Anorexia nervoasă (lat. anorexia nervosa) este o tulburare psihică din categoria tulburărilor alimentare, caracterizată printr-o reducere anormală a greutății corpului și printr-o deformare a imaginii propriului corp cu teama prevalentă, persistentă, de îngrășare.

Etimologie Termenul anorexia își are originea în greaca veche: an (αν- sau α -lipsa de, "α privativ" ), și órexis (óρεξις) = dor, poftă, apetit (de la verbul "orégo" ορεγω = a întinde, a oferi cuiva, a tinde spre) (există și în greaca modernă: orexi - óρεξι = poftă).

Manifestări Persoanele care suferă de anorexie nervoasă își limitează greutatea corpului prin abținerea voluntară îndelungată de la hrană (înfometare sau post voluntar) (anorexia nervoasă de tip restrictiv) și prin alte metode - ca de pildă abuzul de purgative, clisme și diuretice, folosirea de substanțe anorexigene, și excesul de exerciții fizice (anorexia nervoasă de tip eliminator, purgativ).

Boala afectează mai ales tinerele adolescente, însă 10 % din cazuri apar la tineri de sex masculin. Anorexia nervoasă este o tulburare psiho - somatică sau psiho - fiziologică complexă, implicând componente psihologice, neuro-biologice și socio-culturale.

Bolnavul de anorexie nervoasă e numit de obicei „anorectic”, deși termenul simplu de anorexie (fără adaosul "nervoasă") este de fapt sinonim cu „inapetență”, adică lipsa de apetit, lipsa de poftă de mâncare.

Bolnavul de anorexie nervoasă nu e lipsit neapărat de poftă de mâncare, mănâncă intenționat foarte puțin. „Anorexice” sau „anorexigene” sunt denumite substanțele care taie pofta de mâncare, care suprimă apetitul, folosite uneori în tratamentul obezității.

În mass media, dar și în literatura științifică termenul „anorexie nervoasă” este prescurtat de obicei sub forma „anorexie”.

Anorexia nervoasă are un risc crescut de mortalitate - până la 10%.

Istoric Anorexia nervoasă a fost descrisă prima dată în 1694 de către Richard Morton (1637 - 1698), medicul regelui James al II-lea al Angliei, în tratatul său despre ceea ce numea el „atrofia nervoasă” (nervous atrophy), în care a semnalat între altele și apariția „amenoreei”, precum și asocierea cu un comportament hiperactiv.

Morton a descris cazul unei fete de 18 ani, fără poftă de mâncare și într-atât de emaciată încât rămăsese doar „piele și oase” (skeleton only clad with skin). Pierduse ciclul menstrual și studia zi și noapte fără semne de oboseală.

Morton nu găsise alte semne de patologie fizică și gândea că boala se datora unei stări anormale a „spiritelor animale” și slăbirii tonusului nervilor. El presupunea că pasiunile violente ale sufletului au deranjat spiritele animale ale acestei fete, trimițând prea mult sânge la creier. De asemenea credea că, poate, și schimbări în climă - nopțile foarte reci din anul 1684 - au contribuit la apariția bolii.

Terapia pe care a propus-o - plasturi pe stomac, săruri de amoniu, doctorii amare (chalybeats) conținând săruri de fier - nu au ajutat și pacienta a decedat după câteva luni.

În 1859 Louis Victor Marce descrie și el un caz de anorexie nervoasă.

În 1861 psihiatrul britanic Forbes Benignus Winslow, în cartea sa Boli obscure ale creierului și ale sufletului a descris așa-numita boală a „refuzului de a mânca” (refusal of food), dar cazurile descrise de el par să fi avut psihoze coexistente (schizofrenie sau alte boli psihotice), unde starvația voluntară se datora unor deliruri de otrăvire sau unor halucinații imperative - adică auzirii unor porunci imaginare.

În 1868 Sir William Wilthey Gull a dedicat și el bolii un tratat și i-a dat numele folosit până astăzi, de anorexia nervoasă. În diagnosticul diferențial el a menționat tuberculoza, tulburări mezenterice, și a susținut că în acest caz e vorba de o „apepsie isterica” (hysteric apepsia). Francezul Ernest Charles Lasègue a descris o triadă caracteristică, după opinia lui, acestei boli, pe care a denumit-o anorexie isterică: post, amenoree și hiperactivitate. După cum se vede, amândoi, Gull și Lasègue au fost convinși de existența unor cauze psihice și au legat această boală de isterie.

