Liberalismul românesc este un curent ideologic, social-politic, economic si național, desprins din realitățile societății românești și apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, care a evoluat în condițiile luptei de emancipare socială și națională din secolul al XIX-lea (lupta pentru autonomie, unire și independență a Principatelor). Originile liberalismului românesc trebuiesc căutate în evoluția internă specifică a societății românești, încadrându-se curentului liberal european. Curentul liberal s-a individualizat și s-a consolidat odată cu Revoluția de la 1848, când au fost puse bazele programului social-politic, economic și național.
Baza socială Liberalii reprezentau interesele burgheziei în formare (bancheri, comercianți, industriași, meșteșugari, meseriași), ale intelectualității (avocați, medici, funcționari din aparatul administrativ, studenți, profesori, juriști). După instalarea prințului străin pe tronul României și adoptarea Constituției de la 1866, liberalii, aflați la guvernare, s-au remarcat prin ample măsuri care vizau modernizarea și industrializarea României.
Doctrina liberală Doctrina liberală a apărut ca o alternativă la vechiul sistem de gândire și acțiune social-politic feudal bazat pe puterea absolută a domnitorului, pe categoriile privilegiate și pe conservatorism; ea cuprinde o serie de principii pe plan social-politic, economic și național: pe plan social: instaurarea unui regim parlamentar-constituțional bazat pe supremația legilor, separarea puterilor în stat, pe pluralism politic și toleranță, pe respectarea drepturilor și libertăților democratice ale omului și implicit pe o intervenție limitată a statului în viata societății, statul menținându-și un rol de arbitru în societate (libertatea politică a individului înseamnă independența acestuia în raport cu statul, absența constrângerii) liberalismul susține evoluția pașnică și progresul permanent al societății umane, liberalii susținând chiar adoptarea unor reforme radicale pentru a menține echilibrul social, dar opunându-se total revoluțiilor violente pentru a schimba o orânduire social-politică (din acest motiv criticau pe socialiști și social-democrați). pe plan economic: libertatea economică se transpunea în viață prin economie de piață, bazată pe încurajarea inițiativei private și liberei concurențe, precum și pe respectarea proprietății private pentru a sprijini dezvoltarea economică, comercială și industrială a României, în condițiile în care țara era înapoiată economic datorită învecinării cu imperiile absolutiste multinaționale, liberalii susțineau intervenția statului în desfășurarea proceselor economice principiul economic de bază (politica economică) era „prin noi înșine”, mai precis adoptarea unei politici protecționiste prin majorarea tarifelor vamale pentru a împiedica pătrunderea mărfurilor străine în România, în scopul încurajării producției agricole și industriale autohtone. De asemenea, statul sprijinea meseriașii, comercianții și industriașii autohtoni (fiscal, prin sistemul de credit (bănci-BNR) și prin scutiri de taxe și impozite pentru industriașii români). Cadrul legislativ ce a transpus în practică politica economică „prin noi înșine” a fost elaborat după obținerea independenței (Legile principale - 1886, 1887) extinderea rețelei de drumuri și căi ferate în privința pătrunderii capitalului străin în economia românească (sub forma unor investiții (împrumuturi acordate statului) pentru dezvoltarea unor ramuri industriale, utilaje, specialiști, dețineri de acțiuni la firme sau bănci), liberalii acceptau cooperarea cu capitalul străin, dar doreau ca acest lucru să se facă sub formă de colaborare, nu de acaparare (nu doreau instituirea unei dependențe a economiei românești de investitori occidentali). pe plan național: liberalii militau pentru respectarea și consolidarea autonomiei (înlăturarea dominației străine - otomane) liberalii au acționat consecvent pentru unirea Principatelor (în alianță cu conservatorii), pentru aducerea unui prinț străin pe tronul României, pentru consolidarea statului național român modern, pentru obținerea independenței, proclamarea Regatului și pentru desăvârșirea unității naționale a României în 1918.
Istorie Precursori
1822: Ionica Tăutu, care reprezenta un grup de boieri de rang scăzut din Moldova, a propus un proiect constituțional cu principii liberale și republicane 1834: Ion Câmpineanu a condus opoziția liberală în fața influenței ruse în Adunarea Națională a Munteniei. 1840: Mitică Filipescu a condus un grup conspirativ în Valahia, după modelul carbonari 1840: Mihail Kogălniceanu a publicat Dacia literară, o revistă în care a prezentat idealurile pașoptiste în articolul Introducție 1845: Studenți radicali din Valahia și Moldova au fondat Societatea studenților români de la Paris 1848: A avut loc revoluția din Moldova, însă fără mari succese, în care liberalii au emis o Petiție. 1848: S-a ținut Adunarea de la Blaj, în contextul revoluțiilor ce au avut loc în interiorul Imperiului Austriac. 1848: A avut loc o revoluție în Țara Românească - liberalii au format un guvern provizoriu în București, dar erau divizați în privința opiniilor pe tema reformei agrare, în jurul lui Nicolae Bălcescu constituindu-se un curent radical. 1856: Curentul liberal a format o majoritate reprezentată prin Partida Națională, partid ce sprijinea uniunea Principatelor Dunărene 1859: După unire, liberalii au format un grup distinct în Parlamentul României 1864: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a creat un regim personal, pentru a trece legislația liberală împotriva opoziției 1866: Liberali de prim rang au susținut îndepărtarea lui Cuza de pe tron; o fracțiune liberală s-a opus față de noua constituție formată pe baza documentului Fracțiunea liberă și Independența, influențată de Simion Bărnuțiu și inițiată de Nicolae Ionescu
Partidul Național Liberal 1875: Curentul liberal este organizat în Partidul Național Liberal, condus de Ion Brătianu 1884: Un grup formează Partidul Radical, condus de C.A. Rosetti și George Panu 1899: Partidul Național Liberal absoarbe partidul de aripă dreaptă Partidul Muncitoresc Social-Democrat Român 1918: Partidul Țărănesc absoarbe Partidul Național Liberal format în jurul lui Constantin Stere 1929: Este format Partidul Național Liberal-Brătianu 1931: Un grup formează Partidul Liberal Democrat, care a rămas fără succes. În același an, majoritatea membrilor Partidului Brătianu se reîntorc în Partidul Național Liberal 1938: Restul Partidului Brătianu se întoarce în Partidul Național Liberal 1938: Partidul este interzis de către Carol al II-lea 1944: Partidul își reia activitățile 1944: Un grup formează Partidul Național Liberal-Tătărăscu 1947: Partidul este interzis de regimul comunist 1990: Partidul este refondat de Radu Câmpeanu 1990: O fracțiune de tineret a Partidului Național Liberal a format Partidul Liberal Aripa Tânără 1991: Un grup formează Partidul Național Liberal-Convenția Democrată 1995: Partidele Liberale au fuzionat în 1993 în Partidul Național Liberal, Partidul Național Liberal-Câmpeanu separându-se însă de acesta 1998: Partidul fuzionează cu Partidul Alianța Civică 2002: Alianța pentru România s-a alăturat Partidului Național Liberal 2003: Uniunea Forțelor de Dreapta și Partidul Național Liberal-Câmpeanu au intrat în partid
Românesc