Gheorghe I. Brătianu

Gheorghe (George) I. Brătianu (n. 28 ianuarieCotidianul, 23 iulie 2017, Exclusivitate. O dilemă istorică rezolvată de arhive, 1898, Ruginoasa, județul Iași – d. 23 sau 27 aprilie 1953, Sighetu Marmației) a fost un istoric, politician și profesor universitar român, membru titular al Academiei Române până la 9 iunie 1948, când i-a fost retrasă calitatea de academician de către regimul comunist.

Biografie

Gheorghe (George) I. Brătianu s-a născut la 28 ianuarie 1898, la Ruginoasa, în județul Iași. Era fiul lui Ion (Ionel) I.C. Brătianu și al prințesei Maria Moruzi-Cuza, văduva lui Alexandru Cuza, fiul cel mare al domnitorului Alexandru Ioan Cuza și nepotul lui Ion C. Brătianu. Părinții săi s-au despărțit imediat după o căsătorie de conveniență, înaintea nașterii lui George, pentru ca Ionel Brătianu să-l poată recunoaște ca fiu legitim. Relațiile dintre tată și fiu au fost sporadice, deoarece mama sa nu îngăduia contactele între cei doi, până după 1918.Stoenescu, Alex-Mihai : Istoria loviturilor de stat în România, vol.2, Eșecul democrației române, Ed. RAO Books, 2010, ISBN 9786068251127.

Copilăria și adolescența și-a petrecut-o alături de mama sa, la Ruginoasa, în palatul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza, construit în anul 1811 în stil neogotic, care aparținuse inițial familiei Sturza, actualmente muzeu, și la proprietatea din Iași a mamei sale, Casa Pogor. În anul 1916 și-a dat bacalaureatul la Iași, iar în vara aceluiași an – deoarece numele de Brătianu i-a deschis multe uși – îl vizitează pentru prima oară, la Vălenii de Munte, pe reputatul istoric Nicolae Iorga, care i-a publicat primul studiu, „O oaste moldovenească acum trei veacuri”, în Revista istorică, reprezentând debutul istoriografic al lui Gheorghe, în vârstă de 16 ani. La 17 ani Gheorghe Brătianu a înființat revista-manuscris „Încercări”.

În 1917 se înscrie la Facultatea de Drept din Iași, pe care a absolvit-o în 1919, ca licențiat în drept. Atras de istorie, abandonează cariera juridică și se înscrie la Universitatea Sorbona din Paris, unde frecventează cursurile unor istorici prestigioși, ca Ferdinand Lot și Charles Diehl, și obține licența în litere în 1921. Ulterior a devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuți (1923). În 1929 avea să susțină doctoratul (de stat) francez la Sorbona în Franța, cu teza intitulată Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIe siècle („Cercetări privind comerțul genovez din Marea Neagră în secolul al XIII-lea”), obținând titlul de doctor în litere. Teza a fost tipărită la Paris, chiar în anul susținerii acesteia la Sorbona, în 1929.

Pe 27 ianuarie 1922 s-a căsătorit la București cu Elena Sturdza, sora prințului Mihai Gr. Sturdza, cu care a avut trei copii.Mihai Dim Sturdza. Familiile boierești din Moldova și Țara Românească. Vol.II, Boian -Buzescu. Editura Simetria, București, p.448

Arestarea și detenția În 1947 i se stabilește arest la domiciliu în București, str. Biserica Popa Chiriță, unde revizuiește și termină patru din lucrările sale de istorie. În noaptea de 5/6 mai 1950, este arestat de organele Securității și întemnițat la închisoarea din Sighet, fiind reținut aproape 3 ani, fără să fi fost judecat și condamnat.