În 1914 Morris Simmonds din Germania, pe baza unor date anatomo-patologice într-un caz de emaciere extremă a unei tinere, lansează ipoteza endocrină - cea a unei insuficiențe hipofizare - cachexia hypophyseopriva sau sindromul Simmonds - numai că ipoteza aceasta conduce pe terapeuți într-o direcție greșită.

Asociația Americană de Psihiatrie în manualul ei diagnostic DSM III, precum și psihiatrul Paul Gurfinkel, antropologul David Gamer de la Toronto și John Feigner de la St Louis în SUA (mai restrictiv) au definit criterii mai precise de diagnostic ale anorexiei nervoase.

Katherine Halmi a descris diverse aspecte psihologice ale pacientelor cu anorexie, ca de exemplu surprinzătorul interes pentru rețete culinare și pentru gătit celorlalți membri ai familiei (o „obsesie pentru mâncare”) paralel cu abținerea severă de la mâncare.

Psihanaliști au emis ipoteze diverse despre originile restricției voluntare a alimentării la bolnavele de anorexie, dorința inconștientă de a fi impregnate (a induce sarcina) prin însămânțare orală, urmate de sentimente de vinovăție care determină abținerea de la alimentare.

Secolul al XX-lea, mai ales în a doua jumătate a lui, a cunoscut o creștere a incidenței tulburărilor de alimentare, inclusiv a anorexiei nervoase. Creșterea a fost confirmată de studii în SUA și în Europa de vest, de pildă, în Elveția (Willi și Grossman 1983). În etiologie au fost implicați factori culturali ca noile standarde de frumusețe feminină impuse în diverse societăți vestice, dar și factori traumatici ca de exemplu abuzurile sexuale suferite în copilărie.

Dintre psihiatrii și psihoterapeuții care s-au ocupat în mod deosebit cu studiul tulburărilor de alimentare, inclusiv al anorexiei nervoase, se pot menționa psihanalista americană de origine germană Hilde Bruch, terapeutul comportamental W. Stewart Agras, terapeuta cognitivă Katherine A. Halmi de la New York, Christopher Fairburn de la Londra, psihanalistul francez Philippe Jeammet.

Diagnosticul și tabloul clinic

Criteriile cele mai utilizate la diagnosticarea anorexiei sunt cele ale clasificării DSM - IV - TR (Manualul Diagnostic și Statistic al Tulburărilor Psihice) a Asociației Americane de Psihiatrie și clasificarea ICD - 10 (clasificarea statistică internațională a bolilor și problemelor legate de sănătate) a Organizației Mondiale a Sănătății.

Deși teste biologice pot ajuta la diagnosticul de anorexie, diagnosticul se bazează pe o combinație de comportamente, de credințe și experiențe relatate, precum și caracteristici fizice ale pacientului. Anorexia nervoasă este de obicei diagnosticată de psihologi clinici, psihiatri sau alți clinicieni cu calificarea necesară. De reținut că criteriile diagnostice au menirea de a ajuta pe clinicieni și nu de a fi reprezentative pentru ceea ce pacientul individual simte sau trăiește în cursul bolii.

Criteriile diagnostice pentru anorexia nervoasă pot fi găsite în întregime la aici, iar cele ale DSM - IV - TR pot fi găsite la aici.

Criteriile DSM - IV :

Refuzul de a menține greutatea corpului la nivelul sau deasupra greutății minime considerate normală pentru o anumită vârstă și înălțime (ex. pierderea ponderală ducând la menținerea unei greutăți corporale sub 85 % din greutatea optimă) sau incapacitatea de a realiza creșterea ponderală optimă în cursul perioadei de creștere, ducând la o greutate a corpului sub 85% din ponderea optimă. Teama intensă de a crește în greutate sau de a se îngrășa (de a deveni supraponderal sau obez). Tulburare în modul de a percepe greutatea și forma corpului, influența exagerată a greutății și a formei corpului asupra auto-evaluării, sau negarea gradului sever de slăbire. La femeile postmenarheale, premenopauzale (femei care au trecut de vârsta menarhei, dar nu au ajuns la menopauză), amenoreea (absența a cel puțin trei cicluri menstruale succesive). sau alte tulburări de alimentație.

