Sifilisul este o infecție cu transmitere sexuală cauzată de bacteria (spirochetă) Treponema pallidum. Calea principală de transmitere este contactul sexual, dar se poate transmite și de la mamă la făt în timpul sarcinii sau al nașterii, rezultând sifilisul congenital. Printre bolile umane cauzate de Treponema pallidum se numără și framboesia (provocată de subspecia pertenue), pinta (provocată de subspecia carateum) și bejel (provocată de subspecia endemicum).
Simptomele diferă în funcție de cele patru stadii ale sifilisului (primar, secundar, latent și terțiar). În stadiul primar se prezintă, în general, o ulcerație (o zonă a pielii fermă, nedureroasă, fără mâncărimi), sifilisul secundar prezintă o erupție difuză ce implică frecvent palmele mâinilor și tălpile picioarelor, sifilisul latent prezintă puține simptome sau nici unul, iar sifilisul terțiar cu gome, simptome neurologice și/sau cardiace. Sifilisul mai este numit și „marele imitator” din cauza prezenței simptomatice atipice. Depistarea bolii se face, de obicei, printr-un test serologic, dar bacteriile pot fi văzute și la microscop. Sifilisul poate fi tratat eficient cu antibiotice, metoda preferată fiind administrarea intramusculară de penicilină G (administrată intravenos în cazul neurosifilisului) sau ceftriaxonă, iar bolnavilor cu alergie acută la penicilină li se administrează doxiciclină sau azitromicină pe cale orală.
În 1999 au contractat sifilis circa 12 milioane de oameni în toată lumea, peste 90% dintre cazuri fiind înregistrate în țările în curs de dezvoltare. După o scădere dramatică a numărului de cazuri datorită disponibilității penicilinei în anii ’40, odată cu începutul noului mileniu ratele infecției au crescut în multe țări, infecția fiind frecvent asociată cu virusul imunodeficienței umane (HIV). Acest fapt este în parte atribuit practicilor sexuale nesigure în rândul bărbaților ce întrețin relații intime cu bărbați, promiscuității sporite, prostituției și tendinței de utilizare din ce în ce mai scăzută a mijloacelor de protecție de barieră.
Origine și etimologie Originea sifilisului este contestată. Sifilisul a fost prezent în cele două Americi înainte de contactul nativilor cu europenii și este posibil ca boala să fi fost transportată din America în Europa de către membrii echipajului care se întorceau din călătoria lui Cristofor Columb; o altă ipoteză este cea potrivit căreia sifilisul exista în Europa anterior, dar fost nerecunoscut până la scurt timp după întoarcerea lui Columb. Ipoteza care susține originea americană a bolii este cea mai sprijinită de savanți.
Primul focar documentat de sifilis din Europa a avut loc în 1494-1495 la Napoli, Italia, în timpul invaziei franceze din Războaiele Italiene. La acea vreme se presupunea că boala fusese răspândită de trupele franceze, motiv pentru care boala a fost cunoscută mai întâi sub denumirea de boală franțuzească, de la care vine cuvântul franț.
Simptome
Sifilisul evoluează în patru stadii diferite: primar, secundar, latent și terțiar, la care se adaugă și tipul congenital. Sir William Osler a supranumit boala „marele imitator” din cauza formelor diverse în care se prezintă.
Sifilisul primar
thumb| Șancru primar sifilitic pe mână
Sifilisul primar se transmite de obicei prin contact sexual direct cu leziunile unei persoane infectate. În termen de circa 3-90 de zile după expunerea inițială (în medie 21 de zile) în punctul de contact apare o leziune a pielii numită șancru. Aceasta este de obicei (în 40% din cazuri) o ulcerație unică, fermă, nedureroasă, fără mâncărimi, cu o suprafață curată și contur regulat, cu diametrul de între 0,3 și 3,0 cm. Leziunea poate avea aproape orice formă. În forma clasică aceasta evoluează de la maculă la papulă ajungând în final la stadiul de eroziune sau ulcer. Se pot observa și leziuni multiple (în circa 40% din cazuri), prezente de obicei în cazurile de infectare concomitentă cu HIV. Leziunile pot fi dureroase sau sensibile (30%), și pot fi localizate în afara organelor genitale (2–7%). La femei cel mai adesea apar în zona cervixului (44%), la bărbații heterosexuali în zona penisului (99%), și frecvent în zona anală și rectală la bărbații care întrețin relații intime cu bărbați (34%). Ganglionii limfatici din zona infectată se măresc (în 80% din cazuri) după 7-10 zile de la formarea șancrului. Fără tratament, leziunea poate persista timp de 3-7 săptămâni.