Sfârșitul vieții Într-una din zilele dintre 23 și 27 aprilie 1953 a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani, în condiții încă neelucidate. Potrivit mărturiilor altor deținuți, se pare că s-a spânzurat cu un laț făcut dintr-un cearșaf, neputând să mai suporte chinurile detenției. O altă mărturie a fost lăsată de profesorul Constantin C. Giurescu, închis și el la Sighet: „Gheorghe Brătianu s-a sinucis, tăindu-și venele gâtului“. După alte surse se presupune că acesta a fost bătut de un gardian până când a murit. Pe de altă parte, pe atunci tânărul episcop greco-catolic și viitorul cardinal Alexandru Todea, care era și el închis la Sighet pentru că nu acceptase trecerea obligatorie la ortodoxie, a mărturisit că „a reușit să-i dea dezlegarea cea din urmă”. Vd. Ieromonah Dr. Silvestru A. Prunduș OSBM & Clemente Plăianu, Cardinalul Dr. Alexandru Todea. La 80 de ani (1912-1992), 1992, p. 30. Această mărturie a contrazis ipoteza sinuciderii lui Gheorghe Brătianu în închisoare.

În 1971, familia a fost autorizată să-l dezgroape din Cimitirul Săracilor din Sighet și să-l reînhumeze în cavoul Brătienilor de la Florica (azi Ștefănești), din județul Argeș.Fiica lui Brătianu, Ioana, declară în episodul Procesul elitelor politice al Memorialului durerii că sora sa, Maria din Grecia, și-a manifestat puternica îndoială asupra faptului că osemintele primite ar fi fost într-adevăr cele ale lui Brătianu, bazându-se pe faptul că tatăl ei avea atât dinți stricați, cât și capul spart, semne ce nu apăreau la cadavrul încredințat lor. Cele două au convenit ca, cel puțin într-un mod simbolic de a cinsti memoria tatălui lor, osemintele primite, deși nu erau ale lui Gheorghe I. Brătianu, să fie înhumate în cavoul familiei, trupul omului politic rămânând pe malul Tisei.

Cariera profesională Deși nu deținea vreun titlu academic în istorie, în 1924 este numit profesor universitar la catedra de istorie universală a Universității din Iași, iar din 1940, a Universității din București. În anul 1928 devine membru corespondent al Academiei Române și membru titular în 1942. Între 1935 și 1947 îndeplinește funcția de director al Institutului de Istorie Universală din Iași (1935-1940) și apoi al Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga” din București (1941-1947).

Încă din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, Gheorghe Brătianu a fost ales membru corespondent al Societății Ligure di Storia Patria din Genova (1925), în 1935 membru al Institutului Kondakov din Praga, iar în 1936, al Societății de Științe și Litere din Boemia. În 1926 a devenit membru al Comitetului Internațional de Științe Istorice.

Activitatea universitară În primăvara anului 1945 a revenit de pe front la Școala Superioară de Război, unde a ținut patru prelegeri, rezumate ulterior sub titlul Formule de organizare a păcii în istoria universală, dar numai prelegerea cu numărul 1 este cunoscută în prezent.Neagoe, Stelian : Oameni politici români, Editura Machiavelli, București, 2007. În studiul său introductiv la ediția din 1980 a cărții lui Gheorghe I. Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, publicată la Editura Eminescu, Valeriu Râpeanu afirmă căGheorghe I.Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Valeriu Râpeanu, Editura Eminescu, București,1980, p. XXXV Formule de organizare a păcii în istoria universală a fost predat de Gh. I. Brătianu la Facultatea de Litere din București, din acest curs fiind publicate două părți în Revue historique du Sud-Est Europėen, XXIII, Bucarest, 1946, ultima parte (p. 31-56) cuprinzând situația de după Primul Război Mondial și câteva incursiuni în deceniul trei al secolului XX.

În paralel, continuă activitatea universitară. În anii 1941-1942 și 1942-1943 va ține cursul intitulat Chestiunea Mării Negre la Universitatea București. La 15 decembrie 1941, în lecția de deschidere a cursului despre istoria Mării Negre, Brătianu vorbea despre „spațiul de securitate” al României, un termen geopolitic pe care îl va defini ulterior drept spațiul care „cuprinde acele regiuni și puncte fără de care o națiune nu poate îndeplini nici misiunea ei istorică, nici posibilitățile care alcătuiesc destinul său”. El va face o distincție între spațiul de securitate, spațiul etnic și spațiul vital. Spațiul etnic era „spațiul locuit de același popor, în sensul de națiune”, iar spațiul vital era un „raport de forțe, spațiul peste care se întinde la un moment dat expansiunea unei forțe”. Spațiul de securitate putea să coincidă cu spațiul etnic-de unde rezultă o „poziție tare”, putea, însă, să-l și depășească. Afirmarea spațiului de securitate nu înseamnă voința și dorința de-a acapara un „spațiu vital”, deci nu este expresia unei forțe în expansiune.

