Piața petrolieră din România era estimată la 9 miliarde de Euro în anul 2007.Petrom așteaptă pretendenți pentru Petrochemicals Arges , standard.ro, accesat la 10 mai 2009 În anul 2006, consumul de benzină pe cap de locuitor în România a fost de 79 litri, iar cel de motorină - 140 litri. Prin comparație, piața petrolieră din Ungaria a fost, tot în 2006, 3,4 miliarde euro, iar consumul de benzină a fost de 147 litri pe cap de locuitor, și cel de motorină - 164 litri. Acum, după mai bine de un secol și jumătate de producție, majoritatea zăcămintelor au devenit mature iar producția tării este de sub 10% din cea a marilor producători ai Europei. Totuși, descoperirile recente de gaze naturale din apele de mare adâncime ale Mării Negre indică un potențial semnificativ.

Consumul actual (anul 2007) al României este de circa 3 milioane tone de benzină pe an și circa 4 milioane tone de motorină dar se preconizează o creștere puternică al consumului în următorii ani datorită dezvoltării parcului auto.

Conform estimărilor din anul 2007, rezervele României sunt de 74 milioane tone țiței, care se vor epuiza în circa 13 ani (adică în 2020).Adevărul: Consumul de energie scade , Accesat la 25 martie 2009

Istoria petrolului în România

Evul Mediu La Lucăcești, Bacău au fost menționate gropi de păcură în secolul al XV-lea, între 1440 și 1442, iar în secolul al XVIII-lea gropi în sudul Depresiunii Dărmănești și în jurul localității Moinești. Mai târziu, Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae” a menționat existența și exploatarea petrolului în zonă.Iulia Văcărașu, „Valea Trotușului”, colecția Itinerarii turistice, Editura Sport-Turism, București, 1980, p. 98

Epoca modernă Începuturile industriei petroliere în România au avut loc în bazinul râului Trotuș, incluzând Valea Tazlăului și Depresiunea Dărmănești, prin procedee de extracție primitive. Exploatarea petrolului a fost cunoscută în zonă pe durata a peste cinci secole, fiind o prezență permanentă în peisajul industrial.Iulia Văcărașu, „Valea Trotușului”, colecția Itinerarii turistice, Editura Sport-Turism, București, 1980, p. 97 Potrivit geografei Iulia Văcărașu, oamenii fiind constrânși de condiția materială precară, au acceptat să lucreze în condiții grele și impresionante în activitatea de exploatare prin puțuri, ce a avut o importanță economică mare. Ulterior, perimetrele petrolifere s-au extins considerabil în zona paleogenului carpatic.

În anul 1861 sau 1863, la Mosoare, Bacău a fost instalată o sapă percutantă cu prăjini de lemn, ceea ce avea se devină prima sondă cu foraj mecanic din România.

Perioada de început a prelucrării chimice a petrolului cu scop comercial este caracterizată de importul tehnologiei, unde metoda de bază a fost distilarea, proces preluat de la fabricarea alcoolului. În acest fel părțile componente ale unui amestec lichid erau separate prin evaporare și condensare.Maurice Pearton, „Oil and the Romanian State”, Oxford at the Clarendon Press, 1971, p. 2 Primele încercări de construcție a unor distilerii de petrol, dar despre a căror activitate nu mai există informații, sunt cele ale luiV. Popovici, „Dezvoltarea economiei Moldovei între anii 1848 și 1864. Contribuții”, Academia Republicii Populare Romîne. Filiala Iași. Institutul de Istorie și Arheologie, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1963, p. 253 B. SchäfferGh. Ravaș, „Din istoria petrolului romînesc”, Editura de stat pentru literaturǎ politică, București, 1955, p. 28 (1840) și Haimsohn (1844), ambii din Lucăcești, Bacău, precum și cele două distilerii de la Tețcani ale unui galițian, înființate în 1845. Prin intermediul acestora se obținea petrol lampant. După o altă sursă, primele distilerii cu caracter industrial au apărut la Lucăcești în perioada 1837–1840, fiind urmate de cea de la Moinești (1844).Iulia Văcărașu, „Valea Trotușului”, colecția Itinerarii turistice, Editura Sport-Turism, București, 1980, p. 99 La Mosoare, în jurul anului 1840, s-au instalat câteva cazane pentru distilarea petrolului și care au funcționat până în preajma anului 1900.Corneliu Stoica, „Istoria Ilustrată a orașului Târgu Ocna, din cele mai vechi timpuri până la 1918”, Editura Aristarc, Onești, 2003, p. 62 ISBN: 973-99774-5-6

