Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București este o instituție culturală de rang național, reînființată în noiembrie 2016 de către Guvernul României. Finanțarea sa este asigurată de Ministerul Culturii.

Aflat în centrul Capitalei, pe malul râului Dâmbovița, în zona bulevardului Octavian Goga, teatrul continuă o tradiție îndelungată și promovează un patrimoniu bogat de producții prezentate sau realizate de-a lungul secolelor. Din 2015, instituția funcționează într-un edificiu modern, construit special pentru spectacole de gen muzical.

Repertoriul său acoperă diverse forme de teatru muzical, adresându-se publicului român cu o ofertă artistică diversificată, în care, în ultimii ani, predomină musicalul, urmat de operetă. Conform uzanțelor internaționale ale genului, reprezentațiile sunt prezentate în limba națională, respectiv în limba română, cu excepția unor momente muzicale care pot fi interpretate în limba lor originală.

Originile operetei românești: sursa franceză și savoarea vieneză

Opereta românească, așa cum a fost interpretată la începuturile sale și de-a lungul diferitelor perioade pe care le-a traversat, își are originile și influențele în cadrul celor două mari școli reprezentate de opereta franceză și opereta vieneză. Numeroși muzicieni, compozitori și libretiști, mai întâi străini, apoi autohtoni, au studiat la Paris, Berlin, Milano, Madrid sau la Viena și au introdus în mod firesc aceste culturi muzicale și teatrale mai întâi în Transilvania, apoi în Valahia. Influențele franceze și vieneze au devenit rapid predominante, în special prin influența lui Jacques Offenbach și a lui Johann Strauss. Lucrările franceze și vieneze au fost frecvent incluse în spectacolele realizate în străinătate și au fost montate cu regularitate în România, dar au constituit totodată surse de inspirație pentru creațiile românești originale începând cu 1850 .

De la terasa Oteteleșanu la Teatrul de Stat de Operetă thumb |upright=3 |center |alt=Theodor Aman - Sărbătoare cu violoniști (1884), ulei pe pânză, Muzeul Național de Artă al României, București |Theodor Aman - Sărbătoare cu violoniști (1884), ulei pe pânză, Muzeul Național de Artă al României, București La începutul secolului al XX-lea, fosta grădină-cafenea cunoscută sub numele de Terasa Oteteleșanu, situată pe Calea Victoriei din București — un loc emblematic al vieții mondene și culturale interbelice — a jucat un rol esențial ca spațiu informal de difuzare a muzicii și teatrului ușor. Trupe de operetă și vodevil, precum cea condusă de tenorul Constantin Grigoriu, prezentau repertoriul genului pentru un public bucureștean din ce în ce mai receptiv, contribuind la familiarizarea acestuia cu opereta europeană. Transformările urbane din anii 1930–1934 au dus la dispariția Terasei Oteteleșanu: pe locul grădinii și al cafenelei a fost construit Palatul Telefoanelor, un edificiu modern în stil Art Deco, semn al schimbărilor arhitecturale și funcționale din București. Astfel, una dintre cele mai vivace scene informale ale muzicii și spectacolului bucureștean a dispărut — dar memoria sa rămâne la rădăcina instituționalizării operetei în capitală.

În climatul postbelic, pe fundalul reconfigurării vieții teatrale din România, a fost înființat în 1950 Teatrul de Stat de Operetă, care și-a deschis porțile la 7 noiembrie, cu premiera spectacolului Vânt de libertate de Isaak Dunaevski. Această instituție a preluat moștenirea repertorială a operetei cultivate la Terasa Oteteleșanu și alte spații informale, dar oferind structură stabilă, repertoriu constant și profesioniști ai genului, devenind nucleul organizat al vieții de operetă din București. Prin urmare, drumul de la sala de vară a Terasei Oteteleșanu la scena profesionistă a Teatrului de Stat de Operetă reflectă evoluția genului: de la inițiativa privată, convivială și sezonieră, la instituționalizarea operetei într-un cadru teatral permanent, recunoscut la nivel național .

.

