David "Dado" Elazar (în ; ) a fost un general israelian originar din Bosnia. A îndeplinit funcțiile de comandant al Armatei de Nord a Israelului (noiembrie 1964 - decembrie 1969) și de șef al Marelui Stat Major al Armatei israeliene (1972-1974). A condus armata israeliană la victoria în Războiul de Iom Kipur, dar a fost nevoit să demisioneze după terminarea războiului, fiind găsit responsabil de comisia guvernamentală de anchetă Agranat pentru surprinderea armatei de către egipteni la izbucnirea ostilităților. Biografie Copilăria și tinerețea David Elazar s-a născut în 1925 într-o familie de evrei sefarzi din orașul Sarajevo, aflat pe atunci în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (care și-a luat în 1929 denumirea de Regatul Iugoslaviei). Tatăl său, Solomon (Shlomo) Elazar, ofițer în armata iugoslavă, provenea dintr-o veche familie sefardă care trăise în trecut în Bulgaria. Mama sa, Zlata (Zehava), născută Gaon, a murit când David avea șase ani și jumătate. David a fost crescut de cele două bunici. La 14 ani este trimis să învețe la Zagreb, unde se alătură organizației locale a mișcării socialiste sioniste de tineret evreiesc Hașomer Hațair.Acolo l-a cunoscut pe viitorul general Haim Bar-Lev.
În anul 1940, împreună cu alți tineri, Elazar a emigrat în Palestina în cadrul emigrației tineretului (Aliyat Hanoar) (organizație oficială sionistă care îi ajuta pe tinerii și copii evrei să emigreze singuri în Palestina). În anul următor, Iugoslavia a intrat sub dominația Germaniei național-socialiste și a aliaților ei, iar soarta evreilor locali a fost pecetluită; marea lor majoritate au pierit în Holocaust. Din familia sa au supraviețuit tatăl, și o bunică. Începuturile activității militare În Palestina, tânărul David devine membru al kibuțului Ein Șemer al mișcării Hașomer Hațair. În anul 1946, în ciuda împotrivirii kibuțului, el se înrolează în Palmah, unitățile de elită ale Haganei, principala organizație evreiască paramilitară din Palestina. David Elazar ia parte la Războiul de independență al Israelului (1948-1949), când face parte din renumitul batalion "Haportzim" al brigăzii Harel și se distinge între altele în luptele de la mănăstirea Sfântul Simeon din Ierusalim.
În continuare, face carieră ca ofițer în unitățile de blindate ale tinerei armate israeliene și participă la combaterea „fedainilor” arabi palestinieni care în anii 1950 făceau incursiuni și atacau așezările israeliene de graniță dinspre fâșia Gaza. Comandant al blindatelor și apoi al Comandamentului de Nord. Victoria în Războiul de Șase Zile Devine apoi adjunctul generalului Haim Bar-Lev și, din 1961, succesorul acestuia la comanda forțelor blindate israeliene. Deține această funcție până în 1964 când devine comandantul Armatei de Nord a Israelului. În această calitate conduce operațiile de apărare și apoi de ofensivă pe frontul sirian din timpul Războiului de Șase Zile, care duc la ocuparea Platoului Golan de către Israel. De asemenea, forțele de sub comanda sa au cucerit regiunea Samaria, din mâinile armatei iordaniene.
Șef al Marelui Stat Major David Elazar a devenit la 1 ianuarie 1972 al nouălea șef al Marelui Stat Major al armatei israeliene. La începutul cadenței sale in această funcție s-a implicat în combaterea terorismului palestinian. La 9 mai 1972 când un avion al companiei belgiene Sabena răpit de teroriști a aterizat pe Aeroportul Lod, Elazar a comandat operațiunea comandoului Sayeret Matkal de eliberare a a avionului și a ostaticilor din avion. La trei saptamani dupa aceea la 30 mai terorist japonez în slujba cauzei palestiniene a comis un măcel pe aeroportul israelian. La 5 septembrie 1972 a avut loc măcelarirea sportivilor israelieni la Olimpiada de la München. Ca represalii Elazar a ordonat bombardarea aeriană a bazelor de teroriști palestinieni din Siria și Liban, În cursul atacului au fost doborâte trei avioane de luptă siriene și asasinați la sol zeci de teroriști. La 9-10 aprilie 1973 a lansat Elazar operațiunea de comando „Primăvara tinereții” în care și-au pierdut viața la Beirut câțiva din conducătorii O.E.P. și zeci de teroriști palestinieni. La 21 februarie 1973 de teama unui act de teroare, a ordonat doborârea în Sinai a unui avion civil libian care a intrat din greșeală în spațiul aerian controlat de Israel și care a refuzat să se identifice. Au pierit atunci peste o sută de pasageri și membri ai echipajului.