În anul 1857 s-a înregistrat oficial pentru prima dată producția de petrol brut a Țării Românești, aceasta fiind de 275 de tone, din care 220 de tone fiind produse în județul Prahova, iar restul în județul Dâmbovița. Această statistică a conferit ulterior României poziția de a fi prima țară din lume cu o producție de petrol înregistrată oficial. După anul 1860 a fost urmată de alte state care au înregistrat oficial producția, precum SUA, Rusia, Mexic și altele.

Controversa primei distilerii sau rafinării În privința introducerii rafinării petrolului în spațiul românesc, este atestată o distilerie de la Lucăcești, Bacău în anul 1840, iar ulterior în 1857 a unei alte instalații a fraților Theodor și Marin Mehedințeanu din Ploiești produsă la compania Moltrecht&Co. din Hamburg (Confederația Germană de Nord). Deși istoricul Michael Pearton în lucrarea „Oil and the Romanian State” (Oxford, 1971), a menționat drept prima rafinărie instalația de la Lucăcești, autori români precum Gh. Ivănuș în „Istoria petrolului în România” (2004), Gh. Buzatu în „O istorie a petrolului românesc” (2009) au făcut distincția că la Lucăcești era doar o distilerie de petrol, și nu rafinărie.

Cu toate acestea, istoricul Dorin Stănescu a declarat că unele lucrări pe tematica istoriei petrolului apărute în România fac trimitere la o „epopee” a fraților din Ploiești, ce sunt considerați în acestea drept întemeietorii primei rafinării din lume, unde istoricul a făcut aserțiunea că afirmația a aparținut arsenalului ideologic al regimului comunist în scop de legitimare a superiorității românești față de Occident. În cazul istoriografiei anterioare comunismului s-a subliniat că România se află într-adevăr printre pionierii exploatării și rafinării petrolului, cu o producție oficial înregistrată pentru prima dată în lume și aflată în topul țărilor producătoare la un moment dat, însă s-a menționat la acel moment, în lucrarea lui Alexandru Budescu „Ploiescii” (1934), citând din învățătorul Andrei Nicolescu-Păcureți cu Monografia Păcurețiului, lucrare premiată de către Academia Română, că: „Din aceiași scriere se poate vedea că înaintea rafinăriei lui Th. Mehedințeanu, înființată la Ploești în anul 1856, nu exista în lume decât aceea a profesorului Siliman în Statele Unite deschisă la 1854”. În comparație, în lucrarea „Istoria Petrolului în România”, Gheorghe Buzatu a considerat că „În anul 1857, România a marcat, în istoria petrolului, trei premiere mondiale”.

Potrivit istoricului Dorin Stănescu, instalațiile îmbunătățite ale lui Theodor Mehedințeanu se încadrează ca „distilerie mai avansată”, și nu o rafinărie în înțelesul clasic. Iar în domeniul distileriilor, acestea mai existau anterior în Galiția și Anglia, și astfel, la distileria de la Lucăcești nu se poate vorbi concret de o premieră mondială, ci de cel mult una națională.

Potrivit aceluiași istoric, ideea eronată a primei rafinării din lume de la Ploiești este la modă și în zilele noastre.

Epoca contemporană Perioada 1947-1989 este cunoscută drept Epoca Comunistă în istoria României. Toate companiile petroliere au fost naționalizate la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial iar activele acestora au fost exploatate de Sovrom Petrol, o companie deținută de statul român și Uniunea Sovietică.

În 1976, a fost atins un vârf istoric al producției de țiței, de 15 milioane de tone, după care producția a început să scadă.

După revoluția din 1989, toate activitățile de explorare și producție din România au fost preluate de Compania Română de Petrol, o companie de stat. Compania s-a confruntat în continuare cu provocări legate de lipsa investițiilor și interferențe politice. În 1997, a devenit SN Petrom, care includea și două rafinării - Arpechim și Petrobrazi, confruntate, de asemenea, cu lipsa investițiilor și marje de rafinare negative.

