thumb|O rețea de capilare asigură neuronilor necesarul de substanțe nutritive thumb|right|350px|Schemă reprezentativă a barierei hematoencefalice Bariera hematoencefalică (BHE) reprezintă o structură celulară selectivă, prezentă la animalele tetrapode (inclusiv la om), care separă circulația sanguină sistemică de sistemul nervos central (alcătuit din creier și măduva spinării). Rolul său fundamental este de a menține o homeostazie neuronală la nivel cerebral, protejând neuronii de fluctuații chimice.
Structură anatomică și histiologică Bariera hematoencefalică se află la nivelul unității neurovasculare, și e compusă din: Celule endoteliale capilare;Formează peretele intern al vaselor de sânge. Spre deosebire de capilarele periferice, acestea prezintă joncțiuni strânse (tight junctions, ex: ocludină, claudine) care suprimă transportul paracelular (printre celule).
Membrana bazală; Structură extracelulară care înconjoară endoteliul.
Pericite; Celule contractile integrate în membrana bazală, cu rol în reglarea calibrului vascular și a permeabilității.
Prelungirile astrocitare (picioare vasculare); Prelungiri ale astrocitelor (celule gliale) care tapetează exteriorul capilarelor și induc formarea joncțiunilor strânse prin semnalizare biochimică.
Piamaterul însoțește vasele mari de sânge în spațiile perivasculare (Virchow-Robin), însă filtrarea selectivă se realizează strict la nivelul endoteliului capilar modificat.
Mecanisme de transport, permeabilitate
Tranzitul substanțelor prin barieră se realizează prin două modalități principale: Difuzie pasivă; Permisă doar pentru gaze respiratorii (O2, CO2) și molecule mici, puternic lipofile (liposolubile), cum sunt etanolul, nicotina sau anumite substanțe psihoactive.
Transport mediat de transportori (TMT) și endocitoză; Moleculele hidrofile esențiale necesită receptori sau proteine de transport specifice. De exemplu, glucoza traversează bariera prin transportorul GLUT-1, iar aminoacizii prin sistemul LAT-1. Substanțele hidrofile mari, toxinele și agenții patogeni lipsiți de acești transportori sunt opriți de joncțiunile strânse.
Date istorice
1885: Paul Ehrlich injectează coloranți vitali în circulația sistemică a modelelor animale și observă colorarea tuturor organelor, cu excepția creierului. Autorul atribuie fenomenul lipsei de afinitate a țesutului cerebral pentru substanța respectivă.
1913: Edwin Goldmann injectează colorantul direct în lichidul cefalorahidian (LCR), obținând colorarea exclusivă a SNC, ceea ce confirmă prezența unei bariere fizice între compartimentul vascular și cel cerebral.
1967: Prin microscopie electronică de transmisie (utilizând peroxidaza ca trasor), este demonstrată ultrastructura joncțiunilor strânse interendoteliate.
Categorie:Sistemul nervos central Categorie:Histologie Categorie:Aparatul cardiovascular