Timoc

right|thumb|263px|Români din Iabucovăț (Serbia) în costume populare

Timocul, cunoscut local ca Timacul, Valea Timocului sau „capătul" Craina Timocului (în sârbă Тимочка Крајина / Timočka Krajina), este o regiune (krajna) situată în nordul Peninsulei Balcanice cuprinzând estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei, de-a lungul văii râului Timoc și în zonele montane adiacente. Include părți din districtele sârbești Braničevo, Bor și Zaječar, precum și regiunea bulgară Vidin. Istoric, regiunea a fost denumită Tribalia, după tribul antic al tribalilor, o ramură a dacilor care a trăit în nord-vestul Bulgariei de astăzi, și Podunavia (Sub-Dunăreana) în Evul Mediu.

În această regiune trăiește o importantă populație românească, numită de către sârbi și bulgari „rumuni” sau „vlași” (vlahi). Conform recensământului sârbesc din 2011, această comunitate număra 35.330 de persoane, în timp ce asociațiile românilor din Timoc estimează că ar fi circa 300.000.

O altă importantă comunitate românească din Serbia este cea a românilor din Voivodina. Spre deosebire de situația celor din Timoc, aceștia se bucură de numeroase drepturi politice și sociale, inclusiv reprezentare în viața administrativă și politică, școli în limba română, biserici (ortodoxe și greco-catolice) cu slujbe în limba română, redacții și emisiuni în limba română, precum și presă scrisă în limba română.

Istorie

thumb|left|250px|Estul Serbiei este o parte a vetrei străromâne

În mileniul I î.Hr., regiunea Morava-Timoc era populată de diverse triburi trace, printre care și tribalii. În secolul al IV-lea î.Hr., la populația autohtonă s-au adăugat celții scordisci. În perioada 60–44 î.Hr, teritoriul a fost inclus în statul dac condus de Burebista. În anul 29 î.Hr., zona a fost cucerită de romani și inclusă în provincia Moesia. Administrația romană menționează triburile Timaci și Timachi între Naissus și Dunăre (Lederata), în toată regiunea muntoasă descrisă de râurile Timocul Alb, Timocul Negru și Timocul Repede. A fost construită o cale romană spre Dunăre și Dacia, care apare și pe harta Tabula Peutingeriana. O consecință importantă a stăpânirii romane a fost romanizarea populației autohtone. După retragerea administrației romane din teritoriile de la nord de Dunăre în 271 („Retragerea aureliană”), cea mai mare parte a regiunii a fost inclusă în noile provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Aici s-a stabilit o parte din populația fostei provincii Dacia.

Împăratul roman Galerius s-a născut în această regiune, pe moșia familiei sale, unde a construit înainte de moarte palatul fortificat Felix Romuliana, dedicat mamei sale, Romula (astăzi în satul Gamzigrad), în apropiere de actualul oraș Zaječar. La aproximativ 60 km sud-est, spre Dii/Vidin, s-a născut nepotul său, viitorul împărat Maximinus Daia.

Odată cu evoluția Imperiului Roman de Răsărit spre un stat creștin și invazia slavilor din secolele al V-lea–al VII-lea, a început perioada bizantină. După stabilirea slavilor, teritoriul a fost inclus în Primul Țarat Bulgar, care a adoptat creștinismul sub țarul Boris I în 864. Liturghia creștină a preluat atunci limba slavonă, zona fiind sub obediența patriarhatelor de la Peć și Ohrid.

Populația romanizată s-a menținut în zonele muntoase și a fost numită de slavi Vlasi, Vlaši, Vlašić, Vlašina, Vlahina, Stari Vlah, Romanija planina etc. Aceasta s-a slavizat parțial între secolele al XIV-lea și al XIX-lea în majoritatea acestor zone, dar a rămas până în prezent în bazinul Timocului, unde se vorbește limba română. După disoluția Țaratului Bulgar, a urmat revenirea stăpânirii bizantine, apoi al Doilea Țarat Bulgar. După divizarea acestuia din urmă, teritoriul a revenit Țaratului de la Vidin.