Brătianu identifica două „poziții cheie”, respectiv poziții geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice: "Intrarea Bosforului și, în general, sistemul strâmtorilor care duce navigația dincolo de această mare închisă și Crimeea, care, prin porturile ei naturale, prin cetățile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziție stăpânitoare peste tot complexul maritim de aci. Cine are Crimeea poate stăpâni Marea Neagră. Cine n-o are n-o stăpânește. Este evident că această problemă se leagă de chestiunile noastre, pentru că, în definitiv, ce sunt strâmtorile altceva decât prelungirea gurilor Dunării”.

Tot el adăuga că „noțiunea spațiului de securitate presupune că noi nu putem rămâne indiferenți față de ce se petrece în aceste două poziții cheie ale unei mări atât de strâns legate de existența noastră”. Istoria veacurilor XIX și XX era sintetizată de Brătianu ca fiind „o luptă pentru Marea Neagră între Rusia și Europa”. Cursul despre Chestiunea Mării Negre va fi litografiat, pentru uzul studenților, prin grija editorului Ioan Vernescu. Cartea despre Marea Neagră va fi tipărită postum.Georges I.Brătianu, La Mer Noire. Des origines à la conquête ottomane, Societas Academica Dacoromana, "Acta Historica", IX, Monachi [München], 1969 În anul 1988 a apărut o traducere în română a cărții lui Gh. Brătianu intitulată Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană Vol. I.Gheorghe Brătianu. Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană. Vol.I. Trad.de Michaela Spinei. ediție îngrijită de Victor Spinei. Editura Meridiane București, 1988

2,551 × 3,169 pixelspx|miniatura|dreapta|Gheorghe I. Brătianu în detenție În 1947, în cadrul represiunilor efectuate de autoritățile comuniste, este înlăturat de la catedra universitară și de la conducerea institutului de istorie iar, în septembrie, i se fixează domiciliu forțat și i se interzic contactele externe. La 9 iunie 1948 – odată cu reorganizarea Academiei Române, devenită Academia R.P.R. – i se retrage calitatea de academician ca, dealtfel, altor 97 de personalități științifice și culturale românești.

Cariera politică S-a înscris în Partidul Național Liberal (PNL) în aniul 1926 și a devenit la 12 octombrie 1927, șeful PNL din Iași, pentru ca în 1930 să se declare opozant la politica PNL, care se opunea întoarcerii în țară a lui Carol Caraiman, viitorul rege Carol al II-lea al României și, ca unul din susținătorii – la vremea respectivă – a viitorului rege, va da curs sugestiilor acestuia și în anii '30 va sparge unitatea PNL prin crearea unei grupări dizidente: „Partidul Național Liberal-Brătianu” (Georgist).Vd. Dicționar Enciclopedic, (1993), vol. I, A - C, Editura Enciclopedică, București.. A susținut apropierea de Germania și a avut o poziție favorabilă restaurației lui Carol al II-lea. Ca urmare a fost exclus din PNL, împreună cu o serie de simpatizanți, precum Ștefan Ciobanu, Constantin C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Simion Mehedinți, Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu, etc. Deși cu o valoare electorală precară, noua formațiune politică a sprijinit inițial, politica lui Carol al II-lea, dar s-a distanțat ulterior de aceasta, pe pretextul că promova o politică de fărâmițare a partidelor și de întărire a puterii sale personale.

Pe planul politicii externe, Gheorghe Brătianu s-a opus politicii duse de Nicolae Titulescu de apropiere de Uniunea Sovietică, respingând orice fel de alianță cu aceasta și, preferând alianța cu Germania Nazistă.Buzatu, Gh.; Acatrinei, Stela; Acatrinei, Gh.: Românii din arhive, Ed. Mica Valahie, ISBN 978-973-7858-78-8. Carol al II-lea notează în jurnalul său că Gheorghe Brătianu era „marele apostol al înțelegerii cu Germania”.Carol al II-lea: Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. I (1904-1939), ed. Curtea Veche, 2004, ISBN 973-669-031-8.