de la Pelusium. Cambyses al II-lea a preluat apoi titlul formal de faraon, dar a condus Egiptul din casa sa din Susa în Persia (modernul Iran), lăsând Egiptul sub controlul unui satrap. Întreaga A XXVII-a Dinastie Egipteană, din anul 525 până în 402 î.Hr., cu excepția lui Petubastis al III-lea, a fost o perioadă complet condusă de ahemenizi, împărații ahemenizi primind toți titlul de faraon. Câteva revolte temporar reușite împotriva ahemenizilor au marcat secolul al V-lea î.Hr., dar Egiptul nu a reușit niciodată să-i înlăture definitiv pe ahemenizi.
A XXX-a Dinastie a fost ultima dinastie autohtonă care a condus în epoca faraonică. Aceasta a căzut din nou sub controlul ahemenizilor în 343 î.Hr., după ce ultimul faraon autohton, regele Nectanebo al II-lea, a fost învins în bătălie. Această A XXXI-a Dinastie Egipteană, însă, nu a durat mult, deoarece ahemenizii au fost răsturnați câteva decenii mai târziu de Alexandru cel Mare. Generalul macedonean al lui Alexandru, Ptolemeu I Soter, a fondat Dinastia Ptolemeică.
Egiptul Ptolemeic și Roman
miniatura|Regina Ptolemeică Cleopatra a VII-a și fiul ei cu Iulius Cezar, Cezarion, la Templul Dendera Regatul Ptolemeic a fost un puternic stat elenistic, extinzându-se din sudul Siriei în est, până la Cirene în vest, și până la granița cu Nubia în sud. Alexandria a devenit orașul capitală și un centru al culturii și comerțului grecesc. Pentru a obține recunoașterea populației egiptene autohtone, ei s-au numit succesorii faraonilor. Ultimii Ptolemei au preluat tradițiile egiptene, s-au făcut reprezentați pe monumente publice în stil și îmbrăcăminte egipteană și au participat la viața religioasă egipteană.
Ultimul conducător din linia Ptolemeică a fost Cleopatra a VII-a, care s-a sinucis după înmormântarea iubitului ei Marc Antoniu, după ce Octavian a capturat Alexandria și forțele ei mercenare au fugit. Ptolemeii s-au confruntat cu rebeliuni ale egiptenilor autohtoni și au fost implicați în războaie civile și externe care au dus la declinul regatului și anexarea acestuia de către Roma.
Creștinismul a fost adus în Egipt de Sfântul Marcu Evanghelistul în secolul I. Vezi eseuul derulant despre „Cucerirea Islamică și Imperiul Otoman” Domnia lui Dioclețian (anii 284–305 d.Hr.) a marcat tranziția de la Imperiul Roman la Imperiul Bizantin în Egipt, când un număr mare de creștini egipteni au fost persecutați. Noul Testament fusese deja tradus în egipteană. După Sinodul de la Calcedon din anul 451 d.Hr., o distinctă Biserică Coptă Egipteană a fost ferm stabilită.Kamil, Jill. Egiptul Copt: Istorie și Ghid. Cairo: American University in Cairo, 1997. p. 39
Evul Mediu (secolul al VII-lea – 1517)
miniatura|Moscheea Amr ibn al-As din Cairo, recunoscută ca cea mai veche din Africa Bizantinii au reușit să recapete controlul asupra țării după o scurtă invazie persană sasanidă la începutul secolului al VII-lea, în timpul Războiului bizantino-sasanid din 602–628, în timpul căruia au stabilit o nouă provincie de scurtă durată cunoscută sub numele de Egiptul Sasanid, până în anii 639–642, când Egiptul a fost invadat și cucerit de califatul islamic de către arabii musulmani. După ce au învins armatele bizantine în Egipt, arabii au adus islamul în țară. În timpul acestei perioade, egiptenii au început să-și împletească noua credință cu credințele și practicile indigene, ducând la apariția diferitelor ordine sufiste care au înflorit până în zilele noastre. Aceste ritualuri anterioare au supraviețuit perioadei creștinismului copt.