Pe 27 mai 1973, armata israeliană a anunțat starea de urgență, iar trupele de rezervă au fost chemate ca răspuns la o mișcare de trupe egiptene. Starea de urgență a fost anulată când a devenit clar că era vorba doar de manevre. Acest eveniment a avut un impact major asupra Statului Major General, deoarece l-a făcut să creadă că forțele egiptene nu se pregăteau de războiul care avea să izbucnească, mai târziu în acel an, de Iom Kippur. Totuși, după război, a devenit evident că aceste manevre frecvente efectuate de egipteni făceau parte dintr-un stratagemă iscusită menită să inducă concluzii pripite ale israelienilor în ceea ce privește adevăratele intenții ale mișcărilor trupelor egiptene în momentul în care a avut loc atacul propriu-zis.[ https://en.israelmint.com/default/31756310.html access-date=2023-12-01 en.israelmint.com]
La 13 septembrie 1973, Israelul a doborât treisprezece avioane de vânătoare siriene, care încercaseră să doboare aeronave israeliene.britannica Războiul de Iom Kipur Zilele dinainte de atacul surpriză al inamicului La 1 octombrie 1973, armatele egiptene și siriene au fost declarate în alertă. Din cauza unei evaluări incorecte a informațiilor și a unei judecăți eronate din partea factorilor de decizie, în cadrul armatei israeliene au fost luate doar măsuri limitate, nu s-a efectuat nicio mobilizare completă a rezerviștilor, evaluarea fiind că izbucnirea războiului avea o „probabilitate scăzută”. Șeful Statului Major David Elazar a ordonat, din proprie inițiativă, o mobilizare limitată a rezerviștilor, care a început la 5 octombrie. La ora 4 dimineața, de Yom Kippur, directorul Mosadului Zvi Zamir a dat primului ministru, ministrului apărării, lui Elazar și altor oficiali, un avertisment fără echivoc: „Astăzi va izbucni un război”. Elazar s-a întâlnit la ora 6 dimineața cu ministrul apărării, Moshe Dayan, și a cerut mobilizare completă, un atac preventiv în Siria și zboruri fotografice cu avioane fără pilot peste Canalul de Suez. Din cauza norilor denși din Înălțimile Golan, un atac preventiv a fost planificat nu împotriva sistemului de rachete antiaeriene siriene, ci împotriva aerodromurilor siriene. Moshe Dayan a refuzat un atac preventiv și lansarea de zboruri de recunoaștere de teama de a pierde sprijinul american în cazul în care Israelul ar fi primul care ar declanșa un război. Dayan nu a aprobat mobilizarea completă a rezerviștilor, ci numai mobilizarea unei divizii la sud și a unei divizii la nord precum și a rezerviștilor Forțelor Aeriene. La ora 09:00, a avut loc o discuție prezidată de prim-ministrul Golda Meir cu membri ai "bucătăriei", cum erau denumiți consilierii ei cei mai apropiați, șeful Statului Major, șeful Serviciilor de Informații Militare Eli Zeira și șeful Mossadului. În cadrul discuției, Golda Meir a acceptat poziția lui Elazar cu privire la mobilizarea completă cerută de acesta și, pe de altă parte, opinia lui Moshe Dayan cu privire la celelalte două chestiuni și nu a aprobat un atac preventiv și zboruri de recunoaștereEitan Shamir Moshe Dayan în Războiul de Iom Kipur: O reevaluare| noiembrie 2023, pagina 10
Războiul La 6 octombrie, sâmbata postului de Iom Kipur (ziua cea mai însemnată, postul cel mai greu și cu cele mai mari restricții de circulații în religia iudaică) la ora două după-amiaza, a început atacul combinat al armatelor siriene și egiptene, cunoscut sub numele de Războiul de Yom Kippur. Într-o mare măsură, aceasta a fost o surpriză pentru IDF și comandantul său.
