Regatul Italiei (italiană: Regno d'Italia) a fost un stat format în 1861 prin unificarea Italiei, sub influența Regatului Sardiniei; a existat până în 1946, când italienii au optat pentru o constituție republicană. Regatul a fost primul stat italian care a inclus întreaga Peninsulă Italică, de la căderea Imperiului Roman.

În timpul regimului Partidului Național Fascist, sub conducerea dictatorului Benito Mussolini (1922-1943), regatul a fost deseori numit de naționaliști și fasciști „Noul Imperiu Roman” (italiană : Nuovo Impero Romano, latină : Novum Imperium Romanum), dar această denumire nu a fost folosită la nivel oficial. Numele folosit de obicei de istorici pentru a se referi la Regatul Italiei în timpul lui Mussolini este „Italia fascistă”. În timpul fascismului, regatul s-a aliat cu Germania nazistă în al doilea război mondial, până în 1943. În cei doi ani rămași din conflict, regatul a trecut de partea Aliaților, după ce Mussolini a fost înlăturat din funcția de prim ministru, și partidul fascist a fost scos în afara legii. Statul rezidual fascist care a continuat să lupte împotriva Aliaților a fost un stat-marionetă al Germaniei naziste, Republica Socială Italiană, în continuare condusă de Mussolini și de fanaticii fasciști din nordul Italiei. La scurt timp după război, nemulțumirea civilă a dus la referendumul din 1946, privind rămânerea Italiei ca monarhie sau trecerea la republică. Italienii s-au decis să formeze Republica Italiană, forma actuală de guvernământ a Italiei.

Teritoriul Regatul Italiei a ocupat teritoriul Italiei din zilele noastre. Creșterea teritorială a regatului a fost urmate a procesului de unificare națională, care s-a încheiat în 1870. Unele regiuni, precum Trieste sau Trentino-Alto Adige, care sunt parte a Italiei din zilele noastre, au fost unite cu Italia de-abia în 1919. După semnarea tratatelor de la Versailles și St Germain, Italia a anexat Gorizia, Trieste și Istria (azi parte a Croației și Sloveniei) și câteva regiuni care fac acum parte din Croația (o parte a Dalmației). În timpul celui de-al doilea război mondial, Regatul Italiei a cucerit noi teritorii în Slovenia și în Dalmația. După încheierea conflictului mondial, au fost stabilite granițele italiene din zilele noastre, iar Italia a renunțat la orice pretenție teritorială.

Regatul Italiei a controlat o serie de colonii, protectorate și state marionetă precum Eritreea, Somalia, Libia, Etiopia (ocupată în 1936, reocupată de britanici în al doilea război mondial), Albania, Grecia (ocupată în al doilea război mondial), Croația (stat marionetă a Italiei și Germaniei în al doilea război mondial), Kosovo (provincie sârbească ocupată în al doilea război mondial), Muntenegru (ocupat în al doilea război mondial), ca și o mică suprafață de 46 ha în China la Tianjin.

Forma de guvernământ

Din punct de vedere legal; Regatul Italiei era o monarhie constituțională, deși între 1925 – 1943 a fost o dictatură fascistă. Forța executivă aparținea monarhului, care și-o exercita prin intermediul premierilor numiți. Puterea legislativă aparținea Parlamentului prin cele două camere ale sale: Senatul și Camera deputaților.

Regii Regatul Italiei a fost condus de monarhi din Casa de Savoia: Victor Emmanuel al II-lea (1861–1878) — fost rege al Sardiniei, unificatorul Italiei. Umberto I (1878–1900) — a semnat Tripla Alianță cu Imperiul German și Imperiul Austro-Ungar. A fost asasinat în 1900 de un anarhist. Victor Emmanuel al III-lea (1900–1946) — rege al Italiei în timpul celui de-al doilea război mondial și al regimului fascist al lui Benito Mussolini. Umberto al II-lea (1946) — Ultimul rege al Italiei. Printr-un referendum, cetățenii italieni s-au pronunțat pentru abrogarea monarhiei și proclamarea republicii.