În perioada divizării Țaratului Bulgar, pe malul stâng al Dunării, etnicii români au format diferite voievodate, constituind Țara Românească, a cărei extremitate vestică cuprindea malul opus zonei de vărsare a Timocului în Dunăre. Voievodul acestei țări de la cumpăna secolului al XV-lea, Mircea cel Bătrân, se intitula „mare voievod și domn [...] stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei [...] și pe amândouă părțile pe toată Podunavia...”. Unele lucrări recente localizează această „Podunavia” în zona Timocului.Coman Marian, Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV-XVI) Capitolul: Frontiera sârbească a Țării Românești în vremea lui Mircea cel Bătrân. Ed. Polirom, 2016Andrei Pippidi, Monarhia în Evul mediu Românesc. p.37. în National si Universal in istoria românilor. Sârbii numeau Podunavia o regiune la vest de Morava. La est de Morava era Podunavia numită și Timoc. Astfel se explică titulatura lui Mircea: "pe amândouă părțile pe toată Podunavia. Studii oferite prof. dr. Serban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani [National and Universal in the Romanian History. Studies Offered to Professor Serban Papacostea on his 70th Birthday] - Bucuresti (1998) Acolo aveau moșii unii nobili valahi, ceea ce explică utilizarea termenului „Podunavia” („Sudul Dunării”, din slavonă) de către unii domnitori munteni din secolele următoare. Tradiția populară din Timoc menționează construirea de către Mircea a Mănăstirii Coroglași (azi Miloševo). thumb|upright|Biserica mănăstirii Coroglași, ridicată de Mircea cel Bătrân La sfârșitul secolului al XIV-lea, Țaratul de la Vidin a intrat sub stăpânirea completă a Imperiului Otoman. Stăpânirea otomană a fost întreruptă doar de o scurtă perioadă de ocupație habsburgică între 1718 și 1739. În timpul dominației otomane, teritoriul a fost inclus într-o mare unitate administrativă, numită Eyaletul Rumeliei, care cuprindea o mare parte din Peninsula Balcanică aflată sub control otoman.

În regiunea Craina (Vranje) din sud-estul Serbiei, există următoarele toponime: Surdulica, Otulie, Danciul (Dancul), Margini (Marzini), Dealu Românilor sau Vlașki Dol, Calea Romanilor sau Vlașki Put,Silviu Dragomir, Vlahii din nordul peninsulei Balcanice, Editura Academiei RPR, 1959, p.55 precum și Vlasotince, râul Vlasina și lacul Vlasina. În Vlasotince, un recensământ din 2011 indica existența a 10 familii de români.

La începutul secolului al XIX-lea, răscoalele sârbești au dus la apariția Serbiei autonome. Statul inițial format în 1817 nu se întindea până la Timoc, ci doar în apropierea Pașalâcului de la Belgrad. Însă, începând cu 1833, a cuprins și această regiune. În timpul primei răscoale sârbești împotriva turcilor (1804-1806), eroul Caragheorghe, pentru a putea stabili legătura cu trupele rusești din zona Vidinului, a cerut populației din Timoc, care aparținea pașei de la Vidin, să se răscoale. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sârbii, însă nu aveau multe de câștigat din această politică. În alte situații, s-au opus unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrović. Împreună cu o armată de 3.000 de oameni, Caragheorghe a distrus atunci unele sate locuite de români, aceștia fiind alungați spre răsărit, și a cerut încă din anul 1809 ca granița răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc. La Pacea de la București din mai 1812, sultanul a refuzat să cedeze zonele Timocului Negru și Kraina. Astfel, până în 1833, granița răsăriteană a Serbiei era masivul muntos Homolije, neexistând astfel vecinătate cu Țara Românească.

Eroul național sârb Miloš Obrenović a reluat mișcarea de eliberare a poporului său și a obținut în aprilie 1815 extinderea limitelor Serbiei, reușind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est, ajungând la marginile Timocului, însă nu a cucerit și Timocul și Kraina. Având protecția Rusiei, la Pacea de la Adrianopol din 1829 și prin Hatișeriful din 1830, Obrenović a obținut autonomia Serbiei și a cerut anexarea Timocului și Krainei. Rusia avea trupe în Țara Românească (pe care o guverna în virtutea Regulamentului Organic), care trei ani mai târziu au intervenit și au ocupat Timocul, iar granița cu restul Imperiului Otoman a fost stabilită pe râul Timoc, separând practic regiunea într-un Timoc sârbesc și unul otoman (sau bulgăresc). De asemenea, pentru prima dată în istoria sa, un stat al sârbilor a reușit să se învecineze cu Țara Românească. Obrenović a inițiat imediat un program agresiv de asimilare forțată a românilor din Timoc, precum și a altor minorități cu prezență semnificativă în noile teritorii, cum ar fi albanezii. Dascălii români au fost înlocuiți de alții sârbi, care nu vorbeau româna. Toți locuitorii au fost forțați să-și modifice numele adăugând terminațiile „-ić”, „-ović” sau „-ević”.N.A. Constantinescu, Chestiunea timoceana, Editura Litera, 2000 Procesul de asimilare forțată a etniilor nesârbe a durat zeci de ani și a crescut în intensitate și complexitate.