În primele zile ale războiului, Dado a fost printre puținii care au reușit să-și mențină optimismul și calmul Gal Pearl Finkel „De la înfrângere la victorie” - o recenzie a cărții generalului William Slim 1 august 2021 (spre deosebire de ministrul apărării, Moshe Dayan, care, foarte îngrijorat, a vorbit despre „distrugerea celui de-al Treilea Templu”). În contraatacul eșuat din 8 octombrie din Sinai, Elazar a transmis guvernului rapoarte despre succese care nu existau, dupa rapoarte ale comandanților din prima linie. H.Bartov (1978), Volumul 2, p. 111 La ora 18:00 în acea zi, el a ținut o conferință de presă la Casa Sokolov din Tel Aviv și a raportat că contraatacul în curs a avut succes și că a existat un punct de cotitură în război. Când jurnalistul Dan Shilon l-a rugat să prezică când se vor termina luptele, el a răspuns: „Vom continua să atacăm și vom continua să lovim și le vom zdrobi oasele. Nu vreau să mă promit încă cât timp ne va lua.” Ziua 3 a luptelor, șeful de stat major David Elazar: „Le vom zdrobi oasele”, pe canalul YouTube al corporației de radiodifuziune „Kan”]. Deși cuvintele sale erau menite să inspire speranță, sintagma „le vom zdrobi oasele” a fost primită de public ca un exemplu de aroganță și vanitate, Bartov (1978), Volumul doi, pp. 106–108 și a devenit cel mai proeminent exemplu al decalajului dintre realitate și declarațiile din mass-media.Notă|Bartov (1978), Volumul doi, p. 123
Războiul a scos la iveală puternice diferențe personale de opinie între generalii israelieni, asa numitul „război al generalilor” mai cu seamă, pe frontul de sud, unele dintre ele nefiind rezolvate nici după mulți ani. La un moment dat în timpul războiului, din cauza eșecului Comandantului Comandamentului de Sud, generalul Shmuel Gonen („Gorodish”), Dado l-a numit pe fostul șef de stat major, Haim Bar-Lev, în locul său. Bartov (1978), Vol. 2, pp. 140, 146.. Dado i-a recrutat, de asemenea, pe generalii în rezervă Rehavam Zeevi și Aharon Yariv, care fuseseră eliberați din serviciul activ înainte de război, ca asistenți speciali ai săi. Bartov (1978), Vol. 2, pp. 26, 148
După lupte grele de apărare, un contraatac eșuat în Sinai și pierderi mari atât pentru forțele terestre, cât și pentru cele aeriene, ofensiva egiptean[ a fost, în cele din urmă, oprită. Bartov (1978), Vol. 2, p. 142.. La 11 octombrie. Luptele pe frontul de nord s-au depalast pe teritoriul SirieiBartov (1978), Volumul 2, p. 167,iar în noaptea de 16 octombrie, israelienii au traversat Canalul Suez.Gal Perl„Ține minte, când plouă peste tine, și dușmanul se udă”, blogul '''În colimator", Bakavenet - 30 ianuarie 2025 Războiul s-a încheiat cu înaintarea forțele IDF adânc pe pământul sirian, Muntele Hermon, care fusese pierdut la începutul războiului, revenind sub controlul israelian, încercuirea în Sinai a Armatei a Treia Egiptene și prezența forțelor israeliene pe malul vestic al Canalului Suez. Armata Israelului a plătit pentru aceste realizări cu pierderi mari în morti și răniți.
La 24 ianuarie 1974, Elazar, în calitate de șef al delegației israeliene la Conferința de la Geneva, a semnat Acordul de Separare a Forțelor dintre Israel și Egipt la kilometrul 101 depărtare de Cairo, semnat și de șeful delegației egiptene, șeful Statului Major Mohammad Abdel Ghani El-Ghamasi, și de comandantul Forței de Urgență a ONU, generalul finlandez Ensio Silasvão.Bartov (1978), volumul doi, p. 350,.
Comisia Agranat – Investigarea războiului din 1973–1974 Costul ridicat al războiului în pierderi pentru armata israelului și faptul că IDF a fost percepută ca nepregătită, atât din punct de vedere al informațiilor, cât și operațional, au stârnit un val de proteste publice.