Risorgimento: reunificarea Italiei (1860–1870) Crearea Regatului Italiei a fost opera eforturilor concertate ale naționaliștilor și monarhiștilor loiali Casei de Savoi pentru crearea unui stat care să cuprindă întreaga peninsulă Italică. Ultimul stat care a ocupat în întregime acest teritoriu a fost Imperiul Roman. thumbnail|200px|right|Tabără italiană în timpul bătăliei de la Magenta din 1859 în timpul celui de-al doilea război italian de independență După Revoluțiile de la 1848, naționalistul Giuseppe Garibaldi a fost liderul indiscutabil al mișcării de unificare a țării. Garibaldi era o personalitate foarte populară în sudul Italiei, având adepți extrem de loiali.Dennis Mack Smith, Modern Italy; A Political History, 1997, Ann Arbor: The University of Michigan Press, ISBN 0-472-10895-6, p, 15 Garibaldi a condus lupta republicană pentru unificarea sudului Italiei, dar monarhul al Piemontului din Casa de Savoia, avea de asemenea ambiția de a unifica Italia. Deși Piemontul nu avea nicio legătură fizică cu Roma, (considerată capitala naturală a Italiei), armatele regatului au reușit să înfrângă Austro-Ungaria în timpul celui de-al doilea război italian de independență, eliberând Lombardia. Regatul a stabilit o serie de alianțe care au dus la creșterea șanselor pentru unificarea țării. Astfel, au fost semante alianțe cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei și cu Franța în timpul Războiului Crimeii. În 1860, Regatul Sardiniei și Piemontului a fost silit să cedeze Sardinia Franței pentru a preveni deteriorarea relațiilor reciproce.

thumbnail|150px|left|Camillo Benso, conte di Cavour, primul premier al Italiei și lider din Italia nordică al luptei pentru unificarea țării Cavour a acționat pentru stoparea eforturilor republicane de unificare ale lui Garibaldi prin organizarea de revolte populare în Statele Papale. El a folosit aceste revolte ca pretext pentru invadarea Statelor Papale, chiar dacă astfel atrăgea mânia catolicilor, cărora le-a dat asigurări că intervenția armată are ca singur scop doar apărarea bisericii catolice de republicanii anticlericali republicani ai lui Garibaldi. Papa Pius al IX-lea a ajuns după încheierea intervenției militare să mai controleze doar un teritoriu restrâns în jurul Romei.Smith, 1997, pp. 23–24 În ciuda diferendelor cu Garibaldi, Cavour a fost de acord cu admiterea Italiei sudice în uniunea cu Regatul Sardiniei și Piemontului în 1860, după care premierul a proclamat crearea Regatului Italiei pe 18 februarie 1861. Regele Victor Emmanuel al II-lea al Regatului Piemontului și Sardiniei a fost proclamat Rege al Italiei.

thumbnail|150px|right|Regele Victor Emmanuel al II-lea, primul rege al Italiei unite După unificarea celei mai mari părți a Italiei, au izbucnit tensiunile dintre monarhiști și republicani. În aprilie 1861, Garibaldi a intrat în parlamentul italian și l-a acuzat pe Cavour că divizează țara și o împinge spre războiul civil dintre monarhiștii din nord și republicanii din sud. Pe 6 iunie 1861, omul forte al regatului, Cavour, a murit. În perioada de instabilitate politică ce a urmat, Garibaldi și republicanii săi au devenit din ce în ce mai radicali. Doar arestarea lui Garibaldi în 1862 a pus capăt frământărilor politice.Smith, 1997, p. 61

thumbnail|150px|left|Giuseppe Garibaldi, liderul unificării republicane din sudul Italiei

În 1866, premierul Prusiei Otto von Bismarck i-a oferit regelui Victor Emmanuel al II-lea posibilitatea să se alieze cu Regatul Prusiei în războiul austro-prusac. În schimbul ajutorului dat Prusiei, Bismark promitea că va fi de acord cu anexarea de către Italia a Veneției aflate în acel moment sub controlul Vienei. Regele Emmanuel a fost de acord cu semanrea alianței, fiind astfel declanșat al treilea război italian de independență. În ciuda comportării slabe a armatei italiene în luptă, victoria Prusiei i-a permis Italiei să anexeze Veneția. Ultimul obstacol important în drumul spre unitatea deplină a Italiei rămăsese Roma.

