Robert Nesta "Bob" Marley (n. 6 februarie 1945, Jamaica - d. 11 mai 1981, Miami, SUA) a fost un cantautor jamaican, muzician și chitarist care a dobândit faimă și recunoștință internațională, combinând în mare parte reggae, ska și rocksteady în compozițiile sale. Începând în 1963 cu grupul The Wailers, a inițiat o compoziție și un stil vocal distinctiv care mai târziu va rezona cu audiențe în toată lumea. The Wailers vor lansa unele dintre primele înregistrări reggae cu producătorul Lee "Scratch" Perry.
După ce The Wailers s-au despărțit în 1974, Marley a urmat o carieră solo, odată cu mutarea lui în Anglia, care a culminat cu lansarea albumului Exodus în 1977, care i-a stabilit reputația în întreaga lume și i-a produs statutul ca fiind unul dintre artiștii cu cele mai mari vânzări din toate timpurile, cu vânzări de peste 75 de milioane de înregistrări. Exodus a stat în topurile britanice pentru cincizeci și șase de săptămâni consecutive. Acesta includea patru hit single-uri în Marea Britanie: "Exodus", "Waiting in Vain", "Jamming" și "One Love". În 1978 a lansat albumul Kaya, care a inclus hit single-urile "Is This Love" și "Satisfy My Soul".
Diagnosticat cu un tip de melanom malign în 1977, Marley a murit pe 11 mai 1981, în Miami, la vârsta de 36 de ani. El a fost un practicant Rastafari care s-a inspirat în muzica lui cu un sens de spiritualitate. Este considerat unul dintre cei mai influenți muzicieni din toate timpurile și este creditat cu popularizarea muzicii reggae în întreaga lume, fiind și un simbol al culturii și identității jamaicane. Marley a evoluat de asemenea într-un simbol global, care a fost comercializat la nesfârșit printr-o varietate de medii.
Biografie
Robert Nesta Marley, născut în Nine Mile (Rhoden Hall, Saint Ann) o mică localitate în nordul insulei Jamaica, din Marea Caraibilor, era fiul lui Cedella Booker, jamaicană de 18 ani și a lui Norval Marley, căpitan britanic de 50 ani. Norval s-a dezis de fiul său, de teama unei retrogradări. La sfârșitul anilor 50, Bob s-a mutat cu mama sa la Kingston, capitală unde locuitorii din zonele rurale veneau în speranța îmbunătățirii vieții lor. Din nefericire, pentru majoritatea, destinul în capitală însemna periferii sărace. Bob a crescut în această ambianță, unde, împreună cu un prieten pe nume Neville O’Riley Livingston (Bunny) au început să compună și să cânte melodii. Amândoi erau influențați de muzica pe care o ascultau la radio, muzica transmisă de posturile din SUA (Ray Charles, Curtis Mayfield, Brook Benton sau Fats Domino, și de asemeni grupul The Drifters - foarte popular în Jamaica). În paralel, Bob a găsit de lucru la o turnătorie, unde a suferit un accident de muncă - arsură la un ochi. Atât Bob cât și Bunny au primit ajutor în muzică de la Joe Higgs, un cântăreț care-și câștigase deja o faimă în Jamaica, dar ca să-și asigure existența, preda și ore de muzică începătorilor. Într-una dintre aceste ore, Bob și Bunny au cunoscut un alt tânăr muzician - Winston Hubert McIntosh (Peter Tosh). În 1962 Bob Marley a participat la o audiție pentru producătorul muzical Leslie Kong. Acesta, impresionat, i-a invitat în studio să înregistreze câteva melodii. Anul următor Bob și-a dat seama că cea mai bună cale pentru a-și îndeplini visul era să–și facă o formație. Le-a împărtășit ideea lui Bunny și Peter și toți trei au format "Wailing Wailers". Noua formație a câștigat simpatia percuționistului rastafari Alvin Patterson, care i-a prezentat producătorului Clement Dodd. La mijlocul anului 1963 Dodd a văzut formația Wailing Wailers și s-a hotărât să promoveze grupul. Au lansat primul lor single, "Simmer Down", la casa de discuri Coxsone la sfârșitul lui 1963. Formația originală era compusă din Bob, Bunny, Peter, Junior Braithwaite și doi coriști - Beverly Kelso și Cherry Smith.
Între timp, mama lui Bob, Cedella, se căsătorise din nou și se mutase în Delaware, SUA, după un efort financiar deosebit. Ea dorea să-i dea lui Bob o viață nouă în această țară. înainte de călătorie, el a cunoscut-o pe Rita Anderson și pe 10 februarie 1966 cei doi s-au căsătorit. Bob Marley a stat aproape opt luni cu mama sa în Wilmington, Delaware. Aici a reușit să-și găsească de muncă în schimbul de noapte la un service pentru Chrysler. Bob ajunge în Kingston în octombrie 1966, la șase luni după vizita Majestății sale Imperiale Haile Selassie, din Etiopia, care a impulsionat și a reînnoit mișcarea rastafari din insulă. Apropierea lui Bob de credința Rastafari a început să se reflecte și în muzica sa. Bob a fost atât de prins de această nouă ideologie încât i-a chemat pe Peter și Bunny pentru a forma un nou grup; așa apare miticul "The Wailers". Rita de asemeni a început cariera sa ca solistă prin melodia cu un important succes "Pied Piper", o versiune a unei melodii pop englezești. în Jamaica, ritmurile frenetice sunt înlocuite cu ritmuri mai lente și mai senzuale numite rock-steady. Credința rastafari a celor de la Wailers a reușit să-l coopteze și pe Dodd și împreună au fondat propria lor casă discografică numită „Wail’N’Soul”. în afara unor cazuri izolate de succes, ea nu a răspuns așteptărilor, fiind închisă în 1967. Grupul a mai supraviețuit făcând compoziții pentru o companie asociată lui Johnny Nash, care în deceniul următor va avea un deosebit succes cu una din melodiile lui Bob, „Stir It Up”.