În 1878, Serbia a devenit stat independent, iar teritoriile otomane locuite de bulgari au obținut și ele larga autonomie de care se bucurase Serbia până atunci.

În 1883, în timpul Răscoalei din Timoc, au avut loc confruntări între țăranii și meseriașii din regiune și trupele regulate sârbești. Răscoala a fost determinată de criza politică provocată de Nikola Pašić, liderul Partidului Radical, pe fondul abuzurilor autorităților locale și centrale. Mulți țărani au fost uciși sau condamnați după înăbușirea revoltei. Pašić însuși, condamnat la moarte, a fugit și s-a refugiat în Bulgaria. Tensiunile din Timoc și prezența lui Pašić în Bulgaria au contribuit la izbucnirea scurtului Război Sârbo-Bulgar din noiembrie 1885. Sub pretextul evacuării unui pichet de grăniceri din zona de vărsare a Timocului în Dunăre, Serbia a atacat Bulgaria, care a reacționat rapid, oprind înaintarea sârbilor.

Ultima expansiune teritorială a Serbiei în Timoc a avut loc în 1919, când, în urma Tratatului de la Neuilly sur Seine, au fost anexate de la Bulgaria mai multe teritorii, inclusiv o mică regiune situată între râul Timoc și Munții Balcani, denumită de bulgariTimoško, alcătuită din opt localități (șapte majoritar românești și una bulgărească). Această regiune a revenit temporar Bulgariei între 1941 și 1947.

La recensământul bulgăresc din 1924, în regiunea Vidin au fost înregistrați 42.184 de români.

Comunitățile românești din Serbia au continuat să publice ziarul „Vorba Noastră” la Zaječar, însă acesta a fost interzis în 1948, la fel ca ziarul bilingv „Bilten” din Požarevac. În aceeași perioadă, conform recensămintelor oficiale, numărul membrilor comunității românești a scăzut semnificativ, de la 93.444 de persoane în 1948 la 1.369 în 1961, sugerând un proces de asimilare forțată.

Majoritatea populației din Timoc, locuind în mediul rural, avea ca ocupații principale creșterea animalelor, negoțul cu lemne, vânătoarea și extragerea cărbunelui. După cel de-Al Doilea Război Mondial, zona a trecut printr-un proces rapid de industrializare. Au fost deschise mine de cupru și aur, iar o mare parte a populației locale, neavând studii, a fost angajată ca personal necalificat. Personalul calificat era adus din marile orașe, beneficiind de locuințe și diverse avantaje. Industrializarea rapidă a ridicat nivelul de trai, iar muncitorii au început să-și construiască locuințe și să investească în agricultură, achiziționând utilaje pentru a-și spori producția.

Geografie thumb|right|Arealul din estul Serbiei cu prezență a etnicilor români. Regiunea Timoc este străbătută de râurile Timoc și Morava, ambele fiind afluenți de dreapta ai Dunării. Cel mai mare oraș din zonă este Bor. La est de râul Timoc încep Munții Balcani (Haemus). Geografic, Valea Timocului este situată în sud-estul Serbiei, la granița cu Bulgaria. Administrativ, această regiune cuprinde părți din districtele Braničevo, Bor și Zaječar în Serbia și o parte din regiunea Vidin în Bulgaria.

Demografie right|thumb|Harta etnică a Peninsulei Balcanice din 1861 right|thumb|Harta etnică a Peninsulei Balcanice din 1898

Serbia

right|thumb|Harta interferențelor etnice româno-sârbești în regiunea Dunării. Conform statisticii oficiale (anii 1930-1931)