Sifilisul secundar
thumb|Exemplu tipic de manifestare a sifilisului secundar cu iritația palmelor
thumb| Papule și noduli roșiatici care acoperă cea mai mare parte a corpului, caracteristici ale sifilisului secundar
Sifilisul secundar apare la circa 4-10 săptămâni după infecția primară. În timp ce stadiul secundar este renumit pentru manifestările sale diferite, cele mai comune simptome implică manifestări cutanate, ale membranelor mucoase, și ale ganglionilor limfatici. Pot apărea iritații amplasate simetric de culoare roz-roșiatică, fără mâncărimi, pe trunchi și extremități, inclusiv pe palme și pe tălpi. Iritația poate deveni maculopapulară sau pustulară. Pe membranele mucoase se pot forma leziuni plate, lărgite, albicioase, asemănătoare negilor, cunoscute drept condiloame. Toate aceste leziuni găzduiesc bacterii și sunt infecțioase. Printre alte simptome se numără febra, dureri în gât, indispoziție, pierdere în greutate, căderea părului și dureri de cap. Printre manifestările rare se numărăhepatita, boli de rinichi, artrita, periostita, nevrita optică, uveita și keratita interstițială. Simptomele acute dispar de obicei după 3-7 săptămâni; totuși, la circa 25% dintre bolnavi simptomele sifilisului secundar pot reveni. Multe persoane care prezintă simptomele tipului secundar de sifilis (40–85% femei, 20–65% bărbați) nu raportează apariția prealabilă a șancrului caracteristic sifilisului primar.
Sifilisul latent
Sifilisul latent este definit ca prezența dovezilor serologice de infecție fără simptomele bolii. În Statele Unite este clasificat în stadiul precoce (până la 1 an după sifilisul secundar) și stadiul tardiv (peste 1 an după sifilisul secundar). În Marea Britanie, distincția între sifilisul latent precoce și cel tardiv se face după o perioadă de doi ani. Simptomele sifilisului latent precoce pot reveni. Sifilisul latent tardiv este asimptomatic și nu este la fel de contagios ca în perioada precoce.
Sifilisul terțiar
thumb|right|Pacient cu sifilis terțiar (gomatos). Bust din Musée de l'Homme, Paris.
Sifilisul terțiar apare la circa 3-15 ani după infecția inițială si poate avea trei forme diferite: sifilis gomatos (15%), neurosifilis tardiv (6,5%) și sifilis cardiovascular (10%). Fără tratament, o treime din persoanele infectate ajung la stadiul terțiar. În acest stadiu boala nu este infecțioasă.
Sifilisul gomatos sau sifilisul benign tardiv apare de obicei la 1-46 ani după infecția inițială, cu o medie de 15 ani. Această etapă este caracterizată prin formarea unor gome care arată ca niște umflături moi, cu aspect de tumoare, de diverse mărimi. Acestea afectează de obicei pielea, oasele și ficatul, dar pot apărea oriunde.
Neurosifilisul este o infecție care afectează sistemul nervos central. Acesta poate apărea devreme, fie asimptomatic, fie sub formă de meningităsifilitică sau târziu sub forma sifilisului meningovascular, pareză generală sautabes dorsalis asociat cu probleme de echilibru și dureri străpungătoare în extremități.Neurosifilisul tardiv apare de obicei la 4-25 de ani după infectarea inițială. Printre simptomele sifilisului meningovascular se numără apatia, atacurile de apoplexie și pareză generală cu demență și tabes dorsalis. Poate apărea și pupila Argyll Robertson, contracția bilaterală a pupilelor atunci când persoana își îndreaptă atenția asupra unor obiecte apropiate, dar nu și atunci când pupilele sunt expuse la lumină puternică.