În anul 1996 a fost înființată Compania Română de Petrol, ca societate comercială pe acțiuni, constituită prin reorganizarea Rafirom, PECO și Petrotrans, care au fost comasate și și-au încetat activitatea. Compania Română de Petrol deținea toate cele zece rafinării din România, alături de câmpurile de extracție, de depozite și de stațiile de benzină.

În anul 1997 Compania Română de Petrol a fost împărțită, 8 dintre rafinării funcționând pe cont propriu, restul activelor intrând în proprietatea Societății Naționale a Petrolului (SNP) Petrom. Astfel SNP Petrom a moștenit două rafinării (Arpechim Pitești și Petrobrazi Ploiești), toată fosta rețea de distribuție PECO, sistemul de conducte al Petrotrans și dreptul exclusiv de a extrage țiței din câmpurile petrolifere din România.

În anul 2000 omul de afaceri Ovidiu Tender a cumpărat de la Statul Român societatea Prospecțiuni S.A, singura societate din țară care asigura prospecțiuni geologice pentru foraj.

În anul 2002, a luat naștere compania Petromservice prin desprinderea din Petrom a sucursalei Petroserv.

În anul 2004, OMV, grupul lider de petrol și gaze din Europa Centrală și de Est, a achiziționat 51% din acțiunile Petrom de la statul român pentru suma totală de 1,53 miliarde Euro.

La sfârșitul lui 2004, OMV Petrom a fost privatizat, iar compania austriacă OMV AG devine noul acționar majoritar. Compania a trecut printr-un amplu proces de reorganizare și restructurare și a beneficiat de investiții majore pentru modernizare (13,5 mld euro între 2005 și 2017).

Producția internă

Anul cu producția de vârf a fost 1976 cu 14,7 milioane tone. Producția de țiței a României s-a diminuat constant, concomitent cu creșterea importurilor.

Evoluția producției interne de țiței: An 2010Topul consumatorilor de petrol din Europa, 14 iunie 2011, Florentina Bălăceanu, Adina Vlad, Adevărul, accesat la 26 iunie 2011 2006 2005 2004 2003 2002 2001 2000 1999 1998 1997 mii tone 4.300 5.000 5.200 5.541 5.650 5.702 5.810 6.029 6.132 6.300 6.501

Rafinăriile thumb|Câmpuri petrolifere din România (1900) thumb|Industria petrolului în România (1970) În România există în momentul de față 10 rafinării, care pot fi încadrate în două mari grupe: rafinăriile mari, care concentrează circa 85% din capacitatea de prelucrare Petrobrazi Ploiești, construcție începută în 17 iulie 1934 datorită eforturilor companiei românești „Creditul Minier” Petromidia RAFO Onești Arpechim Pitești Petrotel Ploiești, cunoscută și drept Rafinăria Româno-Americană (înainte de 1945) sau Teleajen (1979–1998)

și rafinăriile mici, însumând circa 15% din capacitatea de prelucrare cu un grad de complexitate mai redus Astra Ploiești, fondată în 1880După închidere, Rafinăria Astra va intra in procedura de faliment Vega Ploiești, înființată în 1905 cu o capacitate inițială de 0,2 milioane tone țiței/an Steaua Română Câmpina Rafinăria Dărmănești Petrolsub Surplacu de Barcău

Toate aceste rafinării au o capacitate totală de 34 milioane tone pe an, cu mult peste consumul intern al României. Pe marginea contractului semnat cu Iranul în timpul regimului comunist, Romănia primea mari cantități de țiței din această țară și îl prelucra în rafinăriile românești, pentru că după aceea mare parte din produsele finite să fie vândute, în Mediterana, la preț de dumping către țările occidentale. În schimbul țițeiului iranian, România livra acestei țări tractoare, ciment și alte produse ale industriei prelucrătoare.

Rafinăriile Petrobrazi și Arpechim sunt deținute de Petrom și au capacități de 7 respectiv 6,5 milioane tone pe an. Ambele dispun de câte două module, putând funcționa astfel la jumătate de capacitate. Pe piața de rafinare, compania Petrom deține o cotă de 52%, urmată de Rompetrol, cu 29%, și Lukoil, cu 17% (anul 2007).