The Wailers au cunoscut un om care le-a revoluționat munca, Lee Perry. Asocierea dintre Perry și grupul The Wailers va aduce succesul cu melodii ca "Soul Rebel", "Duppy Conqueror", "400 Years" și "Small Axe", melodii clasice ale viitorului curent reggae. în 1970, doi dintre cei mai mari muzicieni de pe insula s-au alipit la grup. Este vorba de Aston 'Family Man' Barrett și fratele sau, Carlton (bas și baterie).
In vara anului 1971 Bob a acceptat invitația lui Johnny Nash de a-l acompania în Suedia , ocazie cu care a semnat un contract cu CBS, casa de discuri a cântărețului american. în primăvara lui 1972, The Wailers au aterizat în Anglia pentru a promova discul "Reggae on Broadway", dar nu au avut prea mult succes. În disperare de cauză, Bob a vizitat studiourile de înregistrare Island Records, care au fost primele interesate de muzică jamaicană, iar aici l-a întâlnit pe Chris Blackwell. Blackwell îi cunoștea pe The Wailers și le-a oferit 4 mii de lire sterline pentru a înregistra un album în condițiile celor mai avansate tehnici de care studioul dispunea, și alte 4 mii de lire după ce finalizau albumul. Acest prim album a fost "Catch A Fire" și a fost puternic promovat. Discul nu a fost un succes imediat, iar muzica și versurile lui Bob, pline de încărcătură socială, erau ceva cu totul diferit de ceea ce se cânta pe atunci în Europa. Island a promovat un turneu al grupului prin Anglia și SUA, ceea ce era altă noutate pentru o formație de reggae. The Wailers au cântat în Londra în aprilie 1973, iar trei luni mai târziu grupul s-a reîntors în Jamaica. Bunny a părăsit viața muzicală, abandonând grupul înainte de turneul în SUA. În locul său a intrat Joe Higgs, vechiul profesor de muzică a celor de la The Wailers. În SUA au participat la câteva concerte ale lui Bruce Springsteen și Sly & The Family Stone, un grup de muzicieni de culoare din State în vogă la acel moment.
In 1973 grupul a lansat cel de-al doilea album cu Island Records, "Burnin’", un disc ce includea noile versiuni ale unor cântece mai importante ca: "Duppy Conqueror", "Small Axe" și "Put It On", alături de "Get Up, Stand Up" și "I Shot The Sheriff". Piesa cea din urmă a fost cea care l-a consacrat definitiv pe Bob Marley, ajungând, alături de Eric Clapton, să ocupe primul loc în topul celor mai bine vândute single-uri din SUA. în 1974, Bob Marley a petrecut majoritatea timpului în studio lucrând pentru "Natty Dread", un album ce includea melodii ca "Talkin’ Blues", "No Woman No Cry", "So Jah Seh", "Revolution", "Them Belly Full (But We Hungry)" sau "Rebel Music (3 o’clock Roadblock)". Anul următor , Bunny și Peter au părăsit definitiv grupul pentru a se dedica unor cariere solistice, grupul urmând să fie cunoscut din acel moment ca „Bob Marley & The Wailers”. „Natty Dread” a fost lansat în februarie 1975. In ceea ce privește turneele, au făcut doua, unul la Lyceum Ballroom din Londra, care a fost catalogat ca unul din cele mai bune ale acelei perioade , iar al doilea în noiembrie când Bob a revenit în Jamaica pentru a cânta la un concert umanitar alături de Stevie Wonder, acum însa ca o vedetă a țării sale și a lumii. "Rastaman Vibrations", următorul album, a fost lansat în 1976. Albumul conținea melodii ca: „Crazy Baldhead”, „Johnny Was”, „Who The Cap Fit” și, poate cea mai semnificativă dintre toate, „War”, ale cărei versuri erau extrase dintr-un discurs al Împăratului Haile Selassie în cadrul ONU.
Bob Marley era pe atunci un activist non-politic în Jamaica, un muzician consacrat, un susținător al mișcării rastafari. Bob Marley a hotărât să dea un concert gratuit în Parcul Eroilor Națiunii din Kingston, pe 5 decembrie 1976, cu intenția explicită de a promova pacea. După anunțul concertului, guvernul a convocat alegeri pentru 20 decembrie. În ziua de 3 decembrie, la două zile înainte de “Smile Jamaica”, sotia lui Bob - Rita, Lewis Griffith și managerul Don Taylor au fost răniți într-un atentat cu arma de către niște necunoscuți, deși se presupunea ca insăsi CIA fusese implicată în aceasta lovitură. În interiorul casei din 56 Hope Road, Jamaica, Bob a fost rănit de focurile de armă trase în piept, foarte aproape de inimă și la un braț. Soția sa, Rita suferea răni în zona capului, Lewis Griffith în stomac iar managerul Don Taylor a fost spitalizat. Din fericire, recuperarea a fost completă. La două zile după atentat, Bob și-a improvizat o platformă pe care a cântat. Când a fost întrebat pentru ce, el a răspuns: „Oamenii care trăiesc și încearcă sa facă această lume mai rea nu-și permit nici o zi liberă, cum aș putea eu să-mi iau una când încerc sa fac puțină lumină în obscuritate?”. A fost ultima prezență a lui Bob în Jamaica pentru următoarele 18 luni. Temându-se de un alt atentat, a părasit insula și a plecat să trăiască în Londra. Acolo a înregistrat următorul album, "Exodus", unul din cele mai importante din cariera sa și din istoria muzicii reggae.