De la vodevil la influența vieneză thumb |upright=0.7 |right |alt=A. Flechtenmacher, timbre ale poștei române. |A. Flechtenmacher, timbre ale poștei române. thumb |upright=0.7 |left |alt=Primirea „Crai Nou” la Brașov, în 1882 |Primirea „Crai Nou” la Brașov, în 1882. thumb |upright=0.7 |left |alt="Sânziana și Pepelea", Oradea, 1976 |"Sânziana și Pepelea", Oradea, 1976 În România secolului al XIX-lea, stilul vienez este cel care se bucură de cea mai mare notorietate și de cel mai amplu succes. Tradiția operetei este solidă și continuă încă din anii 1830, într-un context artistic dominat la acea vreme de vodevilUn gen teatral definit prin comicul de situație și prin numeroase răsturnări de situație, adesea cu accente licențioase.. Acesta era caracterizat printr-o structură clasică și caricaturală: soția, soțul înșelat și „ușile care se trântesc” constituie triada esențială, personajele succedându-se rapid pe scenă, intersectându-se fără a se vedea și generând replica devenită celebră: „Ciel, mon mari!” În 1848, Baba Hârca este prima operetă creată în România, prezentată la 26 decembrie 1848 pe scena Teatrului Național din Iași. Lucrarea aparține compozitorului moldovean de origine germano-saxonă Alexandru Flechtenmacher, care urmărea definirea unui stil muzical românesc propriu . Piesa reprezintă un vodevil cu un component muzical neobișnuit de dezvoltat pentru epocă. Personajul titular, Baba Hârca, provine din tradiția povestirilor populare românești: o figură fantastică, temută pentru puterile sale — poate îngheța apele, trăiește retrasă într-o grotă sau în vârful unui copac secular — dar care, în unele variante, capătă și atribute benefice, specifice basmelor românești.

În 1882, un alt mare succes marchează afirmarea operetei în spațiul românesc: Crai Nou, compusă de tânărul Ciprian Porumbescu pe un libret de Vasile Alecsandri. Premiera a avut loc la Brașov, la 27 februarie 1882, într-un spațiu improvizat — sala de festivități a Gimnaziului Român. Lucrarea, construită pe evidențierea culturii și tradițiilor românești în opoziție cu modelul vienez, are o pronunțată dimensiune patriotică, într-un moment în care Transilvania se afla sub autoritatea austro-ungară. Opereta este renumită atât prin celebrul „cor vienez”20x20px , cât și prin felul în care Porumbescu integrează în limbajul liric elemente autentice ale tradiției muzicale românești (Horă, Doină, dansuri țărănești, melodii vechi), armonizate cu influențe occidentale .

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai mulți compozitori contribuie decisiv la definirea și consolidarea genului în cultura română. Eduard Caudella, cu Harță Răzeșul (1872), George Stephănescu, cu Sânziana și Pepelea (1880) pe libret de Vasile Alecsandri și Scaiul bărbaților (1885), precum și Constantin Dimitrescu, cu Sergentul Cartuș (1895) și Nini (1897), se numără printre primii creatori de operetă autohtonă care au stimulat gustul publicului pentru acest gen, menținându-l popular până în prezentÎn decembrie 2025..

Primele trupe lirice organizate montau frecvent operele „clasice” ale compozitorilor francezi Offenbach și Lecocq, dar au găsit repere importante și în interpreți români. Tenorul Constantin Grigoriu, alături de propria trupă, a prezentat aproape întreg repertoriul de operetă existent pe scenele europene, într-unul dintre cele mai animate spații culturale ale Bucureștiului — terasa Oteteleșanu. Activitatea sa a contribuit la afirmarea unor artiști precum Florica Cristoforeanu, Mara d’Asti, Florica Florescu, Ion Băjenaru, George Niculescu-Basu, V. Maximilian sau Nae Leonard, dar și la colaborarea cu figuri reprezentative ale teatrului de revistă, precum Constantin Tănase și Nicolae Vlădoianu, directorii companiilor „Cărăbuș” și „Alhambra” .