DSM - IV - TR specifică două tipuri de anorexie nervoasă: Tipul restrictiv: în timpul episodului curent de anorexie nervoasă, persoana nu a avut comportamente regulate de accese de mâncare rapidă sau de eliminare sau purgație (adică de vărsături auto-provocate, de exerciții fizice exagerate sau abuz de laxative, diuretice sau clisme). Tipul cu accese de mâncare rapidă sau tipul eliminator: în cursul episodului curent de anorexie nervoasă, persoana s-a angajat în mod regulat în comportamente ca accese de mâncare rapidă sau comportamente de eliminare (vărsături auto-provocate, exerciții fizice exagerate sau abuzul de laxative, diuretice sau clisme).

Criteriile ICD-10 sunt similare, dar în plus fac mențiunea unor: moduri prin care pacienții induc scăderea în greutate sau își mențin starea subponderală (evitarea alimentelor care îngrașă, vărsături auto-provocate, purgații auto-provocate, exerciții fizice excesive, uz excesiv de substanțe anorexice sau diuretice); trăsături fiziologice, inclusiv o „tulburare endocrină răspândită în axa hipotalamo-hipofizo-gonadică, care se manifestă la femei prin amenoree și la bărbați prin pierderea interesului sexual și a potenței. De asemenea pot exista valori crescute ale GH (hormonul de creștere - somatotrop), ale cortizolului, schimbări în metabolismul periferic al hormonilor tiroidieni și anomalii ale secreției de insulină”, iar dacă debutul bolii este înainte de pubertate, întârziere sau oprire în dezvoltare.

Factori etiologici

Este clar ca nu există o singură cauză a acestei boli. Etiologia ei este pluricauzală: cauze sociale cauze psihologice cauze biologice

Cercetările actuale se concentrează asupra explicării factorilor cauzali existenți și căutarea altora noi. Însă este important să se aprecieze care este ponderea fiecărui factor în etiologia anorexiei nervoase. S-a apreciat ca importantă contribuția presiunii sociale prin intermediul mass media exercitată asupra femeilor de a fi slabe.Tiggemann M and Pickering AS. (1996) Role of television în adolescent women's body dissatisfaction and drive for thinness Int J Eat Disord, Sep;20(2):199-203.

Factori biologici Factori genetici Studii pe familii și pe gemeni au sugerat că factorii genetici contribuie cu 50 % la dezvoltarea tulburării de alimentare.Klump KL, Kaye WH, Strober M (2001) The evolving genetic foundations of eating disorders. Psychiatr Clin North Am, 24 (2), 215-25. PMID 11416922. iar anorexia împărtășește un risc genetic cu depresia clinică.Wade TD, Bulik CM, Neale M, Kendler KS. (2000) Anorexia nervosa and major depression: shared genetic and environmental risk factors. Am J Psychiatry, 157 (3), 469-71. PMID 10698830. Aceste date sugerează că gene care influențează în același timp reglarea alimentației, cât și personalitatea și emoțiile, pot reprezenta factori etiologici importanți.

Pentru testarea ipotezelor legate de efectele unor gene asupra unui comportament anumit s-au creat mai multe modele de anorexie - implicând supunerea animalelor la diferite stresuri externe, sau folosirea unor șoareci transgenici gene knockout.Siegfried Z, Berry EM, Hao S, Avraham Y. (2003) Animal models în the investigation of anorexia. Physiol Behav, 79 (1), 39-45. PMID 12818708. Aceste modele au sugerat rolul etiologic al axei hipotalamo-hipofizo-suprarenală. Modelele acestea au fost însă criticate pentru faptul că alimentația este limitată de către experimentator și nu de animal însuși, și că nu pot lua în considerare factorii culturali cunoscuți ca implicați în dezvoltarea bolii.

Factori neurobiologici