Sifilisul cardiovascular apare de obicei la 10-30 ani după infectarea inițială. Cea mai des întâlnită complicație este aortita sifilitică care poate duce la anevrism.
Tipul congenital
Sifilisul congenital poate apărea în timpul sarcinii sau al nașterii. Două treimi dintre nou-născuții sifilitici nu prezintă simptome la naștere. Printre simptomele care apar în primii ani de viață de numără:hepatosplenomegalia (70%), eczeme (70%), febră (40%), neurosifilis (20%) și pneumonită (20%).Fără tratament, 40% dintre cazuri evoluează la stadiul de sifilis congenital tardiv prezentând simptome ca deformații de tipul nas în șa, semnul Higoumenakis, tibie în iatagan sau articulații Clutton.
Cauze
Bacteriologie
thumb|Histopatologia bacteriilor spirochete Treponema pallidum cu ajutorul impregnării argentice Steiner modificate
Treponema pallidum, subspecia pallidum, este o bacterie de formă spiralată, Gram-negativă, extrem de mobilă. Treponema pallidum este cauza a trei alte maladii la oameni: framboesia (subspecia pertenue), pinta (subspecia carateum) și bejel (subspeciaendemicum). Spre deosebire de subtipul pallidum, acestea nu duc la boli neurologice. Oamenii sunt singurul rezervor natural cunoscut al subspeciei pallidum. Aceasta nu poate supraviețui fără gazdă mai mult de câteva zile. Acest lucru se datorează faptului că genomul său mic (1,14 MDa) nu reușește să codeze căile metabolice necesare pentru a valorifica majoritatea macronutrienților. Timpul de dublare al acestuia este lent, peste 30 de ore.
Transmiterea
Sifilisul se transmite în principal prin contact sexual sau de la mamă la făt în timpul sarcinii; bacteriile spirochete pot pătrunde prin membrane mucoase intacte sau țesuturi cutanate afectate. Astfel, sifilisul se poate transmite prin sărutarea zonei lezate precum și prin sex oral, anal și vaginal. Aproximativ 30-60% din persoanele expuse formelor primare sau secundare de sifilis se infectează. Rata infectării este exemplificată prin faptul că o persoană inoculată cu doar 57 de organisme prezintă o rată de infectare de 50%. Majoritatea cazurilor noi din Statele Unite (60%) sunt înregistrate la bărbații ce întrețin relații intime cu bărbați. Se poate transmite și prin produse de sânge. Totuși, acestea sunt testate și deci indicele de risc este mic. Riscul transmiterii prin reutilizarea seringilor pare limitat. Sifilisul nu se contractează prin utilizarea în comun a toaletelor, în activitățile zilnice, băi calde sau utilizarea în comun a tacâmurilor sau a hainelor.
Diagnostic
thumb|right|Afiș de promovare a testării pentru sifilis, prezentând un bărbat și o femeie care își înclină rușinați capul (circa 1936)
Sifilisul în stadiile sale incipiente se depistează clinic destul de greu. Infecția se confirmă fie prin teste serologice, fie prin testare directă la microscop. Testele serologice sunt cele mai comune datorită ușurinței cu care se realizează. Totuși, testele pentru diagnostic nu fac deosebirea între etapele bolii.
Testele serologice
Testele serologice se împart în teste netreponemice și treponemice. Testele netreponemice sunt cele utilizate inițial și includ testele laboratorului de cercetare a bolilor venerice (VDRL) și rapid plasma reagin RPR. Totuși, întrucât aceste teste pot fi uneori fals pozitive, acestea trebuie confirmate prin teste treponemice ca aglutinarea particulelor treponemei paladium(TPHA) sau testul de absorbție a anticorpilor treponemici (FTA-Abs). Rezultatele fals pozitive ale testelor netreponemice pot fi rezultatul unor infecții virale ca varicela și pojarul precum și în cazurile cu limfom, tuberculoză, malarie, endocardită, boli ale țesutului conjunctiv și sarcină. Analiza anticorpilor treponemici este de obicei pozitivă la 2-5 săptămâni după infecția inițială. Neurosifilisul este identificat de obicei prin numărului crescut de leucocite (în mod predominantlimfocite) și nivelul înalt de proteine în lichidul cerebrospinal în zona infecției.
Testarea directă