Un artist deosebit de talentat se detașează dintre interpreții epocii: Nae Leonard. Cântăreț, actor și dansator, devenit ulterior cunoscut drept „Prințul operetei”, el a avut o carieră remarcabilă. Datorită calităților sale vocale excepționale, a fost invitat să se alăture celei mai importante trupe de operetă din țară, Compania Lirică Română condusă de Constantin Grigoriu, unde a interpretat roluri principale în La Périchole de Jacques Offenbach, :fr:Le Comte de Luxembourg de Franz Lehár și :fr:La Mascotte de Edmond Audran. Consacrarea definitivă i-a fost adusă în 1906, odată cu interpretarea rolului Danilo din celebra operetă Văduva veselă de Franz Lehár, un succes care i-a conferit mare notorietate transformat într-o veritabilă idolatrie publică, comparabilă cu fenomenul stârnit de Rudolph Valentino. În același an, a fost angajat ca prim-tenor la Volksoper Viena pentru rolul Don José din Carmen, interpretare primită cu elogii din partea presei și a publicului. După 1918, interesul pentru operetă a început să scadă în România, iar Leonard, confruntat cu dificultăți financiare, a avut angajamente doar în străinătate. Între 1924 și 1926 a cântat la Lyon, Paris și apoi Marseille, beneficiind de un foarte bun ecou în rândul publicului francez. A susținut 120 de reprezentații ale operetei Baiadera de Emmerich Kálmán. Afectat de tuberculoză, s-a reîntors în România și a murit în orașul natal, Câmpulung, în 192820x20px .

Epopeea companiilor Cărăbuș și Alhambra

Moartea tenorului Nae Leonard marchează aproape dispariția operetei în România, treptat înlocuită de comediile muzicale și de spectacolele de revistă. Companiile Cărăbuș20x20px , fondată în 1919 de Constantin Tănase, și Alhambra, creată în 1931 de Nicolae Vlădoianu și stabilită în sala de pe strada Sărindar, au devenit specialiste ale genului, menținând totodată un interes constant pentru operetă. Acestea reușesc să o relanseze în anii 1930 prin montarea spectacolului La calul bălan (Im weißen Rößl) de Ralph Benatzky, prezentat în 1935 la Teatrul de revistă „Constantin Tănase” (Teatrul Cărăbuș) și apoi jucat într-un turneu național de aproape două luni. Au urmat alte titluri de operetă, concurând cu producțiile Companiei Alhambra, instalat în toamna anului 1931 în sala de pe strada Sărindar, și devenită în scurt timp un reper al genuluiEste acum „Teatrul Mic” pe strada renumită „strada Constantin Mille”..

În căutarea unui nou „Nae Leonard”, Nicolae Vlădoianu îl descoperă pe tânărul tenor Ion Dacian la Opera din Cluj, căruia îi oferă angajament în 1939. Dacian va deveni figura emblematică a operetei românești moderne. În 1941, interpretează roluri principale în Vânzătorul de păsări (Der Vogelhändler) de Carl Zeller, Vânt de Primăvară20x20px și Sânge vienezSau și Un vals vienez. (Wiener Blut) de Johann Strauss (fiul). Între 1941 și 1944, turneele Companiei Alhambra, se desfășoară în întreaga țară, cu Dacian în rolul de tenor vedetăArticole de presă din ziarul „Credința” din Arad (între 1941 și 1943):

. Scriitorul și cronicarul dramatic Mircea Ștefănescu îi dedică tenorului un elogiu rămas celebru: Între 1940 și 1946, pe scena Alhambrei au avut loc peste șaisprezece premiere de operetă, constituind o veritabilă renaștere a genului în România. Majoritatea au beneficiat de turnee ample, în care Ion Dacian — devenit codirector al companiei în 1942 — a interpretat roluri principale. Producțiile se remarcau printr-o calitate scenică ridicată, cu montări elaborate și decoruri somptuoase, cum s-a întâmplat în O noapte la Veneția (Eine Nacht in Venedig) și în alte spectacole apreciate pentru rafinamentul lor vizual.