În 1870, Prusia a declanșat războiul franco-prusac. Pentru a reuși să facă față atacului prusac, francezii și-au retras trupele din Roma. Italia a beneficiat din nou de pe urma victoriei Prusiei, reușind să ocupe Statele Papale, aflate până atunci sub protecția Franței. Unificarea Italiei era completă și, la scurtă vreme după acest eveniment, capitala regatului a fost mutată la Roma. Condițiile economice în Italia unită erau proaste:Smith, 1997, pp. 95–96, industria era slab dezvoltată, sistemul de transporturi era subdezvoltat, iar în regiunea Mezzogiorno sărăcia populației era extremă. De asemenea, gradul de analfabetism era ridicat și numai o mică parte a italienilor, adică doar cei bogați, aveau dreptul de vot. Unificarea a fost dependentă de sprijinul unor puteri străine și a rămas dependentă de acest sprijin multă vreme după înfăptuire.

După cucerirea Romei din 1870, relațiile dintre Italia și Sfântul Scaun au rămas încordate pentru următoarele șase decenii, Papa declarându-se „prizonier în Vatican”. Biserica Romano-Catolică a protestat frecvent împotriva acțiunilor guvernului italian, a refuzat să se întâlnească cu reprezentanții regelui și a sfătuit catolicii să nu voteze în alegeri.Smith, 1997, p. 91 Relațiile dintre Italia și Vatican nu s-au normalizat decât în 1929.

Perioada liberală

După unificare, politica italiană s-a orientat spre liberalism. Dreapta politică era fragmentată la nivel regional, iar premierul conservator Marco Minghetti a reușit să se mențină la putere numai emițând legi cu caracter de stânga, precum naționalizarea căilor ferate. În 1876, Minghetti a fost demis și a fost înlocuit cu liberalul Agostino Depretis, care a deschis perioada lungă de guvernare liberală. Această perioadă a fost marcată de corupție și instabilitate guvernamentală, nerezolvarea sărăciei din zona de sud a Italiei și de utilizare a măsurilor de forță pentru impunerea unor hotărâri guvernamentale.

Depretis și-a început mandatul prin inițierea unui experiment politic numit Trasformismo (transformism). Teoria trasformismo era aceea că guvernul trebuie să selecteze o mare varietate de politicieni moderați și capabili, fără să țină seama de orientarea lor politică. În practică însă, trasformismo a fost un sistem corupt și de mână forte, Depretis făcând presiuni directe în provincie pentru alegerea candidaților săi, promițând în schimb concesiuni favorabile după victoria în alegeri. La alegerile din 1876, doar patru reprezentanți ai dreptei au fost aleși, ceea ce a făcut ca formațiunea lui Depretis să domine guvernul. Depretis a luat măsuri dure, precum interzicerea întâlnirilor publice, trimiterea indivizilor „periculoși” în exil intern pe insule penale, șa. Depretis a promovat legi progresiste dar puternic controversate la acea vreme, precum interzicerea arestării datornicilor, gratuitatea și obligativitatea învățământului public și scoaterea în afara materiilor obligatorii de studiu în școlile de stat a religiei.Smith, 1997, pp95–107

În 1887, a fost numit în fruntea guvernului italian Francesco Crispi. Noul premier și-a concentrat în domeniul politicii externe. Crispi a depus eforturi pentru transformarea Italiei într-o mare putere mondială, a crescut cheltuielile militare și a fost inițiatorul programului expansionist italian.Smith, 1997, pp132–133 Pentru a câștiga sprijinul Germaniei, Italia a aderat în 1882 la Tripla Alianță cu Imperiul German și cel Austro-Ungar, pact politic care a rezistat până în 1915. Crispi a continuat atât politica de trasformismo, cât și cea a măsurilor de forța, ajungând până la sugerarea folosirii legii marțiale pentru înfrângerea opoziției.Smith, 1997, p. 133 În ciuda politicii sale dure, Crispi a promovat și unele legi de mare importanță pentru țară, precum „Legea sănătății publice” din 1888 și cea a înființării curților de apel.Smith, 1997, p. 128